Numărul refugiaților ucraineni, înregistrați în România în 2024, era puțin peste 70.000, dintre care majoritatea femei. Cu familiile rămase în Ucraina, aceste femei au avut de înfruntat, pentru a putea să-și facă o viață aici, și bariera limbii. Pe lângă celelalte obstacole. HotNews a descoperit o comunitate de câteva sute de persoane, strânsă în jurul unei moldovence și a unei ucrainence, care ajută femeile din Ucraina să-și construiască o viață România.
- Olena Boichuk este din Herson, unul din primele orașe ocupate de ruși la începutul invaziei, iar în România face marketing digital pentru diverse companii. Liudmyla Dmytrenko, originară din Kiev, are un salon de cosmetică în București.
- Aproximativ 750 de companii deschise de ucrainenii fugiți din țară după război erau înregistrate anul trecut în România. Cele mai multe sunt în domeniul IT, saloane de înfrumusețare și cosmetică și construcții.
Irina Rahmanov s-a mutat în România în 2002. Avea 18 ani și primise o bursă pentru a studia Științe Politice la Universitatea București. Visa să schimbe lumea și să devină diplomat. Ar fi putut accepta bursa din Turcia sau pe cea din Bulgaria, dar crescuse într-un Chișinău care încă nutrea visul unirii cu România, Eminescu se preda în școli, iar urmarea studiilor în România era o aspirație.
Realitatea de care s-a lovit în teren a fost, însă, dură – mai ales pentru o tânără fără cetățenie română, care crescuse idealizând această țară. Irina povestește că a trebuit să se angajeze încă din primul an de facultate, intrând pe o piață a muncii ostilă, în perioada respectivă. Spune că era dezorientată, nu știa ce înseamnă valori sau cultură organizațională, dar și-a promis că va încerca să construiască „ceva al ei”.
Când și-a dat seama că limba rusă, a doua limbă nativă, îi oferă un avantaj rar, și-a luat atestatul de traducător autorizat și a început un lung drum antreprenorial. A studiat apoi Dreptul și un master în administrarea afacerilor.
A devenit freelancer, apoi antreprenor, iar în prezent, firma ei de traduceri și servicii pentru români din străinătate (obținerea actelor românești, apostile, echivalarea studiilor) are trei sedii în București, 15 angajați permanenți și peste 300 de traducători colaboratori. Cel mai solicitat departament este, momentan, cel care se ocupă de ucraineni.
Irina, în birou. FOTO: Arhiva personalăAcum un an, Irina a fost invitată ca speaker la o conferință dedicată femeilor ucrainene din România și nu a stat pe gânduri. Cu 20-30 de noi clienți ucraineni în fiecare zi, începuse să înțeleagă că în rândul acestor femei care au pariat pe România mocnește spiritul antreprenorial.
Așa a cunoscut-o pe lidera unei comunități, o tânără ucraineană de 32 de ani care a ajuns în România cu exact 20 de ani mai târziu decât Irina, într-o societate complet schimbată.
Olena și comunitatea ei de „colege” din Ucraina
În aprilie se fac trei ani de când Olena Boichuk s-a mutat în România. Vine din Herson, primul mare oraș ocupat de Rusia în februarie 2022, în primele zile ale invaziei.
Olena Boichuk„Eu și familia mea am trăit sub ocupație rusă și abia după două luni am reușit să scăpăm din oraș”, povestește Olena.
Părinții ei s-au mutat în Kiev, iar ea a luat drumul spre România. A stat trei zile la Tuzla, iar apoi s-a stabilit în București, unde locuiește și în prezent.
În tot acest timp, Olena a adunat în jurul ei o comunitate („Kolejanki”, care înseamnă „colege” în limba ucraineană) de aproximativ 500 de ucrainence, pentru care organizează evenimente, susținându-se reciproc în integrarea și dezvoltarea profesională și personală în România. Unele lucrează în România ca artiști handmade, altele ca traineri sau psihologi.
„Am organizat seminarii, conferințe, evenimente de networking; de exemplu, am avut un atelier centrat pe scrierea de aplicații pentru granturi, altul de marketing online sau pe dezvoltarea a tot felul de abilități profesionale”.
