Arghezi mă confirmă. Trecînd la volumul VI, Publicistică, de Tudor Arghezi, întîlnesc însă în tableta Epistolă către Tit, publicată în Bilete de papagal, 1 august 1928, un pasaj despre mlaştina de atunci, din 1928, care era clasa politică băştinaşă:
„N-aş putea preciza dacă sărăcia în care ne frămîntăm se datoreşte naturii, dar ea vine, desigur, şi de la cultivarea în eprubetă închisă, cu dop, a vieţii politice şi literare. Somităţile bătrîne acaparează laboratoriile şi clocesc singurătatea unui ou făcut odată, înăbuşit. Partidele politice nu sînt şcoli propice unei dezvoltări progresive, şeful exercită tirania omniscienţii, şi potenţa lui criticabilă şi limitată exclude veleitatea personalităţii, încurajînd manifestarea în subordine a mediocrităţii. Iar instituţiile, ca şi cincimile literare, muncesc din răsputerea invidiei mocnite şi a pericolului personal, la descurajarea tineretului apt“.
În 1928, Tudor Arghezi avertiza asupra vieţii politice autohtone ca fiind „o eprubetă închisă cu dop“.
E altfel acum?
*
Calmul vieţii. Cum au remarcat şi alţi nenumăraţi comentatori, măreţia lui Tolstoi stă în calmul epicului său. La un scriitor clasic, de obicei, o scenă obişnuită e pregătirea unui eveniment important, dacă nu chiar senzaţional. Viaţa reală – lentă, maiestuoasă – cu întîmplări puţine, în stare să se scurgă către moarte fără nici o dramă, e prescurtată în opera sa. Vezi totul direct şi fatal, literatura fiind, în ultimă instanţă, o excesivă concentrare a evenimentelor, o accelerare a timpului.
O scenă de vînătoare, de exemplu, nu e o banală scenă de vînătoare, ca în viaţa obişnuită, unde, deseori, nu se poate întîmpla nimic deosebit cu anii, ci o scenă în care, dacă unul din protagonişti nu va fi împuşcat din greşeală, atunci, mai mult ca sigur, eroul principal va hotărî s-o peţească pe eroina principală, pînă atunci, în relaţie adulterină cu bărbatul. Astfel se face că, obişnuit, citeşti un roman realist, clasic, cu un soi de pîndă de tip poliţist şi, de ce nu? chiar cu satisfacţia de a şti că întîmplările banale nu sunt altceva decît pregătirea dibace, vicleană a unui accident năprasnic, în stare să mai dea un bobîrnac maşinăriei epice a romanului.
Întrucîtva deosebit, Tolstoi întinde cititorului numeroase capcane, deschizînd scene care nu duc la nimic ieşit din comun, scene în care au loc însă acumulări nebănuite, mişcări infinitizimale în pregătirea marilor şi fatalelor întîmplări. Astfel, Război şi pace se caracterizează printr-o uriaşă încetinire a mişcării epice, de fapt, o risipire pe spaţii vaste a unui întins plan de destin. Procedeul nu e prea deosebit de cel al naratorului clasic: aceleaşi întîmplări excepţionale menite a schimba o viaţă.
Deosebirea constă însă în ritmul acestor întîmplări şi, mai ales, în mişcările aproape imperceptibile din pregătirea lor. La imensa majoritate a scriitorilor realişti, întîmplările decisive, cu nimic deosebite de cele specifice prozei poliţiste, au loc fără acumulări cantitative, mai precis, fără ca aceste acumulări să fie dezvăluite. Genial analist, Tolstoi sesizează şi aceste mişcări intermediare, aceste transformări, cărora le consacră scene întregi. De aici, din acest caracter aproape imperceptibil al întîmplărilor sufleteşti avînd ca fundal o scenă din viaţa obişnuită, se degajă puternica impresie de mişcare maiestuoasă a romanului, de scurgere a timpului şi a paginilor fără să se petreacă nimic deosebit.
Altfel spus, impresia că nu e vorba de viaţa dintr-un roman, ci chiar de viaţa propriu-zisă.
NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro