Posibil ca Jocurile Olimpice să fi oferit încă de la festivitatea de deschidere imaginile-reper ale acestei ediții. Fiindcă e greu de crezut că vreun alt moment ar putea înlocui în intensitate și emoție scenele pe care o planetă întreagă le-a văzut aseară. Tributul adus lui Rafael Nadal e recunoștința supremă pe care Parisul i-o putea oferi Regelui său.
„Am ratat Tokyo și Londra din cauza accidentărilor, iar asta m-a întristat mai mult decât pierderea oricărui Grand Slam”. Afirmația, surprinzătoare la prima citire, îi aparține lui Rafael Nadal și a fost făcută zilele trecute, la sosirea în orașul pe care și-a pus deja amprenta pentru totdeauna. Irevocabil.
Nu-i un secret, turneul olimpic de tenis are o importanță limitată în comparație cu alte discipline, dar crezul rostit de Rafa e doar un alt ingredient al rețetei care l-a transformat în nestemata de astăzi.
Rafa cel de neînlocuit
Nadal e o tipologie pe cale de dispariție și nu doar pentru că tragica retragere e după colț.
Abordările lui, discursurile de o simplitate reconfortantă și modul în care s-a raportat la sport si viață în ultimii 20 de ani vor rămâne etalon într-o industrie tot mai rătăcită, golită de conținut și business-oriented. Nadal a fost o binecuvântare, a fost mai mare decât sportul în sine, iar imaginea monumentală de lângă Turnul Eiffel, cu ieșirea glorioasă din scenă în aburii Torței Olimpice, înseamnă sanctificarea pe care o merita.
Și ce loc era mai potrivit dacă nu Parisul? Ce cadru ar fi putut sintetiza mai bine semnificația momentului sacru?
Cu aceeasi expresie timidă si modestă parcă dintotdeauna pe chipul lui, unicul Rafa a urcat pe scenă și a primit Flacăra Olimpică din partea unicului Zidane. Același Zizou care, în 2005, îi decerna primul său trofeu câștigat la Roland Garros! Rafa și-a luat ofranda și a dispărut cu ea în noapte, exact cum cariera lui sclipitoare își trăiește azi licăririle cele din urmă.
Rafa Nadal și Zidane au refăcut la festivitatea de la Paris imaginea din 2005
Apropo de Olimpiadă. Deși vine dintr-un sport fără implicații olimpice ieșite din comun, Rafa întruchipează, de fapt, înzecit si nemărginit, natural și nedisimulat, valorile pe care, măcar în teorie, se presupune că le-ar mai avea astăzi o competiție de anvergura Jocurilor Olimpice. Prin definiție fair-play, onest cu adversarii și cu el însuși, Nadal a fost definiția sportivului umil, construit prin suferință și care și-a împins dumnezeiește limitele, indiferent de consecințe.
Totul începe și se termină la Paris
Recordul de 14 titluri de la Roland Garros va dăinui secole, iar felul în care Franța s-a revanșat față de Nadal e aproape poetic.
Pentru cine nu-și mai aduce aminte, puștiul cu plete și pantaloni pirat era huiduit de un «Chatrier» excesiv de obraznic și gălăgios în meciul din 2006 cu Paul-Henri Mathieu. Rafa avea 20 de ani pe atunci, un singur titlu la RG și era hăituit de un public nejustificat de ostil.
Parisul l-a privit cu neîncredere, a ezitat să-l adopte, dar anii ce au venit, titlurile, conduita lui, toate aveau să schimbe radical percepția francezilor în ceea ce-l privește. Rafa are o statuie la intrarea în complex, un refren melodios dedicat lui de fiecare când joacă pe același «Chatrier» care-l apostrofa acum 18 ani, a primit o replică în mărime naturală a Cupei Muschetarilor și e adulat de tribune. Poetic, nu-i așa?
Ieșirea din junglă
Cu tot mai puține resurse rămase pe fundul rezervorului, Nadal e un exemplu și prin prisma luptei brutale pe care a dus-o cu accidentările în ultimele sezoane. „Corpul meu a fost o junglă în ultimii doi ani", spunea plastic acum două luni, tot la Paris.
Dar prin toată mlaștina și abisul acelei "jungle", Nadal a reușit să ducă la îndeplinire ce și-a propus acum un an: să-și ia rămas bun pe teren, nu din scaunul unei săli de conferințe. Barcelona și Madrid l-au plâns în primăvară, Roma l-a aplaudat ca pe un gladiator, iar Parisul l-a urcat pe piedestalul cuvenit.
Va putea emite pretenții la o medalie alături de Alcaraz? Va lua sau nu startul la simplu la JO? Sunt detalii care contează mai puțin, fiindcă azi e despre altceva.
La 38 de ani și cu fizicul în piuneze, vremurile în care turneele pe zgură erau câștigate încă de la tragerea la sorți a tabloului sunt de mult timp istorie. Retragerea iminentă e dulce-amăruie, nostalgică și dureroasă, câte puțin din toate pentru cei care au aplaudat, suferit și simțit ceva la victoriile și înfrângerile lui, dar moștenenirea lăsată e pur și simplu imposibil de ignorat.
Cândva, mai devreme sau mai târziu, am impresia că tuturor ne va fi foarte dor de el.