În Ucraina, Olena lucra ca șef de birou în departamentul de marketing al unei companii, iar în România și-a construit, încet-încet, un portofoliu de clienți cărora le oferă servicii de marketing digital.
A început asistând la evenimente de business, iar acum clienții ei sunt ONG-uri cu activități centrate pe Ucraina și firme deschise de ucraineni în România, cum ar fi Berezka — un magazin cu produse din spațiul ex-sovietic, cu o popularitate care a căpătat amploare mai ales după declanșarea războiului. Crede că România oferă un mediu antreprenorial mult mai favorabil pentru ucraineni decât alte țări europene.
Până în februarie 2024, operau în România aproximativ 750 de companii deschise de ucraineni în cei doi ani precedenți, cele mai multe în domeniul IT, saloane de înfrumusețare și cosmetică și construcții.
Olena crede că țara ei natală, pe care o știa, nu mai există
Pentru Olena, România este o zonă de confort: locul în care își poate câștiga veniturile ca freelancer în domeniul ei și unde poate visa ca, în viitor, să aibă propria companie de marketing, cu angajați ucraineni. De-asta urmează cursuri de limbă română și lucrează neobosit la viitorul ei aici.
„România este o țară foarte bună pentru noi și nu numai, la nivel de carieră. Avem aceeași religie, aproape aceeași mentalitate și, în plus, aici mulți oameni vorbesc engleză”.
Olena spune că i s-au deschis multe porți și îi percepe pe români ca fiind deschiși și primitori. Între prietenii români pe care și-a făcut, cei mai numeroși sunt părinții colegilor de clasă ai băiatului ei de șapte ani. Spune că acesta s-a obișnuit să vorbească română, iar cei mai mulți prieteni ai lui sunt români.
Întrebată dacă s-ar întoarce în Ucraina după terminarea războiului, Olena mărturisește că nu poate încă să răspundă. Știe că nu s-ar putea întoarce în țara care era dinainte de război, pentru că aceasta nu mai există. Pe parcursul ultimei vizite acasă spune că a simțit un dor profund de București.
Olena mă roagă un singur lucru. Deși știe că tema războiului a fost foarte discutată și că poate oamenii se simt suprasaturați de informație, vrea ca românii să știe că, în continuare, în Ucraina mor oameni, că ea primește constant vești tragice despre prieteni și cunoștințe și că, în continuare, ucrainenii au nevoie de sprijin, donații, voluntariat.
Liudmyla spune că îi plac românii pentru că au un simț puternic al familiei
Întrebată dacă s-ar întoarce acasă în cazul în care s-ar termina războiul, Liudmyla Dmytrenko coboară vocea și răspunde ferm:
„Nu, nu. Eu rămân aici.”
Liudmyla, stânga si Olena, dreapta.Are două fete, de 13 și de 16 ani și este hotărâtă să le ofere cele mai bune condiții. „Din păcate, în Ucraina nu pot să dau așa”, spune femeia, insistând să vorbim în română. Studiază româna de un an și efortul vizibil pe care-l face de a-și găsi cuvintele și a folosi o gramatică cât mai bună, impresionează.
Liudmyla s-a mutat în București acum doi ani jumătate, pe 27 februarie, imediat după declanșarea invaziei.
Spune că îi plac românii pentru că au un foarte puternic simț al familiei, că familia reprezintă prioritatea principală. Mai ales bărbații. Crede că bărbații români sunt mai implicați în viața de familie și o impresionează nespus să vadă pe stradă tați cu copii în brațe sau împingând cărucioarele. O surprinde când aude de la femei românce că soții lor fac piața și se ocupă de cumpărături.
Știe pe de rost media fiicelor ei și notele la fiecare examen și le dezvăluie cu o mândrie care îi luminează toată fața. „Mezina mea este clasa a șaptea și are media 9,5. Primește bursă. Cea mare a luat examenul de română, de la sfârșitul clasei a opta cu 9,2 și a intrat la liceul Ion Neculce” (n.r.- unitate școlară cu tradiție din București)”.
