La cîteva decenii de la răsturnarea lui Ceauşescu, societatea noastră continuă să caute adevărul despre evenimentele din decembrie 1989. Aventura aceasta, începută chiar din ianuarie 1990, a avut multe momente absurde, culmea atingînd-o strădania de a judeca penal un moment istoric de rezonanţa şi complexitatea celui din iarna lui 1989. Nu prin altceva decît prin prostie se explică realitatea crudă că, după atîţia ani, ne mai punem încă problema adevărului despre decembrie 1989. După opinia mea, lucrurile sînt mult mai simple decît au încercat şi încearcă să le prezinte toţi băgătorii pe fir în chestiunea răsturnării lui Ceauşescu. Acest adevăr poate fi surprins numai dacă reuşim, în sfîrşit, să ridicăm privirile dincolo de spaţiul limitat al României. O raportare a celor petrecute, în decembrie 1989, în ţara noastră, la evenimentele din alte ţări aparţinînd defunctului „lagăr socialist” ne oferă şansa de a descoperi adevărul de esenţă al faptelor atît de numeroase şi încîlcite. Evident, adevărurile parţiale, cum ar fi cel al caracterului definitoriu al momentului – revoluţie sau lovitură de stat – sau cel al fenomenului aşa-zişilor terorişti, rămîn să fie descoperite într-o investigaţie obiectivă, neatinsă de patimi politicianiste. În ce priveşte adevărul esenţial, rezumat de manualele de Istorie doar la cîteva rînduri de text, raportarea la ansamblu Europei de Est ne demonstrează clar că tot ceea ce s-a întîmplat în România e doar o adaptare la realităţile specifice de la noi a evenimentelor petrecute în celelalte ţări socialiste.
Astfel, pînă în 22 decembrie 1989, cu excepţia Albaniei, în ţările „lagărului socialist” căzuseră pe rînd toate conducerile comuniste tradiţionale, lăsînd locul unor conduceri reformatoare, pe placul Kremlinului, unde se instalase, de mai mulţi ani, un nou stăpîn – Mihail Gorbaciov –, convins că socialismul poate fi salvat printr-o adaptare la dinamica vremurilor. În Ungaria, încă din februarie 1989, CC al partidului comunist acceptă principiul trecerii de la dictatura unui singur partid la un regim pluralist. Sînt acceptate, în cadrul discuţiilor cu Opoziţia, alegerile libere. În octombrie, după ce fusese deschisă graniţa cu Austria pentru redegiştii doritori de fugă în Occident, partidul comunist din Ungaria se transformă în Partid Socialist. La 23 octombrie, deputaţii budapestani proclamă instalarea celei de-a patra republici, denumită Ungaria, hotărînd în acelaşi timp organizarea de alegeri democratice. Polonia cunoaşte, în septembrie 1989, primul guvern necomunist de după 1948, urmare a alegerilor libere din iunie, acceptate de către comunişti în cadrul „Mesei rotunde” organizate de putere cu „Solidaritatea”. Cehoslovacia are, din octombrie 1989, un guvern necomunist. E punctul final al unor uriaşe demonstraţii de stradă, ultima fiind scena diversiunii puse la cale de KGB cu aşa-zisa asasinare a unui student de către forţele de ordine. Pe calea demonstraţiilor monstruoase e schimbat de la conducerea partidului comunist liderul est-german, Erich Honecker. Continuarea demonstraţiilor duce la dărîmarea Zidului Berlinului, la 9 noiembrie 1989, şi la decizia de trecere la pluralism. La Sofia, lucrurile se desfăşoară mult mai liniştit. Pur şi simplu, într-o plenară a CC al PC, din 10 noiembrie 1989, Todor Jivkov e înlocuit cu Petar Mladenov. Noua conducere acceptă principiul multipartidismului şi pe cel al alegerilor libere.
Aşadar, la 16 decembrie 1989, cînd la Timişoara se aprinde flacăra revoltei, România rămăsese ultimul bastion al comunismului de tip tradiţional în Europa de Est. Speranţele puse în Congresul al XIV-lea, desfăşurat la finele lui noiembrie 1989, fuseseră spulberate. În timp ce toate ţările din jur cunoşteau deja un proces de trecere la pluralism în unele, comuniştii – chiar reformişti fiind –, ajungînd să cadă de la putere, România părea încremenită în dictatura ceauşistă.
NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro