Scriam în septembrie 2005, cu aproape două decenii în urmă:
Dacă ar fi să credem televiziunilor planetare, pe 19 septembrie 2005, au avut loc două evenimente istorice: alegerile din Germania şi alegerile din Afganistan.
Scrutinul din Germania a fost mult comentat pentru rezultatul extrem de strîns, atît de strîns încît cei doi lideri de partide, Angela Merkel şi Gerhard Schroder, s-au proclamat învingători, mai ceva ca în republicile bananiere din America Latină.
Scrutinul din Afganistan a fost mult comentat şi nu oricum, ci în termeni de tiribombă, drept primul scrutin liber din ultimele trei decenii din această ţară.
Nu s-a făcut economie de cuvinte mari în presa occidentală: victorie a democraţiei, viitor luminos, premise pentru… O euforie explicabilă şi printr-un sentiment abia ghicit: mîndria de a fi năşit într-un fel tînăra democraţie afgană.
N-am avut onoarea să călătoresc în această perioadă în Germania. N-am putut vedea astfel la faţa locului realităţile în care s-au desfăşurat alegerile din Germania. Nu cred însă că aş fi adus ceva nou faţă de ceea ce ştie tot românul. Am avut în schimb posibilitatea de a călători în Afganistan în această perioadă. O delegaţie militară română, în frunte cu Ministrul Apărări Naţionale, a vizitat teatrele de operaţii din Irak şi Afganistan. Mai precis, trupele noastre din aceste teatre de operaţii.
La Kandahar, unde se află Batalionul 151 Infanterie, nici urmă de realităţi afgane. Aici, pe o uriaşă suprafaţă de teren, se întinde baza militară americană de la Kandahar. Realităţile afgane sunt la mare depărtare. Dincolo de munţi.
După Kandahar, am mers la Kabul. Nu doar să-i vedem pe militarii români din campul Julien, ci şi să asistăm la o conferinţă de presă comună a Ministrului nostru al Apărării Naţionale cu Ministrul Apărării din Afganistan. Convoiul nostru – pentru că în Kabul şi-n Afganistan în general, oaspeţi ca noi trebuie să meargă însoţiţi de escortă militară – a făcut un adevărat slalom printre ziduri din saci cu nisip, garduri de sîrmă, cuiburi de mitraliere şi taburi cu soldaţi ţinînd degetul pe trăgaci.
Lăsasem în urmă realitatea alegătorilor, a celor care făcuseră evenimentul din 19 septembrie 2005: inşi adăstînd pe nişte aşa zise trotuare la un ceai, femei cu faţa complet acoperită, privind în jur ca nişte cavaleri prin vizetă, cîte o bicicletă împovărată de doi inşi. Peste tot- adică pe zidurile ca de garaje ale prăvăliilor, pe stîlpi- sute de afişe electorale. O apariţie stranie în realitatea de Ev Mediu din Kabulul anului 2005.
Am trecut apoi printre soldaţii afgani înşiruiţi în Garda de protocol. Uniforme ţipătoare, panaşe, puşti ţinute în dreptul nasului. Mania protocolului, întîlnită la popoarele subdezvoltate.
Din holul întunecos, vegheat de un ins presupus a fi ofiţerul de la Informaţii, şi de un altul, în uniformă de gală, încremenit în poziţie de drepţi lîngă drapelul naţional, poţi ajunge, dacă ai nevoie, la WC. WC-ul Ministerului Apărării al Afganistanului. O încăpere pe podele căruia bălteşte apa. Pute de trăzneşte. Geamurile, care dau în grădină, n-au mai fost spălate de un secol. Uşa are mîner doar pe dinăuntru. Cel de pe dinafară a fost smuls. E drept, mînerul de pe dinăuntru e nou-nouţ. Presupun că ne aflăm în plin proces de schimbare a clanţelor după alegeri. Au înlocuit pînă acum mînerul de pe dinăuntru. Ce pe dinafară l-au smuls. Greu de prevăzut cînd vor pune unul nou.
Într-o astfel de realitate, au avut loc alegerile libere din Afganistan. Considerate de observatori drept libere şi corecte. Şi pe drept cuvînt. Buletinul de vot a avut mărimea unui tratat academic, dat fiind că fiecărui candidat i s-a tipărit nu numai numele, ci şi fotografia. Pentru ca alegătorul afgan analfabet să ştie unde să pună deştul!
NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro