O populație de stele vechi de peste 13 miliarde de ani reprezintă discul original din care s-a format Calea Lactee, susține o echipă de astronomi. Studiind mișcările acestor stele, autorii au reconstruit ceea ce cred că este forma proto-Căii Lactee, un punct de plecare relativ neobișnuit pentru galaxiile de tipul nostru. Se pare că galaxia noastră este incredibil de veche.
Deși Calea Lactee nu este o galaxie gigantică, este mult mai mare decât media galaxiilor din apropierea noastră, o mărime pe care a dobândit-o consumând grupuri mai mici de stele. Misiunea telescopului spațial Gaia de cartografiere a locațiilor și mișcărilor a milioane de stele le-a permis astronomilor să detecteze grupuri de stele care odinioară făceau parte din aceste galaxii „canibalizate”, chiar dacă au fost mult timp separate de companionii lor.
Cu toate acestea, pasul final în înțelegerea dezvoltării galaxiei noastre este identificarea structurii discului original al Căii Lactee, înainte ca toate aceste evenimente ulterioare să aibă loc. Aceasta este o provocare, deoarece toate stelele cele mai masive și, prin urmare, cele mai strălucitoare din acea perioadă au ars de mult. Mai mult, stelele mai mici care au supraviețuit s-au amestecat în galaxie.
Galaxia noastră este incredibil de veche
Cu toate acestea, o echipă condusă de dr. Maosheng Xiang, de la Academia Chineză de Științe, consideră că a reușit să facă acest lucru, urmărind cele mai vechi stele din galaxie și identificând diferențele dintre cele de peste 13 miliarde de ani și „tinerele” născute acum aproximativ 12,5 miliarde de ani. Ei au numit discul ce conține stelele cu o vechime de peste 13 miliarde de ani „PanGu”.
Astronomii sunt în căutarea momentului în care au apărut primele stele, probabil în primele 400 de milioane de ani , adică acum aproximativ 13,4 miliarde de ani. Cu toate acestea, aceste stele timpurii nu făceau neapărat parte din galaxii bine structurate, fiind mai degrabă puncte de lumină într-un gaz relativ amorf. Se credea că structura originală a Căii Lactee a apărut acum 12,5 miliarde de ani.
Xiang și colegii săi contestă această idee. Ei susțin că PanGu a avut stele cu o masă combinată de aproximativ 3,7 miliarde de ori masa Soarelui, produse într-un ritm constant pe parcursul a câteva sute de milioane de ani. Din acestea, 2,2 miliarde de mase solare au supraviețuit, restul explodând în supernove, 2 miliarde de mase solare rămânând în disc. Acestea reprezintă doar 0,2% din masa actuală a Căii Lactee, dar înseamnă mult mai mult decât în galaxiile pitice, cum ar fi galaxia Sagittarius.
Echipa concluzionează că , Calea Lactee atingând un vârf al formării stelare în urmă cu aproximativ 11 miliarde de ani, când crea stele cu o masă combinată de 11 mase solare pe an. Acesta este un parcurs neobișnuit pentru galaxiile care ajung să arate ca a noastră.
În câte moduri se pot forma galaxiile?
Mișcarea componentelor stelare sugerează că discul original prea avea „formă de disc” la început, fiind aproape la fel de înalt pe cât era de lat. Totuși, în timp, acesta s-a aplatizat la aproximativ o zecime din înălțimea inițială, fără a se schimba prea mult în lungime și lățime.
Simulările sugerează că dezvoltarea timpurie a majorității galaxiilor are loc prin fuziuni violente, care perturbă formarea unor discuri bine structurate, dar acest lucru nu pare să fie cazul pentru Calea Lactee. În mod similar, încercările de a urmări formarea galaxiilor spiralate indică faptul că mai puțin de o șesime au urmat un parcurs similar, restul suferind perturbări mai mari, scrie IFL Science.
decât la mult timp după ce aceste au trecut dezvoltări timpurii. Nu există indicii clare că acestea ar fi lăsat o amprentă asupra galaxiei care să ducă la rezultate diferite pentru noi sau pentru Soare, comparativ cu o galaxie cu o istorie mai violentă. Dar aceasta rămâne o temă care nu este încă bine înțeleasă.
Numele PanGu este dublu semnificativ. În mod individual, „Pan” înseamnă „disc” și „Gu” înseamnă „vechi”. În același timp, PanGu a fost un zeu în mitologia chineză, responsabil pentru separarea cerului și Pământului.
Lucrarea este disponibilă în revista Nature Astronomy.