Cele mai relevante tentative ale liderilor unor state de a media o pace, de a media un armistițiu între Federația Rusă și Ucraina, au un numitor comun. Aderarea Ucrainei la NATO. În jurul acestui numitor comun se poartă toate discuțiile și se desfășoară toate disputele. Apare astfel nu aderarea, ci non aderarea, ca o condiție sine qua non a realizării unui armistițiu. Care se va transforma sau nu într-un tratat de pace.
În această săptămână a ieșit la iveală, dezvăluirea fiind făcută de însuși Vladimir Putin, că președintele în exercițiu al Statelor Unite, Joe Biden, a jucat pervers. În sensul că, pe de-o parte, l-a încurajat constant pe Volodimir Zelenskiy, dându-i acestuia asigurări ferme cum că Ucraina va adera la NATO printr-o procedură accelerată, iar pe de altă parte, în 2021 l-ar fi asigurat pe liderul de la Kremlin că procesul de aderare al Ucrainei va fi întârziat cel puțin 15 ani. Pe motiv că nu ar fi pregătită. Iar în conferința de presă din această săptămână, în care Vladimir Putin s-a confesat, acesta mai precizează și că, ironic, la rândul său, l-a asigurat pe liderul de la Casa Albă că într-adevăr, Ucraina nu este pregătită. Un alt lider al lumii, a cărui influență este din ce în ce mai mare, Xi Jinping, președintele pe viață al Chinei, este primul șef de stat care, în programul său vizând încetarea războiului ruso-ucrainean a prevăzut necesitatea întârzierii aderării Ucrainei la alianța euro-atlantică. Ulterior, într-un mod asemănător, s-au exprimat și trei lideri europeni, stigmatizați drept putiniști, cancelarul Austriei, premierul Ungariei și, mai nou, premierul Slovaciei. De ce? Toate aceste luări de poziții au același numitor comun?
Disputa asupra acestei probleme a aderării sau non aderării Ucrainei la NATO, care include și scenariile legate de timpul necesar încheierii acestui proces, s-a născut la Summit-ul NATO de la București, în prezența lui Traian Băsescu, care la acea dată deține funcția de președinte al României. La cina de gală la care acesta i-a invitat pe George Bush, pe Vladimir Putin, pe Angela Merkel și pe președintele Franței, cu totul și cu totul pe neașteptate, aproape în mod brutal, liderul de la Casa Albă a anunțat că ar exista o intenție a statelor NATO de a asigura primirea în organizație a Ucrainei și Georgiei. Vladimir Putin a încremenit. Cancelarul Germaniei, Angela Merkel, a sărit ca arsă, afirmând că o asemenea decizie, care nu fusese luată de NATO, se va lovi de refuzul Germaniei. La această dispută au mai participat și ceilalți invitați, relevante fiind tăcerea rău prevestitoare a lui Vladimir Putin, pe de-o parte, și modul nedemn, slugarnic, în care Traian Băsescu, admonestat de Angela Merkel, a susținut proiectul anunțat de Bush. Consecințele Summit-ului de la București s-au dovedit a fi devastatoare în ceea ce privește echilibrul politic din această parte a lumii.
Începând din acel moment, de la acea cină de gală, care a avut loc la Palatul Cotroceni, Vladimir Putin a început să se pregătească pe toate căile pentru a împiedica realizarea acestui proces pe care l-a perceput drept o tentativă flagrantă și extrem de periculoasă de a atenta major la securitatea Federației Ruse. Mergând puțin înapoi în timp, mai este necesar să subliniem că atunci când reprezentanții Uniunii Sovietice au aprobat ridicarea Cortinei de Fier și unificarea celor două germanii, a existat la pachet și un angajament asumat în fața lui Gorbaciov, liderul de atunci de la Kremlin, ca Germania, care urma să fie reunificată, să nu mai facă parte din structurile NATO, la fel ca de altfel, statele din estul Europei, care urmau să iasă de sub orbita sovietică. În anii următori, două fenomene au marcat relațiile dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică, transformată ulterior în Federația Rusă. Pe de-o parte, Boris Yeltsin și apoi Vladimir Putin, noul lider de la Kremlin, și-au exprimat în mod deschis dorința ca Rusia să adere la NATO, o intenție cumva aprobată tacit dar niciodată explicit de Washington și, pe de altă parte, o tendință din ce în ce mai accentuată a Organizației Nord-Atlantice de a încercui Federația Rusă. Acest ultim fenomen s-a accentuat cu mare repeziciune și într-un mod de-a dreptul brutal în ultimii trei ani.
Așadar iată în ce context se discută astfel despre un armistițiu în Ucraina. Donald Trump, președintele ales al Statelor Unite, care își va prelua mandatul în 21 ianuarie, odată cu depunerea jurământului, își intră treptat în pâine, conform tradiției de la Washington și s-a declarat, în mai multe rânduri, hotărât să pună de îndată capăt războiului ruso-ucrainean. Proiectul lui se conturează destul de precis. În sensul că susținerea politică economică și militară acordată Ucrainei de către Statele Unite și industria sa de armament va fi escaladată sau dimpotrivă, temperată, ca urmare a modului în care conducerea de la Kiev va reacționa la demersurile de pace inițiate de noul lider de la Casa Albă. La fel, Donald Trump va pune presiune și asupra Kremlinului, în sensul accelerării sau întârzierii, după caz, a aderării Ucrainei la NATO.
Se conturează chiar și un proiect mai complex prin care, ca o condiție a armistițiului, Ucraina urmează să cedeze total sau parțial teritoriile anexate de Federația Rusă și chiar să renunțe, pentru o perioadă îndelungată de timp la proiectul aderării la NATO. Care, în acest ultim scenariu, nu ar viza, firește, decât teritoriul care încă a rămas liber. La schimb, NATO, printr-o înțelegere parafată cu Federația Rusă, ar urma să garanteze securitatea Ucrainei în noile sale frontiere. În contrapartidă, Vladimir Putin, care de cele mai multe ori se dovedește a fi un bun strateg, face presiuni în sensul dezmembrării Ucrainei prin retrocedare a unor teritorii care, istoric, au aparținut României, Poloniei și Ungariei.
Există așadar, dacă nu garanții, cel puțin indicii temeinice că în prima parte a anului viitor acest război sângeros și extrem de costisitor va înceta. Europa va începe să-și lingă rănile și să-și canalizeze resursele financiare pentru evitarea unei crize economice majore, dar și pentru crearea unei puternice armate UE.