Dumitru Crudu este un poet și dramaturg de limbă română din Republica Moldova. Este câștigător al Concursului de dramaturgie „Cea mai bună piesă românească a anului”, organizat de Uniunea Teatrală din România (UNITER) și de Fundația Principesa Margareta a României, ediția 2003. Este membru al Uniunii Scriitorilor și al Uniunii Teatrale din Republica Moldova, cât și al ASPRO.
Vladimir călca cu spaimă pe sub ferestrele blocurilor de pe strada Ion Creangă, de unde zburau afară petarde, toate vestind că revelionul era tot mai aproape. În aer plutea un miros de lumânări arse. În furca drumului, se vindeau brazi. O pădure verde se înălța chiar în fața pizzeriei Felicia.
Arborii se înălțau unul lângă altul, ca niște animale zăvorâte în cuști. Se vindeau și crengi de brad, stivuite una peste alta, ca niște orătănii descăpățânate, din care însă nu curgea sânge, ci rășină. Oamenii se buluceau în jurul vânzătorului, un bărbat ars de soare, pe care, culmea, Vladimir îl cunoștea. Era din Flutura, satul soției sale, de care a divorțat acum trei luni. Îl chema Ilie. Îi ținea minte foarte bine. De câteva ori s-au întâlnit în Flutura și o dată chiar au băut bere în magazinul din deal, în magazinul lui Nicolae Cucu, cumnatul său, la care Aliona l-a trimis după țigări.
-Ilie, noroc, i-a strigat Vladimir.
Ilie și-a ridicat ochii spre bărbatul ițit din spatele cumpărătorilor de brazi, dar nu i-a răspuns, se vede că nu l-a recunoscut, dar poate că era prea prins. Da, da, era prea ocupat. Se vedea cu ochiul liber că nu mai făcea față atâtor solicitări, pentru că toți trăgeau de el din toate părțile, unii îl întrebau cât costă brazii, alții crâcneau că de ce sunt așa de scumpi și îi cereau să mai scadă din preț, iar câțiva răcneau să le vândă doar un mănunchi de crengi. Vladimir și-a aprins o țigară, a mers către parapetul din spate, de unde a început să urmărească mașinile de pe stradă. Flutura se afla chiar în direcția în care goneau mașinile, undeva în inima codrilor, unde copacii le intrau oamenilor în grădini la fel ca jivinele sălbatice. Cu casa lui Ilie începea Flutura și, ori de câte ori au mers la părinții Alionei, au trecut inevitabil și pe lângă gospodăria acestuia.
Cineva l-a bătut pe umăr și Vladimir s-a răsucit pe călcâie. Era Ilie.
- Salut, Vladimir. Nu te-am recunoscut din prima.
- Nu-i nimic. Ce mai faci?
- Mi-am dat demisia de la școală.
Ceea ce-i mai unise până acum câteva clipe pe cei doi era faptul că amândoi erau profesori de română la școală, doar că Ilie, la Liceul Mihai Eminescu din Flutura, iar Vladimir, la Liceul Vlad Ioviță din Chișinău .
- Și ce vei face de acum încolo? l-a întrebat Vladimir.
- Habar n-am. Voi vedea. Și tu?
- Eu încă nu mi-am dat demisia.
Oamenii veniți să cumpere brazi au început să-l huiduiască pe Ilie.
- Hei, omule, cât mai poți să mai trăncănești atâta, ți-a ajunge, frate, nu vezi câtă lume te așteaptă? Da flecar mai ești. Hai, vino odată și vinde-mi un brad, auzi, mă?
Doritorii să cumpere brazi erau tot mai vocali și Ilie s-a întors la pădurea sa verde, cu Vladimir după el. I-a dăruit un brad, cu toate că Vladimir nu-i ceruse asta.
Vladimir îl ținea în brațe și nu știa ce să facă cu el.
Chiar, nu avea nevoie de un brad, de când îl lăsase Aliona, dar nici să i-l întoarcă înapoi nu dădea bine. Ieșea că i-ar fi dat cu tifla. Ilie a făcut-o dintr-un sentiment de prietenie. Un brad ca acela costa o mie de lei. Dacă i l-ar fi dat înapoi, Ilie s-ar fi supărat pe el, or, Vladimir nu voia să-l jignească, pentru că omul a fost mereu foarte deschis și binevoitor cu el. Se codea să i-l întoarcă, să nu i-l întoarcă. A ezitat o vreme și a plecat. Darurile nu se întorc înapoi înainte de revelion. Îi era recunoscător că nu l-a întrebat cum o duce după ce Aliona i-a dat papucii.
Cu bradul în brațe, Vladimir cobora pe Ion Creangă în jos. După ce îl părăsise Aliona, trăia complet singur. La intersecția străzilor Ion Creangă și Coca, un tip nu se putea ridica de jos. Căzuse pe spate. Ori de câte ori încerca să se scoale în picioare, se prăvălea îndărăt. Se vede că era tufă.
Vladimir și-a sprijinit bradul de trunchiul gros al unui arțar și l-a cărat la un taxi parcat în stație, l-a băgat înăuntru și s-a întors după arborele său. Nu știa nici acum ce să facă cu el, pentru că trăia singur. Cât a fost împreună cu Aliona, împodobeau în fiecare an bradul. El îl cumpăra și-l aducea acasă, dar de împodobit îl împodobeau împreună. Nu știa de ce l-a părăsit. Auzise că se cuplase cu un pictor. Nu știa dacă era fericită cu el sau nu. Vladimir i-a lăsat apartamentul, pentru a nu se ciocni de ea și de amantul ei zilnic prin casă. De atunci închiria o garsonieră la Poșta Veche, într-un alt colț al orașului.
Cu bradul sub braț, a urcat în troleibuz. Taxatoarea l-a privit galben, cerându-i să plătească și pentru brad. Odată coborât în stradă, a mers întins la liceul său, unde, de o lună de zile, preda desenul și actualul partener al soției sale. În clădire a intrat cu bradul în brațe. Secretara l-a întrebat ce s-a întâmplat de-a venit într-o zi ca aceasta la școală. Înainte să-i răspundă, și-a culcat bradul pe podea. I-a cerut o foaie de hârtie, pe care a scris că se concediază. Din clădirea școlii, a ieșit cu bradul pe umeri.
Jumătate de oraș a cărat bradul când strângându-l la piept, când târându-l în spate, când ducându-l sub braț, dar nici un ac nu s-a desprins de pe el, de când i-l dăruise Ilie. Se vede că era un brad foarte rezistent. Când s-a întunecat afară, a urcat în lift și a ieșit pe odihna de la nouă. A străbătut-o cu pași șovăielnici, sunând la ușa din dreapta sa după mai multe momente de ezitare. I-a deschis Aliona. I-a pus bradul în brațe și a luat-o la fugă în jos, pe scări.
Nota AUTORULUI: Acest text este o proză și trebuie citit în această cheie.