România, la fel ca multe alte economii, traversează o perioadă plină de provocări fiscale (deşi, în cazul nostru, presiunile par mai pronunţate). Întrebările despre structura bugetului şi sustenabilitatea acestuia devin tot mai presante, iar deciziile luate acum vor influenţa direcţia de dezvoltare a ţării pentru mulţi ani.
În astfel de perioade, ar fi ideal să avem un ghid clar, o hartă precisă care să indice drumul spre un viitor prosper. Însă economia nu funcţionează după coordonate fixe. Nu există o formulă universal valabilă, ci mai degrabă lecţii extrase din experienţele altor state, principii economice testate şi alegeri strategice care pot face diferenţa.
Tocmai de aceea, pe lângă întrebarea imediată „ce măsuri ar trebui luate?” este important să ne gândim şi dintr-o perspectivă generală: „ce tip de stat ne dorim?”. Spaţiul pentru analize prelungite şi acţiuni întârziate este limitat, având în vedere atenţia sporită pe care pieţele şi agenţiile de rating o acordă situaţiei fiscale. Deciziile trebuie luate rapid, dar fără a pierde din vedere imaginea de ansamblu, astfel încât măsurile adoptate să nu creeze vulnerabilităţi pe termen lung. Cum găsim echilibrul între un stat suplu şi eficient, care creează premise pentru creştere şi inovaţie, şi unul care riscă să devină prea mare şi greu de susţinut?
O scurtă incursiune în istoria rolului statului
Discuţia despre dimensiunea optimă şi rolul statului nu este nouă. Încă din Antichitate, filozofii greci dezbăteau rolul acestuia în organizarea societăţii. Platon (c. 428-347 î.Hr.), în “Republica” (c. 375 î.Hr.), imagina un stat condus de filosofi-rege, menit să asigure justiţia şi armonia socială, în timp ce Aristotel (384-322 î.Hr.) susţinea un echilibru între puterea centrală şi autonomia cetăţenilor.
În Iluminism (sec. XVII-XVIII), statul devine subiectul unei mari dezbateri filosofice. John Locke (1632-1704) vedea guvernul ca un garant al drepturilor fundamentale (viaţa, libertatea şi proprietatea) şi pleda pentru un stat limitat, care să intervină doar acolo unde era absolut necesar. În contrast, Thomas Hobbes (1588-1679), susţinea necesitatea unui stat puternic, “Leviathanul”, capabil să menţină ordinea prin autoritate absolută. Liberalismul clasic s-a poziţionat ferm împotriva acestui model, considerând că un stat supradimensionat devine un obstacol în calea libertăţii individuale şi a progresului economic.
Revoluţiile industriale şi schimbările economice ale secolelor XIX-XX au dus la o expansiune treptată a rolului statului. În timpul Marii Depresiuni (1929-1939), economistul britanic John Maynard Keynes (1883-1946) a argumentat că guvernele trebuie să intervină activ în economie pentru a stimula cererea şi a reduce şomajul, ceea ce a justificat o creştere a cheltuielilor publice. Această tendinţă s-a accentuat în timpul şi după cel de-Al Doilea Război Mondial, când statele au preluat un rol mai mare în redistribuirea veniturilor şi în administrarea economiei.
Un factor-cheie în această tranziţie a fost şi renunţarea la standardul aur (15 august 1971), care, până în anii ’70, impunea o limită clară asupra cheltuielilor guvernamentale. Dacă în trecut cheltuielile guvernamentale erau constrânse de necesitatea de a menţine rezerve de aur, noul sistem a permis guvernelor o mai mare flexibilitate în gestionarea economiilor.
În 1972, în economiile dezvoltate, cheltuielile guvernamentale reprezentau, în medie, cca. 33% din PIB. Cinci decenii mai târziu, acest procent a crescut la aprox. 47%, reflectând o tendinţă naturală de extindere a statului (deşi rămâne de văzut cât de sustenabilă este această evoluţie pe termen lung) pe măsură ce societăţile au devenit mai complexe, iar cererea pentru servicii publice a crescut. Acest proces nu este în sine problematic, atât timp cât statul îşi menţine eficienţa şi nu ajunge să consume excesiv resursele sectorului privat.
În acest context, discuţia despre dimensiunea optimă a statului nu ar trebui să se rezume doar la o cifră magică (exprimată prin cheltuielile guvernamentale ca procent din PIB), ci şi la eficienţa cu care acesta răspunde nevoilor societăţii. Un stat bine calibrat este acela care asigură servicii esenţiale de calitate şi completează mecanismele pieţei acolo unde acestea nu oferă soluţii viabile, fără a descuraja iniţiativa privată sau a împovăra excesiv economia.
