Ajunul Crăciunului şi sărbătoarea Naşterii Domnului sunt marcate în ţara noastră prin cântece şi jocuri, urări care fac referire la belşug şi sănătate, iar majoritatea colindelor se referă la viaţa pământească a lui Iisus, de la Naştere la Răstignire, la cele şapte Taine şi la mila creştină, scrie news.ro.
În Ajunul Crăciunului, în Banat, sudul Transilvaniei, Oltenia, Muntenia şi sudul Moldovei se merge la colindiş. În noaptea de 24 spre 25 decembrie, copiii pleacă cu Moş-Ajunul.
Strigătele lor în cete mai mici sau mai mari sunt: „Bună dimineaţa la Moş-Ajun!”. Unii adaugă: „Că-i într-un ceas bun!” sau „Da-i mai bună a lui Crăciun!”. Stăpânul casei iese şi le dăruieşte colaci (numiţi tot „colindeţe”), mere, nuci, câte o bucată de carne, în prezent şi cornuri, bomboane, biscuiţi şi bani.
Colindele copiilor sunt scurte. Unele sunt simple cereri: „Bună-dimineaţa la Moş-Ajun / Ne daţi ori nu ne daţi?”. Altele sunt glumeţe: „Bună dimineaţa la Moş-Ajun, / Într-un ceas bun! / Dă-mi un covrig, / Că nu mai pot de frig; / Dă-mi un măr, / Că mă iau cu mâinile de păr...”. Prin sudul Olteniei, copiii lasă paie în curte, ca să aibă gospodina pui mulţi.
În sudul şi vestul ţării, oamenii îi numesc pe copii „piţărăi”. Unii poartă colindeţe: nişte beţe de alun, lungi şi groase, decojite în formă de spirală şi afumate, ca să fie împestriţate cu alb şi negru. Cu ele înteţesc focul cu vetre, tot ca fie păsări multe în curte tot anul. Unii ating şi vacile, ca să fete viţei frumoşi, sau vitele bolnave, pentru sănătate. Prin unele sate, gazdele le dau copiilor farfurii cu seminţe de grâu, dovleac, porumb şi conducătorul cetei le aruncă în sus, ca să crească grânele cât casa.
Prin Ţara Haţegului, copiii din sat merg împreună în piţărăi. Când apar la capătul uliţei, ies la porţi bătrânele, cu coşuri cu mere, pere, nuci şi colăcei. Copiii trec şi urează: „Rod în grâu, rod în grâu!”, luându-şi darul.
În zilele Naşterii Domnului sau chiar de la Crăciun până la Bobotează, copiii până în 7 - 8 ani merg cu steaua.
"Steaua nu se face oricum! Pe o sită veche se prind 5, 6, 8 sau 12 coarne triunghiulare, care se leagă între ele prin sfori. Se acoperă totul cu hârtie colorată, tăiată mărunt, cu bucăţele de oglindă, iar în centru se lipeşte o icoană de hârtie. În interior se agaţă un clopoţel şi stelarul o va mişca în ritmul cântecului. Cântecele de stea au fost compuse de către preoţi sau învăţători şi se referă la Naşterea Domnului, uciderea pruncilor de către Irod, steaua care i-a condus pe magi, darurile crailor etc", spune expertul Ana Pascu, muzeograf la Muzeul Naţional al Ţăranului Român.
În Valea Jiului, copiii merg cu trei stele: una mai mare, ţinută de cel mai mare, una mijlocie, aflată în grija unui băiat mai mititel, iar cel mai mic ţine şi el o stea micuţă. Sunt însoţiţi de părinţi sau băieţi mai mari, îmbrăcaţi în păstori. Şi ei au cojoc, căciulă de oaie pe cap („căiţă”), clopote la brâu şi bâtă de corn, ca ciobanii. În Ajun, piţărăi nu sunt numai copiii, ci toţi sătenii. Dis-de-dimineaţă, se adună sute de oameni, bătrâni, adulţi, tineri şi copii, într-un loc de adunare cunoscut din vechime. Cei mai mulţi se îmbracă şi azi în costumele lor tradiţionale, frumoase, cu cusături negre pe pânza albă a cămăşilor. În frunte vor merge stegarii, cu steaguri frumos împodobite cu clopoţei, mărgele, beteală, funde şi ciucuri, oglinzi, batiste brodate. Pânza drapelului este lăsată liberă sau strânsă sub formă rotundă, de buzdugan. Steagurile sunt neapărat în număr impar. Alaiul de sute de oameni pleacă să ureze din casă în casă, începând cu casa preotului, apoi a primarului.
În Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş, steaua are un mâner mobil şi, în timpul cântecului, copiii o învârtesc. Acolo, steaua însoţeşte Irozii, scrie Ana Pascu.
La Petroşani, sătenii din suburbii se duc cu căruţele şi cu caii frumos împodobiţi întâi la biserică, să ceară binecuvântare pentru a începe sărbătorile de iarnă, apoi îşi încep călătoria din casă în casă, de la o margine la alta a satului. Nu uită pe nimeni, trec şi prin cele mai îndepărtate cătune.
În curte, gazdele îi aşteaptă cu cutii mari pline de biscuiţi, mere, portocale, să aibă pentru cât mai mulţi piţărăi. Cei mai mulţi se aşază la rând, în cozi lungi, dar împărţitul darurilor se termină repede.
Gazdele pregătesc şi două platouri cu sămânţă (de dovleac, grâu, porumb, chiar şi orez), mere, nuci, pere, una sau două sticle cu pălincă împobobite cu bomboane de pom, bucăţi de oglindă şi batiste brodate. Ele reprezintă „sămânţa”, adică roadele gospodăriei, şi trebuie „strigate”. Când ridică sticla, doi - trei băieţi mai rapizi se întrec să ajungă primii.
Câştigătorul ia sticla, recită urarea cuvenită şi o păstrează drept răsplată. La fiecare urare, gazdele rostesc, ritualic: „Mare mulţam, mare mulţam!” Fluieraşul cântă şi piţărăii iau fetele şi pe stăpâna casei la joc, ca să urmeze un an plin de bucurie. Se împarte şi pălincă fiartă, simplă sau cu piper şi zahăr, numai bună pentru piţărăii îngheţaţi de frig. Apoi alaiul pleacă la casa următoare. La ultima casă din sat, se încinge o petrecere pe cinste, până târziu în noapte.
În Mehedinţi este consemnat obiceiul arderii în Ajunul şi ziua de Crăciun unui lemn (butuc) de cer, iar tăciunele rămas se păstra ca leac pentru vindecarea bolilor. Împodobirea pomului de Crăciun a fost suprapus peste obiceiul autohton al incinerării cadavrului fitomorf, butucul de Crăciun. Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea a pătruns din nordul şi vestul Europei, de sus în jos, de la oraş la sat, tradiţia împodobirii bradului. Obiceiul arderii Butucului de Crăciun, astăzi dispărut, a fost atestat la români, aromâni, letoni şi sârbo-croaţi.
Colindele
La colindat se pleacă în seara de Ajun, după Vecernie. Dacă satul e mare şi se întâlnesc mai multe cete, uneori se ”luptă” între ele, iar învingătorii colindă singuri mai departe. Alteori colaborează şi îşi împart satul, ca să termine până la ziuă. Sau merg la colindat mai multe zile, până termină de dus vestea Naşterii Domnului în toate casele. În drumul lor, trec întâi pe la preot, apoi pe la primar şi pe la toţi oamenii de vază, apoi iau casele la rând. Deseori, cer binecuvântarea preotului înainte de a colinda.
Muzeograful Ana Pascu mai spune că aceste colinde nu sunt alese întâmplător. "Există colinde de băiat, de fată, de doliu, de tineri însurăţei, de ciobani, de pescari. Dacă stăpânul casei este gospodar, cântă despre bogatul cel milostiv, dacă e cioban, una cu mioriţa năzdrăvană. Ceata cântă întâi un colind la fereastră, apoi intră în casă, unde cântă iar. Colindătorii cântă de multe ori antifonic, împărţiţi în două grupuri, şi se străduiesc să cânte bine, să dea dovada priceperii lor. Dacă în casă sunt fete nemăritate, colindătorii le iau la joc.
