Am nimerit la Paris în toiul Grevei naţionale împotriva Legii reformei pensiilor. Din 5 decembrie 2019, transportul public la Paris e paralizat, iar transportul feroviar, în toată Franţa. Săptămînal se petrec două demonstraţii de protest, la care apar, în mod inevitabil, black bloc, violenţii anticapitalişti, corespondentul franţuzesc al huliganilor strînşi la noi în galerii. Jandarmii sînt la capătul nervilor. După vreun an de Gilets Jaunes au venit sindicatele. Timp de o săptămînă m-am uitat la televiziunile de ştiri. Toate concentrate pe Mouvement social, cum semnalează afişele din staţiile de metrou închise. N-am întîlnit o burtieră, o singură burtieră, tendenţioasă, expresie a ceea ce la noi se numeşte gazetărie civică, în realitate, gazetărie isterică. N-am văzut în săptămîna în care am fost la Paris nici un talk-show altfel decît echilibrat ca distribuire. Că în studiouri, fătucele de la partidul lui Macron, cu aerul lor ingenuu, de casieriţe de mall nimerite la o şedinţă a Consiliului de Securitate, erau călcate în picioare de trimişii sindicatelor, e o altă poveste. Important rămîne că moderatorii şi moderatoarele îşi păstrau neutralitatea cerută de profesia de ziarist, că nu interveneau isteric împotriva unui punct de vedere, gata să dea în cap cu poşeta interlocutorului.
De unde am moştenit noi, ziariştii români, fără s-o ştim boala presei activiste?
Cum de unde?
De la presa comunistă, dorită de Partid a fi militantă, mobilizatoare, educativă, formatoare, creatoare de emoţii care să îndemne la lupte.
E o concluzie pe care o trag din lectura presei de după 22 decembrie 1989. Presă în care duşmanul de clasă e acum Nicolae Ceauşescu, presă militantă în slujba noului regim, presă care zbiară, dă din mîini, indignată sau fericită, presă care nu informează, ci îndeamnă la luptă, cînd ea însăşi nu luptă.
Am vrut să desprind din Adevărul, din România liberă, din Tineretul liber, aşa zisele cotidiane centrale, atmosfera vremurilor de atunci, descrisă la rece, relatată cu obiectivitate de reporter. N-am găsit aşa ceva. Ca şi pe vremea Scînteii din lupta pentru cucerirea puterii, titlurile sînt incendiare, faptele sînt născocite, adjectivele abundă. Fiecare ziarist e un ţinător de steag, apărînd o baricadă, de pe care aruncă spre duşmanii poporului cu verbe ca şi cum ar da cu sticle incendiare. Cititorul nu e informat. Cititorul e îndemnat, provocat, emoţionat de titluri, de fotografii, de pamflete şi de balade asortate cu idile. Pe primul loc la această gazetărie de gazetă de perete de la Pompieri se află Tineretul liber. Dibui imediat cursa între foştii redactori ai Scînteii tineretului pentru a pune mîna pe şefii, acum c-a venit vremea schimbării. De-a dreptul greţos e lirismul amatoricesc al ziariştilor, care fac poezie stîngace, în genul celei cultivate de rubrica din 1947 a Scînteii, Talente din popor.
NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro