Dumitru Crudu este un poet și dramaturg de limbă română din Republica Moldova. Este câștigător al Concursului de dramaturgie „Cea mai bună piesă românească a anului”, organizat de Uniunea Teatrală din România (UNITER) și de Fundația Principesa Margareta a României, ediția 2003. Este membru al Uniunii Scriitorilor și al Uniunii Teatrale din Republica Moldova, cât și al ASPRO.
În biserica plină ochi cu bătrânii din sat, vocea preotului bubuia ca un tunet.
- Oare nu ți se pare că azi nu se roagă, dar strigă? o întrebă în șoaptă Anica Vdovcenkio pe vecina sa, Daryna Porojniuk.
- Da cum să nu strige când aproape toți sunt surzi?
- Dar chiar așa de tare?
- Ca să-l audă toți.
- Ce slujbă oare mai e și asta, când preoții răcnesc psaltirea?
- Poate, vrea să-l audă și Dumnezeu.
- Când strigi așa de tare riști să te audă și diavolul, nu numai Dumnezeu, murmură Anica și amuți. Preotul venea drept spre ele, asurzindu-le cu glasul său coborât din ceruri. Părintele Serhii nu îngăduia ca oamenii să discute între ei în biserică, în timpul slujbei de duminică și cele două femei știau prea bine asta.
Un soldat ucrainean deschise ușa și năvăli în biserică, înainte ca părintele să ajungă la ele. Slujba se sparse și tot satul se îmbulzi în jurul lui. Soldatul abia de mai răsufla.
- Ne-au înfrânt. Vin încoace!
- Și unde sunt soldații noștri?
- Au fost uciși sau au fugit.
- Au fugit?
- Da, ca să nu fie uciși. Fugiți și voi. Dintr-o clipă în alta vor ajunge aici.
- Și sunt mulți?
- Câtă frunză și iarbă, le mai spuse soldatul și făcu cale întoarsă, dispărând în curte, iar de acolo, în pădurea din spatele sfântului lăcaș.
- Ne-au mai ocupat și în 2022, și atunci ne-au jefuit și ne-au dat foc la case, strigă Anica Vdovcenko, cam la fel de tare cum strigase mai înainte părintele Serhii. Toată lumea se îmbulzi spre ieșire. Ultimul ieși preotul, cu icoana mântuitorului în mâini, dar, spre deosebire de toți ceilalți enoriași, nu o luă spre pădure, ci spre ulița principală.
Mergea spre ieșirea din sat, cu icoana aia în mâini.
Mergea în întâmpinarea tancurilor rusești, care intrau în Sturzovka.
Cu icoana ridicată deasupra capului, a căzut în genunchi în fața primului tanc din coloana aia nesfârșită, impunându-l să frâneze. Părintele se ruga.
Țeava mitralierei din tancul acela pe care bătrânul preot l-a oprit la intrarea în Sturzovka se mișcă spre pieptul său, slobozind asupra sa rafale lungi. Părintele Serhii se răsturnă pe spate, dar fără a-i da drumul icoanei din mâini. Tancul trecu cu șenilele peste corpul lui, iar după el, și toate celelalte din coloana aia nesfârșită. Din trupul bătrânului preot nu a mai rămas nimic întreg. Doar icoana aia a rămas intactă. În timpul acesta, oamenii din sat și ultimii soldați ucraineni rămași în viață au reușit să dispară în pădurea din spatele bisericii, care se întindea până departe, la orizont.
Nota AUTORULUI: Acest text este o proză și trebuie citit în această cheie.