Gazdele îi răsplătesc pe colindători cu colaci, friptură, băutură, plăcinte, prăjituri şi bani, vin sau ţuică. Colindătorii mulţumesc pentru daruri, apoi pleacă şi o iau de la capăt în vecini.
Majoritatea colindelor se referă la viaţa pământească a lui Iisus, de la Naştere la Răstignire, la cele şapte Taine, la mila creştină. Se vorbeşte despre Maica Domnului şi încercările de a găsi un loc unde să nască, de boul care L-a încălzit pe Pruncul aşezat în iesle, de nostalgia raiului şi de regretele părinţilor noştri, Adam şi Eva, că nu L-au ascultat pe Dumnezeu. Până şi refrenul „Lerui, Doamne” vine din „Halleluiah Domine”!
După încheierea colindatului, tinerii organizează o petrecere, iar toate cele necesare vor fi plătite din banii strânşi cu ocazia colindatului şi tot acum se vor mânca colacii şi celelalte daruri primite la colindat. După ce trece şi praznicul Sfântului Ioan Botezătorul, ceata se destramă până în anul următor".
De Crăciun, în multe părţi ale lumii se obişnuieşte ca bradul să fie împodobit, cei mici şi adulţii să meargă la colindat şi se oferă daruri.
Naşterea lui Iisus a început să fie sărbătorită din secolul al III-lea în lumea creştină. Primele sărbători de Crăciun se derulau timp de mai multe zile, din luna noiembrie şi până în ianuarie. Alegerea acestei perioade a ţinut de o strategie a Bisericii, care a permis dispariţia vechilor obiceiuri şi tradiţii păgâne, care au fost înlocuite cu una dintre cele mai importante sărbători ale creştinătăţii: naşterea lui Iisus.
Sărbătoarea Crăciunului nu exista la începutul creştinismului. Evangheliile nu menţionau data naşterii lui Iisus Hristos, iar Biserica a trebuit să aleagă o dată. La început, nu toate bisericile creştine aveau aceeaşi dată pentru sărbătoarea Naşterii Domnului, până când data de 25 decembrie a fost aleasă în anul 354 e.n. de Biserica din Occident. Biserica din Orient a păstrat data de 6 ianuarie.
Origini pentru cuvântul „Crăciun”
Originile cuvântului „Crăciun” sunt diverse, controversate şi, de multe ori, se întrepătrund. Origini latine ale sale se regăsesc în Italia, Portugalia, Spania, unde „Crăciun” se spune „Natale” (Italia), „Natal” (Portugalia) şi „Navidad/ Natividad” (Spania).
Pentru unii istorici, originile cuvântului vin de la vechii gali din Franţa, deoarece „Crăciun” („Noel”, în franceză) ar proveni din două cuvinte ale galilor – „noio” (nou) şi „hel” (soare). Această origine face referire la caracterul profan al sărbătorii şi, în special, la celebrarea solstiţiului de iarnă de vechii gali. Întrucât marile sărbători religioase creştine şi sărbătorile păgâne se suprapun şi se întrepătrund, este dificilă descoperirea originilor exacte ale cuvântului „Crăciun”.
În limba română, la fel ca în multe alte limbi regionale europene, originea latină a continuat să existe până în zilele noastre pentru a desemna sărbătoarea Crăciunului – „creatio,- onis” însemnând „naştere”.
În engleză se spune „Christmas” („Mesa de Crăciun”), în germană „Weichnachten” („Nopţile sfinte”), în olandeză „Kerstmis”, iar în greacă „Chrisstouyenna”.
Bradul
Pentru sărbătorirea lui Jul, popoarele nordice plantau un brad în faţa caselor lor. În secolul al XVIII-lea, pomul de Crăciun şi-a făcut intrarea şi în biserici. Înainte ca tradiţia pomului de Crăciun să se răspândească în Germania, exista deja un obicei foarte vechi, ce consta în decorarea ferestrelor, geamurilor, porţilor şi tavanelor cu ramuri de iederă.