Harta economică a lumii
Revenind la harta despre care vorbeam mai devreme, putem construi un grafic care să ofere o perspectivă mai clară asupra poziţionării economiilor. Pentru acest exerciţiu, putem folosi un sistem simplu de coordonate, bazat pe două axe, având România în centru:
– pe axa orizontală (X) – nivelul de dezvoltare economică, măsurat prin PIB per capita.
– pe axa verticală (Y) – dimensiunea statului, exprimată prin cheltuielile guvernamentale ca procent din PIB.
Scopul acestui articol nu este să pornească o dezbatere ideologică despre rolul statului, ci să analizeze, pe baza datelor, unde se poziţionează România şi ce concluzii practice putem trage. Discuţiile despre dimensiunea optimă a statului sunt ample şi adesea controversate, depăşind cu mult cadrul unei analize de câteva pagini.
Desigur, orice astfel de model vine cu limitările sale, iar alegerea indicatorilor poate fi subiect de dezbatere. Totuşi, fără a complica prea mult analiza, această abordare oferă un cadru util pentru a înţelege unde se situează diferite economii, printre care şi România.
Examinând această hartă economică, poziţia României oferă câteva perspective interesante. România a făcut progrese evidente din punct de vedere economic în ultimele decenii, iar percepţia privind nivelul actual de bunăstare poate fi revizuită într-o lumină mai favorabilă. Deşi există încă numeroase provocări, observăm totuşi o evoluţie favorabilă comparativ cu perioadele anterioare, un aspect pe care l-am explorat mai detaliat în articolul de opinie “Epoca de aur şi formula succesului” (https://opiniibnr.ro/epoca-de-aur-si-formula-succesului/).
Dacă analizăm evoluţia din 2014 până în 2024, România s-a deplasat pe axa dezvoltării economice spre dreapta, indicând un avans clar. În paralel, a crescut şi amprenta statului – o mişcare ascendentă pe axa cheltuielilor publice. Această evoluţie confirmă, într-o anumită măsură, percepţia că statul şi-a extins rolul în economie, deşi, în termeni comparativi, există şi alte economii avansate unde implicarea guvernamentală este şi mai amplă.
Ca observaţie generală, un stat de dimensiuni reduse nu este, în mod automat, sinonim cu bunăstarea cetăţenilor. Dimpotrivă, în multe cazuri, corelaţia pare să fie inversă. Acest subiect a fost dezbătut intens din multiple perspective ideologice, iar realitatea este mai complexă decât ecuaţia simplificată conform căreia un stat mai mic garantează automat o economie mai prosperă. De aceea, este util să privim această dezbatere într-un cadru mai amplu, analizând nu doar mărimea statului, ci şi eficienţa cu care acesta îşi îndeplineşte rolul.
Pentru a înţelege mai bine unde ne aflăm şi ce tip de stat ne dorim, putem structura opţiunile în patru cadrane distincte – un exerciţiu asemănător testelor grilă cu variante multiple de răspuns. Primul pas este să excludem variantele extreme, cele care, indiferent din ce perspectivă le-am privi, nu ar putea reprezenta o direcţie dezirabilă pentru o economie modernă.
Opţiunea A: Stat mare, economie subdezvoltată
Un stat extins, cu un aparat administrativ complex şi cheltuieli publice ridicate, dar fără o economie suficient de robustă pentru a le susţine, reprezintă un dezechilibru profund. În această categorie se regăsesc economii care se confruntă cu dificultăţi structurale, fie din cauza unor constrângeri istorice şi economice, fie ca urmare a unor circumstanţe excepţionale care le-au afectat stabilitatea (un exemplu este Ucraina, unde statul a fost nevoit să-şi extindă rolul din cauza conflictului militar). De asemenea, putem privi spre ţări precum Lesotho (o enclavă în interiorul Africii de Sud, o economie cu particularităţi proprii, cu o populaţie scăzută, relativ tânără ca stat modern) sau alte economii în care structurile de guvernare sunt disproporţionat de mari în raport cu capacitatea economică a societăţii. Prin urmare, opţiunea A poate fi eliminată din start.
Opţiunea D: Stat mic, economie slab dezvoltată
Surprinzător, majoritatea economilor se regăsesc în această categorie. Cu alte cuvinte, la nivel global, un stat relativ mic cu cheltuieli guvernamentale reduse în raport cu PIB-ul, este mai degrabă regula decât excepţia. Cu toate acestea, majoritatea economiilor care se regăsesc în acest cadran nu sunt neapărat prospere.
