Viteza gândirii umane a fost investigată într-un nou studiu, iar oamenii de știință sugerează că nu suntem la fel de rapizi mintal pe cât ne-am dori să credem.
De fapt, cercetările arată că creierul nostru procesează informația cu o viteză de doar 10 biți pe secundă. Dar cum este posibil acest lucru, în comparație cu trilioanele de operațiuni pe care computerele le pot efectua în fiecare secundă?
Această discrepanță pare să fie rezultatul modului în care procesăm gândurile intern, în secvență, ceea ce duce la o procesare lentă și aglomerată. Aceasta contrastează puternic cu modul în care funcționează sistemul nervos periferic, care adună date senzoriale în paralel, la viteze de gigabiți pe secundă, cu mult peste cei 10 biți ai „computerului cognitiv” uman.
Pentru neurobiologii Jieyu Zheng și Markus Meister, de la Institutul de Tehnologie din California (SUA), acest contrast dintre inputul senzorial și viteza de procesare ridică un mister.
Viteza gândirii umane este mult mai mică decât ne-am aștepta!
„În fiecare moment, extragem doar 10 biți din trilioanele de biți pe care simțurile noastre le colectează și folosim acești 10 biți pentru a percepe lumea din jurul nostru și a lua decizii. Acest lucru ridică un paradox: ce face creierul pentru a filtra toate aceste informații?”, se întreabă Meister.
În lucrarea lor recent publicată, Zheng și Meister susțin că, în ciuda bogăției peisajului din mintea noastră, a existenței memoriei fotografice și a potențialului procesării inconștiente, este uimitor de mică, rar depășind câteva zeci de biți pe secundă.
Potrivit cercetătorilor, rezolvarea unui cub Rubik cu ochii închiși necesită o procesare de puțin sub 12 biți pe secundă. Jocul de strategie StarCraft la nivel profesionist? Aproximativ 10 biți pe secundă. Citirea acestui articol? Ar putea să vă solicite până la 50 de biți pe secundă, cel puțin temporar, scrie Science Alert.
Presupunând că acest lucru este adevărat, autorii subliniază cât de puțin înțelegem despre disparitatea dintre procesarea „creierului exterior” a stimulilor externi și calculele „creierului interior”.
De ce gândim atât de lent?
„Înțelegerea actuală nu este proporțională cu resursele enorme de procesare disponibile și nu am văzut nicio propunere viabilă pentru ceea ce anume ar crea un blocaj neural care să forțeze operarea într-un singur fir”, scriu autorii.
Creierul uman este o forță uriașă când vine vorba de puterea analitică pură. Cei aproximativ 80 de formează trilioane de conexiuni, permițându-ne să simțim, să imaginăm și să planificăm, navigând prin existență alături de alți oameni.
Musculițele de oțet, în schimb, au aproximativ o sută de mii de neuroni, suficienți pentru a găsi hrană, a zbura și a se ocupa de „treburile” lor. De ce nu poate un creier uman să funcționeze ca un roi de musculițe, fiecare unitate procesând câțiva biți pe secundă, dar colectiv, la super-viteză?
Înțelegând viteza gândirii umane, putem avansa Inteligența Artificială
Deși răspunsurile nu sunt evidente, Zheng și Meister propun că acest lucru ar putea fi pur și simplu legat de necesitate. Sau, mai degrabă, de lipsa acesteia.
„Strămoșii noștri au ales o nișă ecologică în care lumea este suficient de lentă pentru a face posibilă supraviețuirea. De fapt, cei 10 biți pe secundă sunt necesari doar în situații extreme, iar în cea mai mare parte a timpului, mediul nostru se schimbă într-un ritm mult mai lent”, explică echipa.
Cercetările privind viteze de procesare comparabile la alte specii sunt surprinzător de limitate, explică autorii, deși datele disponibile par să valideze ideea că mediul extern se schimbă, în general, la o viteză care necesită decizii de doar câțiva biți pe secundă.
Ce ne-ar putea aduce un viitor în care am solicita mai mult , poate prin avansuri tehnologice care să lege procesarea cognitivă secvențială de cea paralelă a unui computer?
Înțelegerea modului în care a evoluat creierul nostru ar putea oferi perspective atât pentru îmbunătățirea Inteligenței Artificiale, cât și pentru modelarea acesteia pentru a i se potrivi arhitecturii noastre neuronale unice.
Studiul a fost publicat în Neuron.