În Franţa, prima datare oficială a pomului de Crăciun a fost găsită în provincia Alsacia. În 1521, un edil municipal i-a autorizat pe paznicii forestieri să îi lase pe localnici să taie brazi de mici dimensiuni pentru a celebra Crăciunul. Primele descrieri ale bradului de Crăciun datează oficial din 1605. Este vorba de descrierile unor brazi de Crăcin din oraşul Strasbourg. În acea epocă, bradul era decorat cu tradafiri din hârtie, figurine din hârtie colorată, mere roşii şi diverse dulciuri. Tradiţia bradului de Crăciun a fost introdusă pe scară largă în Franţa de prinţesa Hélène de Mecklembourg, care a adus-o la Paris în 1837, după căsătoria ei cu ducele de Orléans.
În 1841, prinţul Albert (originar din Germania), soţul reginei Victoria a Marii Britanii, a ridicat un brad de Crăciun în faţa castelului Windsor din Anglia şi a instaurat astfel ceremonia decorării pomului de Crăciun.
Cu ajutorul coloniştilor, bradul de Crăciun a ajuns şi în Statele Unite ale Americii la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Tradiţia a fost instaurată şi la Casa Albă, în 1840.
În Canada, bradul de Crăciun a fost impodobit prima dată în interiorul bisericilor, înainte de a ajunge în casele tuturor localnicilor.
Bradul de Crăciun a ajuns şi în Rusia în 1852, iar primul brad de Crăciun a fost plantat şi iluminat în Sankt Petersburg.
Bradul de Crăciun este unul dintre cele mai răspândite simboluri ale sărbătorii Crăciunului. Spre deosebire de tradiţionala iesle, el nu este recunoscut ca un simbol specific catolic, ci s-a răspândit şi în ţările creştine protestante şi în cele ortodoxe. Pe 24 decembrie, seara, bradul se regăseşte în toate casele creştinilor din lumea întreagă.
Originile bradului de Crăciun se pierd în negura vremurilor şi combină elemente păgâne, protestante şi catolice. Înainte de naşterea lui Iisus, romanii îşi împodobeau casele cu frunze şi crenguţe de laur, iederă şi brad, cu ocazia sărbătorii Saturnaliilor. De altfel, cultul ”arborelui sacru” există în mai multe culturi şi tradiţii din lumea întreagă.
Moş Crăciun
Nu este cunoscută originea lui Moş Crăciun. A apărut misterios în secolul al XIX-lea. Sfântul Nicolae, debarasat de mitră, de bastonul şi de măgarul lui, apare în 1822 într-un poem pe care un teolog american l-a scris pentru copiii lui: ”Vizita sfântului Nicolae, în Ajunul Crăciunului”. În 1863, acel poem a fost ilustrat. Sfântul Nicolae a luat de atunci trăsăturile unui bonom zâmbitor, bucălat, burtos şi bărbos, pe care îl cunoştem în zilele noastre, îmbrăcat cu o pelerină şi o pălărie roşie şi zburând prin aer în fruntea unei sănii trase de reni. Astfel s-a născut Moş Crăciun şi i-a fost hărăzită o carieră îndelungată, apărând pe cărţi poştale, în vitrine şi în marile magazine, iar uneori pe coşurile caselor. Dar şi în visele copiilor, care ezită să renunţe la legendă şi să devină adulţi, pentru că vor să creadă încă un an în povestea moşului aducător de cadouri.
Tradiţii şi obiceiuri în alte ţări ale lumii
Crăciunul este sărbătorit atât de catolici, cât şi de protestanţi şi de ortodocşi la aceeaşi dată - 25 decembrie. Cu toate acestea, anumite ţări păstrează tradiţii specifice.
România
În seara zilei de 24 decembrie, are loc în Banat „Slobozirea roatei de foc”, ceea ce este o indicaţie că ritul solar de la echinocţiu s-a practicat şi la solstiţiul de iarnă. Tot în seara de ajun, în Banat, se pune un butuc în vatră, care se numeşte „Buşteanul Crăciunului” şi se crede că focul nu trebuie să se stingă deloc, potrivit „Dicţionarului de simboluri şi credinţe tradiţionale româneşti” (2016), de Romulus Antonescu.