Un stat mic poate fi rezultatul unui model economic eficient, dar poate fi şi un semn de slăbiciune. În multe dintre aceste ţări, guvernul nu reuşeşte să colecteze suficiente taxe, să menţină ordinea, să investească în infrastructură sau să asigure servicii publice esenţiale precum educaţia. Această lipsă de capacitate administrativă poate limita serios potenţialul de dezvoltare. În multe economii din Africa, de exemplu, un stat de mici dimensiuni nu este neapărat un avantaj, ci mai degrabă o constrângere care împiedică progresul.
Mai există şi alte explicaţii pentru această situaţie. În unele cazuri, raportul scăzut dintre cheltuielile statului şi PIB poate fi influenţat de dimensiunea economiei informale. De asemenea, în anumite ţări cu structuri de guvernare mai autoritare, statul poate părea „mic” utilizând datele oficiale, dar să aibă, în realitate, o prezenţă economică puternică prin intermediul companiilor controlate de guvern sau al altor mecanisme indirecte de influenţă economică.
Sigur, pot exista şi alte explicaţii pentru această situaţie, dar esenţial este că un stat mic nu înseamnă automat eficienţă sau prosperitate. Prin urmare, nici această opţiune nu este un scenariu dezirabil.
Opţiunea C: Stat mic, economie dezvoltată
La prima vedere, un stat suplu, cu un aparat administrativ eficient şi cheltuieli publice reduse, combinat cu o economie dezvoltată, ar putea părea scenariul ideal. În teorie, aceasta ar fi formula perfectă: o economie prosperă, unde sectorul privat este principalul motor de creştere, iar statul îşi limitează intervenţiile la strictul necesar.
Totuşi, realitatea arată că acest model nu este uşor de replicat, iar economiile care reuşesc să se încadreze aici sunt mai degrabă excepţia decât regula. Mai mult, multe dintre ele au contexte specifice, greu de transpus în alte ţări.
Un prim exemplu îl reprezintă statele din Golf (Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Qatar) unde veniturile uriaşe generate de resursele naturale permit menţinerea unor taxe reduse şi a unui stat relativ suplu. România este, desigur, o ţară cu resurse, dar nu la un nivel comparabil cu aceste economii.
Apoi, există exemple precum Irlanda şi Hong Kong, care au urmat trasee de dezvoltare foarte specifice. Irlanda a devenit o destinaţie preferată pentru marile companii de tehnologie, beneficiind de politici fiscale favorabile şi de poziţia sa în Uniunea Europeană. Hong Kong, la rândul său, a fost mult timp un centru financiar global, atrăgând capital şi companii printr-un regim fiscal competitiv şi prin proximitatea faţă de pieţele asiatice.
Un alt exemplu des menţionat este Elveţia, o ţară cu un stat eficient şi o economie extrem de sofisticată. Totuşi, trebuie să fim realişti. Vorbim de o societate excepţională, care a construit treptat, în ultimele două secole, un model economic şi instituţional de succes. Pentru România, la acest moment, un astfel de model rămâne un obiectiv foarte ambiţios, iar simpla reducere a dimensiunii statului nu ar fi suficientă pentru a ne apropia de acest standard.
Prin urmare, deşi acest scenariu este unul atractiv, el este dificil de replicat şi necesită mult mai mult decât o simplă ajustare a politicilor fiscale sau administrative. Atingerea unui astfel de echilibru presupune un mediu economic şi instituţional excepţional, construit în timp, nu doar decizii de reducere a rolului statului în economie.
Opţiunea B: Stat mai mare, economie dezvoltată
Ajungem astfel la ultima opţiune, destul de răspândită în rândul ţărilor din Uniunea Europeană. În acest scenariu, statul are un rol important în economie, iar nivelul de dezvoltare este ridicat. Există multiple variante ale acestui model, fiecare cu propriile particularităţi.
Un prim exemplu îl reprezintă economiile din Europa de Vest, precum Italia şi Franţa, parteneri comerciali importanţi ai României, state cu economii puternice şi bine consolidate. Dar chiar şi în cazul lor, sustenabilitatea datoriei publice rămâne o provocare, în contextul unui sector public extins. Dacă economii de această anvergură se confruntă cu astfel de limitări, este clar că extinderea statului nu pare o soluţie optimă pentru România, care are în continuare nevoie de un model de creştere sustenabil, capabil să recupereze din ecartul economic faţă de economiile occidentale.
Un alt model des invocat este cel nordic. Ţările nordice (Suedia, Danemarca, Norvegia şi Finlanda) au un sector public mare, dar şi o reputaţie pentru eficienţă administrativă şi politici economice bine calibrate. Spre deosebire de alte economii cu un stat extins, aceste ţări au reuşit să menţină un echilibru între cheltuieli publice ridicate şi o economie competitivă. Totuşi, trebuie să fim realişti: replicarea acestui model nu este uşoară. În primul rând, pentru ca un stat mare să funcţioneze eficient, este nevoie de instituţii solide, un grad ridicat de conformare fiscală şi un nivel înalt de încredere în administraţie.
