„Dacă poporul Meu – cel peste care numele Meu este chemat – dacă se vor smeri şi se vor ruga şi vor căuta spre faţa Mea şi se vor întoarce din căile lor cele rele, Eu voi auzi din cer şi milostiv voi fi cu păcatele lor și le voi vindeca ţara.” (Cartea a doua Paralipomena/ 2 Cronici 7:14, versiunea Bartolomeu Anania)
Pentru mine, asta înseamnă un popor trezit în conștiință. În schimb, ce vedem azi în România e „doar” un popor revoltat. Sunt oameni care vor să-și ia revanșa, să tragă pe cineva la răspundere pentru propriile nefericiri. Această din urmă dorință a existat întotdeauna, dar a ajuns la scadență acum, în mod previzibil, din cauza umilințelor din ultimii ani, a contraselecției din clasa politică, din cauza liderilor slabi și preocupați de experimente sociale, nu de problemele omului de rând.
Democratizarea opiniei publice are meritul ei (sau vina, după caz), cu sau fără boți, troli sau soft-uri de profiling și microtargeting. Până de curând exista un curent general de idei privilegiate în sânul presei în ansamblu, un fel de spirit al vremii, vorba lui Soljenițîn, după criterii de judecată recunoscute de toţi. Cu mici nuanțe, presa nu făcea decât să transmită cu putere şi emfază toate acele opinii care nu contraziceau curentul de opinie dominant. Această cenzură informală, care separa ideile la modă de cele care nu le cântă în strună, a fost în mare parte eliminată de rețele de socializare.
Spiritul gregar al revoltei nu este, așadar, tot una cu trezirea în conștiință. Iar comportamentul de sectă alergică la nuanțe al unora dintre conaționalii noștri nu îi transformă automat în depozitari ai justiției sociale. Mai degrabă, unii s-au trezit cu pleașca în brațe și ar face bine să nu-și bată joc de speranțele la viață normală ale unui popor, chiar dacă vor să creadă că propria înțelepciune i-a propulsat. În fapt, chiar și din punct de vedere al imensei controverse juridice în care ne aflăm, pare că toți actorii din poveste se află în scenariul descris cândva de Jean Cocteau: „Întrucât aceste mistere ne depășesc, să ne prefacem că noi le organizăm.” („Puisque ces mystères nous dépassent, feignons d’en être l’organisateur.“)
Acesta nu este un comentariu politic. E un oftat de oboseală al omului pentru care incertitudinea politico-juridică și radicalizarea din jur încep să semene cu o lipsă de perspective pentru o viață decentă. Mai departe, rămas fără convingeri politice și fără interese personale, cu scuzele de rigoare pentru abuzul de citate, la acest început de an pot doar să-mi asum ca „rezoluție” poziția enunțată de Fernando Pessoa: „Omul dotat cu o sensibilitate adecvată și cu o gândire fără ocolișuri, dacă este preocupat de răul și nedreptatea din lume, încearcă, firește, să le corecteze mai întâi pe cele care se manifestă mai îndeaproape: cele aflate în el însuși.”