În alte părţi ale ţării, în noaptea Crăciunului, nu se ard lemne tăiate, ci numai buturugi, cărora, când ajung la incandescenţă, li se înalţă cântări. Zgândărirea focului din cămin ori din vatră cu bâtele de către colindători, în noaptea dinspre Crăciun, nu poate să însemne decât incitarea şi învierea focului, adică o simbolică sprijinire sau provocare a învierii soarelui, care, în concepţia vechilor popoare, se petrecea în noaptea de 24 spre 25 decembrie, ultima dată fiind considerată ziua naşterii soarelui neînvins.
În Maramureş, când se pregătesc bucatele pentru Crăciun şi Anul Nou, din primul aluat se face un colac numit stolnic, care nu se umple cu nimic şi care este împodobit cu diferite motive făcute tot din aluat. Picioarele mesei pe care urmează să fie aşezat stolnicul sunt legate între ele, pentru ca toţi membrii familiei să fie uniţi, cum sunt şi picioarele mesei. Pe blatul mesei, se aşează mai întâi otavă, iar pe aceasta stolnicul. Otava este prezentă pe masă obligatoriu, pentru că este adunată din mai multe locuri, cuprinde în ea multe flori şi este tânără. Stolnicul, pus pe masa cu otavă, nu se mişcă din loc pe parcursul tuturor sărbătorilor de iarnă, dar, în dimineaţa de An Nou, capul familiei taie felii din colac şi le dă fiecărui membru al familiei, precum şi fiecărei vite cornute, pentru „a avea noroc şi a fi feriţi de boale”.
Steaua este semn ceresc, vestind naşterea Mântuitorului, astfel că devine obiect ritual-ceremonial în cadrul obiceiurilor de iarnă, motivul apărând şi în cântecele „de stea” care se practică din Ajun şi până pe 7 ianuarie, de Sfântul Ioan.
Ţăranii cred că Moş Ajun a fost baci în slujbă la Moş Crăciun, stăpânul de oi în staulul unde Fecioara l-a născut pe Iisus. În ziua de Ajun copiii şi adulţii colindă. Gazdele le dau „colindiţe" - covrigi, nuci, mere, colăcei, o cană cu vin. În ziua de Ajun este bine să ajunezi ca să ai sănătate şi noroc în anul care urmează, scrie Vlad Manoliu în „Sărbători româneşti".
În afara colindelor din Ajunul Crăciunului mai sunt cântările de dimineaţă numite şi „zori". Ele sunt răsplătite cu daruri şi bani.
Ultimele decenii au adus schimbări importante în obiceiurile românilor. Influenţaţi de tradiţiile vestice, oamenii se concentrează pe împodobirea bradului, organizarea mesei de Crăciun, cadouri şi petreceri.
Marea Britanie
Pe parcursul întregii luni decembrie, englezii îşi trimit cărţi poştale cu urări tradiţionale, frumos decorate, pe care le afişează apoi în casele lor până în luna ianuarie. O altă tradiţie britanică constă în „crakers” de Crăciun – bomboane mari din hârtie strălucitoare, care ascund mici cadouri şi o coroniţă care este spartă („crack”) în timpul cinei de Crăciun. Tot în Marea Britanie a debutat şi tradiţia Secret Santa. Prin tragere la sorţi, fiecare membru al unei familii, dintr-un mediu profesional sau dintr-o comunitate devine un Moş Crăciun secret pentru o altă persoană, oferindu-i mici cadouri. În fiecare an, fundaţia When You Wish Upon A Star organizează în scopuri caritabile o cursă specială, iar participanţii sunt deghizaţi în Moş Crăciun.
Germania
Germania este ţara din care provine tradiţia Crăciunului şi în care există cele mai bune pieţe de Crăciun din lume. Germanii sărbătoresc Crăciunul începând din 6 decembrie, odată cu Moş Nicolae, care vine să le aducă cadouri într-o sanie. Nemţii au şi o prăjitură tradiţională, „casa vrăjitoarei”, ce include pastă de migdale, pască şi fructe confiate.