În plus, chiar şi în aceste economii apar semne că nivelul ridicat al taxării începe să influenţeze comportamentul contribuabililor, determinând recent o parte dintre cei cu venituri mari să caute alternative cu regimuri de taxare mai favorabile.
O altă comparaţie firească este cu ţările din Europa Centrală şi de Est. Dacă ne uităm la economii precum Polonia, Cehia sau Ungaria, observăm că România este deja comparabilă din punct de vedere al nivelului de dezvoltare. În acest context, nu există argumente clare care să sugereze că un stat semnificativ mai mare ar fi necesar.
Concluzii
Locul optim pare să fie la graniţa dintre B şi C, însă ideal ar fi să ne poziţionăm cât mai spre dreapta, către un nivel mai ridicat de dezvoltare economică. Obiectivul nu este doar echilibrarea dimensiunii statului, ci şi asigurarea unui cadru care să favorizeze creşterea şi competitivitatea, evitând în acelaşi timp riscurile asociate unui aparat administrativ supradimensionat.
În ceea ce priveşte cheltuielile publice, este esenţial să evităm o creştere excesivă a rolului statului în economie. Pragul de 40% din PIB pare a fi un reper rezonabil – o depăşire semnificativă a acestui nivel ar putea pune presiune pe sustenabilitatea fiscală şi pe mediul economic.
Există oportunităţi pentru optimizare: îmbunătăţirea eficienţei administrative şi o alocare mai judicioasă a resurselor ar putea contribui la consolidarea echilibrului fiscal, fără a compromite funcţiile esenţiale ale statului. Este de preferat ca resursele publice să fie utilizate cu precădere pentru: (1) servicii publice de calitate, precum educaţia şi sănătatea, având în vedere provocările demografice generate de îmbătrânirea populaţiei; (2) investiţii, un element esenţial pentru susţinerea dezvoltării economice şi creşterea competitivităţii pe termen lung; (3) apărarea, în contextul noilor realităţi geopolitice, care impun măsuri adecvate pentru asigurarea securităţii naţionale. În acest sens, reducerea cheltuielilor cu mult sub acest prag nu pare fezabilă.
Pe partea de venituri, problema colectării rămâne una dintre principalele provocări structurale. O abordare mai eficientă, combinată cu un sistem digitalizat şi modern de administrare fiscală, ar putea îmbunătăţi gradual capacitatea statului de a-şi gestiona veniturile. România are deja un sector IT relativ dezvoltat, ceea ce oferă un potenţial substanţial pentru digitalizare şi creşterea eficienţei fiscale. O reformă bine calibrată în acest sens ar putea aduce rezultate tangibile, fără a fi nevoie de o povară fiscală excesivă asupra economiei.
Un stat care îşi propune să crească veniturile trebuie să evite depăşirea unui prag optim (concept cunoscut sub numele de Curba Laffer), unde povara fiscală descurajează activitatea economică şi reduce baza de impozitare. Dacă taxele devin prea mari, mediul privat riscă să fie afectat, investiţiile pot scădea, şomajul ar creşte, iar statul ar putea obţine, paradoxal, venituri mai mici. În plus, un nivel considerat excesiv al taxării poate încuraja economia gri, determinând tot mai multe companii şi contribuabili să caute modalităţi de a opera în afara cadrului fiscal. Prin urmare, este esenţial să menţinem taxarea într-un interval sustenabil, care să sprijine atât economia, cât şi finanţele publice.
Readucerea deficitului la un nivel sustenabil nu este doar o opţiune, ci o necesitate. Un buget mai echilibrat contribuie la consolidarea încrederii, menţinerea predictibilităţii şi întărirea rezilienţei economiei. În actualul context economic, finanţele publice solide joacă un rol mult mai important decât în trecut.
În final, România trebuie să găsească un echilibru între eficienţa statului şi dimensiunea sa. Nu avem motive să mergem spre un model supradimensionat, dar nici nu putem reduce drastic rolul administraţiei publice. Direcţia corectă nu este o alegere între extreme, ci mai degrabă un proces continuu de optimizare, astfel încât statul să rămână un facilitator al dezvoltării, fără a deveni un obstacol în calea progresului economic.
Cu cât un stat este mai stabil şi predictibil, cu atât oferă un cadru mai favorabil pentru investiţii şi dezvoltare economică. În esenţă, statul ar trebui să rămână o entitate echilibrată, prudentă şi cumpătată.