Nori albi, îngânduraţi şi firavi, dezlânaţi în perdele răzleţe, trecătoare, se arată peste crestele albe ale Carpaţilor noştri, departe de vatra satelor, pe uliţele cărora iarna curge învinsă şi resemnată, în şiroiri pline de suspin şi deznădejde. Nici gerul Bobotezei nu i-a venit în ajutor anotimpului alb, să strângă-n chingi lemnul şi piatra, să trosnească fagul în păduri, să-mpodobească-n flori de gheaţă ferestrele caselor şi să încremenească pârâiaşul în poduri de gheaţă, spre bucuria copiilor dornici de săniuş şi-alunecuş pe tălpicele ghetelor grele şi boante.
S-au retras spre munte cărările troienite şi au urcat tot mai sus, tot mai aproape de cer. Acolo, unde-i frig de-a binelea şi-i stă bine fulgului de nea. Să horească hoinar în cerneri de steluţe, mii şi mii, peste hlamida piscurilor înalte, peste albul imaculat al plaiurilor şi veghea implacabilă a făpturilor stâncoase. Ninge spectaculos în fereastra munţilor! Ninge peste Vârful lui Stan şi Piatra Cloşani, peste Stâna Mare, Olanul, Balmezul şi Bulzul, peste Frumosu, Oslea şi Păltinei, ninge adânc şi calm peste munţii noştri.
Aşa-s zilele de taină, când vrea să veşnicească liniştit iarna-n cetatea munţilor. Nedumiriţi şi neajutoraţi de vreme par sătenii, aflaţi acum în vorbă pe la porţi. Mulţi nu ştiu ce să mai creadă, nici timpul nu mai este-n rosturile lui obişnuite. Dezghioacă cepe, fac vrăji, mai descântă şi-şi fac griji pentru mersul anului, pentru rodul câmpului şi binele neamului. Îi nelinişteşte rătăcirea anotimpurilor, ce caută primăvara în miezul lui Gerar?
Nu-i ţin prea mult în bătătura casei îndoiala şi amărăciunea. Ei se roagă şi stropesc cu apă sfinţită bucatele, pomii şi vietăţile din ogradă, să nu stea departe de gospodărie norocul şi belşugul. Pun busuioc în grindă şi aprind tămâie de la steag. Şi aşteaptă apoi zăpezile purificatoare, zăpezile care să încarce pomii şi viile cu mult rod, zăpezile care să potolească-n primăvară setea ţarinei cu lacrimile lor binefăcătoare.
Sunt semne să scape vijeliile slobode prin curmătura culmilor, să rupă baierele cerului plumburiu şi să coboare peste albul de basm al plaiurilor. Ţurţuri sticloşi şi reci s-au spânzurat deja de gulerul genunilor. Norii s-au adunat în fantasme întunecate şi vor să se-ntoarne peste satele din vale.
Prin Cloşani, prin Padeş, prin Ponoare şi Izverna, la Gornenţi şi Mărăşeşti, prin Sohodol şi Topeşti, focul cântă-n sobe, fagul pădurilor se-nroşeşte-n jar şi-şi dă duhul pe scocul hornurilor. Fuioare de fum se răsucesc peste creştetul caselor. Pe-un colţ de masă, copiii cu dragoste de lectură, foşnesc filele cărţilor. Cei mai mici ascultă poveştile bunicilor la gura sobei.
Prin crovuri şi liziere, pe coama dosurilor umbroase ale padinilor, se rotesc fără noimă frunzele veştede uitate de toamnă prin ramuri reci şi sure de codru solitar. Se duc spre neant aceşti fluturi atipici ai toamnei târzii şi-odată cu ei se pierd şi neştiutele fericiri din cele mai frumoase iubiri ale ţinutului, petrecute sub umbra şi-n susurul frunzelor verzi din vară.
Se lasă noaptea pe văioage, pe ogaşe, peste râuri, se lasă noaptea cu ger şi lună, şi leagă mal de mal cu flori de gheaţă, cu ţurţuri şi ghirlande reci, pe rădăcini, stânci şi poteci. Şi iar va ninge-n zboruri line prin crânguri singuratice, peste coline. Şi peste sat se va lăsa tot ninsul, se va întinde peste uliţi, în slăvi de-omăt curat ce va fi iarăşi răsturnat de pasul zdravăn de bărbat.
Prin drumuşoare troienite, sus, pe culmi, s-or înturna doar vânătorii. Se-ntâmplă ca în Şaua Lupşei să urle lupii-n haite sure. La turme de oi, spre pătuiage, vor răstruna nămeţii gospodarii. Pe potecuţe albe şi adânci va fi adus tot fânul pe prăjină, în iesle, să fie cu îndestulare, pentru oi şi vite-n ţarc, pentru caii care duc poveri. Sus, tot mai sus, spre vârfuri, umblă agale sănii, cu lemne, cu nutreţ, cu o plimbare.
În fereastra pădurilor rămâne neatins tot dorul pentru ninsorile cu zor. Ochi ageri de copii le-aşteaptă în pridvor. Ei privesc înspre munte, spre templul iernilor largi, stăpânitoare. Parcă simt cum se pregăteşte-n hăul dintre ţancuri şuierul zăpezilor înalte. Le place să ningă cu iureş de fulgi, în caiere învârtejite şi-n săgeţi reci, nevăzute, să se topească fulgii-n pomeţii lor de obraji calzi.
Să se-mpodobească-n flori de promoroacă, făptura bunicului, cu genele, mustaţa şi pletele de-argint. Troienite, sub poveri de-omăt şi stele, cupole de ramuri se vor frânge peste cărărui. Vor cădea-n tăcerea nopţii crengi din bolta încărcată a codrului pustiu. Frângerea lor va închide-n amintirile verii tainice şoapte de iubire şi-or îngheţa-n răcori de văi vraja sărutului cald din zori de mai.
E tot mai frig prin sat şi-i tot mai ger pe râu. Şi Motrul prevesteşte, din munţi, iarna coboară iară. Să scoată din poveşti tot dorul. Să scrie şi copiii în compuneri pe la şcoală. E talentată profesoara lor şi iscusită-n găsirea cuvântului ales. Elevii inovează şi textul este de succes. Alexandra, premianta clasei, răsfoieşte caietul şi citeşte.
Dintre filele scrise se porneşte furtuna de zăpadă, care cuprinde tot satul, albindu-l ca pe un bătrân proverbial. Copiii nu mai pot să se ţină la vălătucii de ninsoare de pe pripor şi se retrag cu săniile acasă. E multă iarnă prin grădină. S-au înnămeţit salcâmii de pe deal. Iarnă este peste tot. Iarnă e şi în sufletul oamenilor. E aceeaşi, la fel de rece şi înaltă! E o iarnă grea, grea de tot!
A îngheţat ogaşul meu. Şi Motrul a îngheţat. Râul a tăcut de-a binelea, nu-şi mai susură valurile. Şi visele au îngheţat. Nu pot să mai visez. E prea frig afară. Nu vreau să-mi îngheţe amintirile din primăvară. Nu pot să le pierd, aş fi mult mai săracă.
Vor trece troienele, fără să fiu troienită? Cred într-o iarnă blândă, îndestulătoare şi dăruitoare de bine şi frumos. Mi-e dor de primăvară! Îmi doresc amintirile înapoi! Aş fi fericită să nu pierd deloc visele din priviri şi visele din suflet să nu ajungă niciodată la ţărmul drumului vieţii mele!
Ninge, ninge cu vis de copil şi fulgi cuminţi peste munţii noştri!
Ion Elena