Portugalia
În Ajunul Crăciunului, toată lumea participă la „slujba cocoşului” („missa do galo”) şi fiecărui invitat la cină îi este oferită o portocală, în plus faţă de cadourile tradiţionale. În sobă sau în şemineu arde un trunchi de măslin sau de castan, iar toţi invitaţii mănâncă „bacahlau cozido” - batog cu varză, cartofi şi ulei de măsline. Urmează 13 tipuri de desert, simboluri ale lui Iisus şi cei 12 apostoli.
Spania
În Spania, pe 24 decembrie se sărbătoreşte „Nochebuena”. În Ajunul Crăciunului, familiile merg la biserică, apoi iau cina care este bazată pe fructe de mare. Nuga („turron”) este cel mai apreciat desert.
Grecia
Cu ocazia Crăciunului, grecii îşi decorează casele cu o mică barcă, emblema lor naţională. Pe 24 decembrie, oamenii merg la slujbă şi apoi mănâncă fructe uscate. Pe 25 decembrie ei sărbătoresc şi ziua morţilor. Cu această ocazie, familiile merg la cimitir pentru a aduce omagii celor dispăruţi. Cadourile sunt aduse pe 1 ianuarie de sfântul Vasile.
Estonia
În fiecare an, de peste 350 de ani încoace, preşedintele estonian declară „Armistiţiul de Crăciun”. Apoi, toată lumea merge la saună înainte de seara de Crăciun, când se mănâncă porc cu varză, pâine şi se bea bere. Apoi, pentru a îmbuna spiritele, se lasă mâncare pe masă şi foc în vatră până dimineaţă.
Polonia
În Polonia, se sărbătoreşte sfântul Andrei (Andrzejki) cu o zi înainte de prima duminică a Adventului. Unele familii continuă ritualuri tradiţionale, precum umplerea cu ceară a broaştei unei uşi sau punerea de paie sub faţa de masă. Copiii cântă colinde de Crăciun pe străzi, unde sunt amplasate iesle ale Mântuitorului, construite pentru a avea două etaje: unul pentru naşterea lui Iisus, altul pentru eroii naţionali.
Italia
În Italia, Crăciunul durează trei zile - din 24 decembrie până pe 26 decembrie. În această perioadă, italienii oferă dulciuri membrilor familiilor, dar şi vecinilor, colegilor şi prietenilor. Cadourile sunt aduse de Moş Crăciun, Bobo Natale sau Gesy Bambino. La Befana, o vrăjitoare emblematică, preia ştafeta pe 6 ianuarie - de sărbătoarea Regilor - şi vine să distribuie bomboane copiilor cuminţi şi bucăţi de cărbune celor ştrengari.
Suedia
Suedezii îşi decorează ferestrele cu sfeşnice multicolore. Pe 13 decembrie, de Sfânta Lucia, se defilează pe străzi şi se mănâncă Lussekatter, brioşe cu şofran. Sfânta Lucia este patroana luminii. Sunt organizate procesiuni, în timpul cărora participanţii, îmbrăcaţi în alb, ţin în mâini lumânări şi defilează în jurul şcolilor şi bisericilor. Potrivit legendei, sfânta Lucia purta pe cap o coroană de lumânări, care îi permitea să continue să îi hrănească pe creştinii ascunşi în catacombele Romei antice. În seara de Crăciun, fiecare cadou este însoţit de un mic sonet sau o strofă în versuri – o veche tradiţie suedeză.
Japonia
În Japonia, rezidenţii nu celebrează Crăciunul, ci Anul Nou. Cu această ocazie, o masă foarte rafinată este organizată în casa şefului familiei. Ingredintele, alese cu mare atenţie, sunt în general următoarele: homar, vin de orez, pâine cu peşte, portocale, castane coapte. Mesele sunt decorate cu flori de crizanteme şi frunze de ferigă.
Canada
În Canada, are loc în fiecare an marea paradă de Crăciun, în timpul căreia copiii pot să se întâlnească cu Moş Crăciun, căruia îi scriu din timp foarte multe scrisori. În seara de Crăciun, canadienii păstrează lapte şi biscuiţi pentru Moş Crăciun, atunci când acesta trece pe la casele lor.