Nu le-a fost ușor. Nu cunoșteau deloc limba română când au ajuns, dar cele două fiice au luat cursuri intensive între lunile februarie și septembrie. Îmi explică că cea mică are mai puține ocazii de a practica limba română: deoarece cei mai buni prieteni ai ei, dintre colegi, vorbesc rusă pentru că vin din Rusia și Kazahstan.
În ciuda jovialității și a bunei dispoziții permanente, Liudmylei începe să-i tremure vocea când povestește despre momentul izbucnirii războiului și despre discuțiile pe care a trebuit să le aibă cu cele două fete pentru a le face să înțeleagă de ce trebuie să-și părăsească casa.
„A fost foarte greu să ajung o mamă singură într-o țară nouă”
Multe povești despre români care au jucat un rol hotărâtor în viețile de după invazie ale femeilor ucrainence vor rămâne nespuse, dar Liudmyla o dezvăluie pe a ei.
O voluntară româncă a ajutat-o cu transportul din Moldova și a invitat-o să locuiască la ea acasă, în orașul Voluntari. Liudmyla și fiicele sale au rămas acolo timp de un an și jumătate, într-o casă separată din curtea româncei.
„Simt că nu am război în Ucraina cum am familia mea aici”, spune Liudmyla încercând să își țină în frâu emoția.
Tot gazda ei a ajutat-o să închirieze un spațiu în zona Arcului de Triumf, să-și deschidă propriul salon și să continue să facă ce știe mai bine: cosmetică și dermatologie. Liudmyla spune că, înainte de război, a deschis prima clinică anti-îmbătrânire prin proceduri neinvazive din Ucraina.
„Mereu am vrut să ajut oamenii și am reușit să îi ajut să fie sănătoși și frumoși. Tratez acnee, rozacee, hiperpigmentare și fac întinerire fără injecții. Pot să demonstrez. Am 20 de ani de experiență”, spune cu mândrie.
Nu are timp să-și facă multe prietene pentru că dedică toată ziua salonului și studiului limbii române, iar în Ucraina s-a întors doar o singură dată. Spune că situația este foarte grea acum, iar frigul nu face deloc viața ucrainenilor mai ușoară.
Deși cele mai multe cliente ale ei sunt din Ucraina, nu sunt singurele cu care vorbește limba nativă. Oferă tratamente și femeilor din Moldova, Belarus, Bulgaria, Kazahstan și Rusia, acestea din urmă părăsind țara după război, tot de frică, pentru că aveau soți sau părinți ucraineni.
Liudmyla vorbește la evenimentul Olenei.O admiră enorm pe Olena, pe care o numește o femeie foarte puternică și căreia îi este recunoscătoare pentru toate întâlnirile și evenimentele pe care le-a organizat pentru femeile din Ucraina.
„Am avut întâlniri cu psihologi, traineri, evenimente centrate pe femeile antreprenoare, întâlniri cu avocați, contabili, care au explicat de ce avem nevoie pentru a deschide o firmă. A organizat întâlniri în care am discutat problemele cu care se confruntă copiii noștri…”
La fel vorbește și despre Anastasia Staicu, rusoaică care s-a mutat în România acum mai bine de două decenii și care a fondat editura și centrul Seneca Anticafe, unde, timp de un an, a organizat cursuri gratuite de limba română pentru ucraineni.
Olena și Irina au planuri mari
Olena și Irina și-au dat seama că, deși vin din țări vecine, împart aceeași limbă, aceeași dorință de a crea, prospera și a-i ajuta și pe alții. Împart un anumit simț al esteticului și al comunității care, spune Irina, este foarte tipic spațiului ex-sovietic.
Irina, stânga și Olena„În Occident, viața este mai tranzacțională, mai individualistă și mai sobră. Nu spun că-i ceva rău, e doar diferit”.
Au creat Asociația BeWise prin care își propun să extindă comunitatea pentru a include cât mai multe femei și tineri ucraineni. Plănuiesc să atragă sponsorizări, fonduri și specialiști și să ofere o educație cât mai bogată celor care astăzi pot fi ușor incluși în categorii vulnerabile, pentru a deveni profesioniști în domeniile care îi interesează. Așa încât terminarea războiului să găsească oameni cât mai pregătiți să repună națiunea pe picioare.
Fotografii din arhivele personale.