Rusia
În Rusia, Crăciunul e sărbătorit pe 7 ianuarie. Cu o zi înainte, oamenii merg la slujbă la biserică, apoi servesc o masă tradiţională, din care nu lipsesc gâsca umplută cu mere, votca şi ceaiul. Apoi, sunt lăsate firimituri de pâine pe masă, pe timpul nopţii, în memoria defuncţilor. Copiii primesc cadouri în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie, care le sunt aduse de Moş Gerilă.
Statele Unite
Deşi Ziua Recunoştinţei („Thanksgiving”) este cea mai importantă sărbătoare naţională în Statele Unite, Crăciunul are la rândul lui un loc extrem de important. Cu această ocazie, americanii îşi decorează casele şi cutiile pentru scrisori cu mici acadele în culorile alb şi roşu. Apoi, ei degustă o specialitate ancestrală, celebrul lichior cu ouă bătute, scorţişoară şi nucşoară, simbol al convivialităţii.
Finlanda
În Finlanda, Crăciunul se celebrează de mai multe ori. Într-adevăr, înainte de data de 25 decembrie, tradiţia cere ca familiile, comunităţile religioase, sportive, companiile şi grupurile de prieteni să organizeze mici petreceri împreună. Finlandezii beau „glog”, un vin fiert tradiţional, condimentat, iar tinerii dansează şi se distrează. De Crăciun, Moşul, venind din Laponia, trece pe la fiecare casă, cu sania trasă de reni, pentru a lăsa cadouri pentru copii.
Mexic
Din 16 până pe 24 decembrie, în sate, este organizată sărbătoarea Posada. Organizaţi în grupuri mici, sătenii trec de la o casă la alta pentru a cere ospitalitate. Este o modalitate de a recrea călătoria lui Iosif şi a Mariei din Nazareth până în Beetlem. În timpul festivităţilor, oamenii se roagă, reconstituie scena Naşterii Domnului, cântă, iar copiii sunt invitaţi să deşire celebrele „piñata” cu lovituri de bâtă, pentru a mânca apoi dulciurile din interiorul acelor figurine.
Filipine
Filipine reprezintă una dintre cele mai însemnate ţări catolice din Asia. În fiecare dimineaţă, în cele nouă zile care preced Crăciunul, credincioşii celebrează mesa cocoşului, denumită astfel pentru că începe la ora 04.00. În fiecare seară, în faţa fiecărei case este aprins un „parol”, un felinar în formă de stea, ce reaminteşte de David, care i-a ghidat pe regii-magi.
Irlanda
În Irlanda, Moş Crăciun primeşte o bere Guinness, un pahar de whisky sau pateu cu carne. Festivităţile încep în barurile locale încă din seara de 24 decembrie, până la slujba de la miezul nopţii. Sărbătorile continuă până pe 26 decembrie inclusiv, care este la rândul ei o zi de sărbătoare - Stephen’s Day (ziua Sfântului Ştefan). Irlandezii petrec acea ultimă zi liberă luând cina în familie, asistând la curse hipice sau continuând distracţia în cluburi şi baruri.
Franţa
Celebra ruladă „Bûche de Noël” („Buturuga de Crăciun”) se spune că provine din Franţa. Francezii puneau o buturugă veritabilă în vatră, la întoarcerea de la slujba de la miezul nopţii, alături de resturile celei pe care au ars-o cu un an în urmă. Era o modalitate de a marca trecerea într-un nou an. Cenuşa acelei buturugi speciale era păstrată, adeseori presărată cu sare, vin, aghiasmă şi chiar miere - pentru a fi dispersată apoi în diverse locuri din gospodărie, pentru a apăra familia şi a-i aduce prosperitate. În schimb, celebra ruladă este o prăjitură delicioasă în forma unei buturugi tradiţionale, ornată cu mici decoraţiuni de Crăciun. Se spune că a fost preparată pentru prima dată de un cofetar francez la Paris în anul 1834.