A trecut sărbătoarea Crăciunului, care se pare că ne face să fim… mai buni, mai calmi, mai calzi, mai blânzi, mai răbdători, mai miloşi, mai înţelepţi, mai lucizi, mai recunoscători. Dar doar pentru o zi. Sau, mai bine zis, pentru vreo douăsprezece-paisprezece ore, cât stăm cu ochii deschişi, bucurându-ne de bradul împodobit şi de beculeţele de la ferestrele vecinilor care au avut mai multe podoabe de arătat decât noi. Sau mai mult chef de sărbătoare.
A trecut şi noaptea anului nou, s-a făcut bilanţul: câţi români au petrecut dincolo de graniţe, câţi la Poiana Braşov, câţi în Maramureş sau Bucovina, câţi acasă la prieteni şi câţi în propria sufragerie. Nu ajută la nimic statisticile, ajută doar gura de aer pe care cei mai norocoşi dintre noi au reuşit să o ia, la schimbarea cifrei patru cu cifra cinci, în puţinele secunde în care a fost linişte. Liniştea, ca o ceaţă deasă peste noi şi peste destinele noastre, peste întrebările care nu şi-au găsit răspunsul, peste răspunsurile care aleargă, ciudat, după nişte întrebări formulate corect.
Dar după ce se ridică şi ceaţa… Ne întoarcem de unde am plecat. Acolo unde eram pe 20, pe 22, pe 23 decembrie, când copiii noştri sau cei din familii apropiate aşteptau cadourile de la Moş Crăciun, când doamna învăţătoare strângea confetiile de după petrecerea de Secret Santa, când televiziunile încetau, pentru câteva zile, cu scandalul, cu minciunile întoarse pe toate părţile, când nu era loc de manipulare. Sau părea că nu e loc.
Azi se încheie ciclul celor douăsprezece zile de sărbătoare, numărate de la Crăciun. Cu Boboteaza. Cu Sfântul Ioan şi cu mesaje multe de la mulţi ani pentru toţi aceia care îi poartă numele. Şi cu veşti deloc îmbucurătoare din peisajul social, politic şi economic al ţării. Plus ceva viruşi care vin iarăşi dinspre China, sau cel puţin aşa ameninţă ştirile cu titluri bombastice, pe care le apăsăm, încercând să vedem care e adevărul. Şi care e soluţia. Despre această nouă epidemie din China, medicii noştri spun că n-ar fi aşa de importantă. Că nu avem de ce să ne facem griji. Că e ca o gripă care îi afectează, aşa cum bine ştim, pe cei care au şi alte sensibilităţi. Un fel de Covid, spun unii dintre ei, uitând, parcă, paralizia cauzată de Covid-19 şi lumea care a stat în loc, pentru vreo doi ani, din cauza unui virus necunoscut care nu avea vaccin. Şi care apoi… avea vaccin.
Se mai pun şi ceva coaliţii la cale, că noi tot nu avem preşedinte. Cine susţine pe cine? Dar cine candidează, de fapt? De unde să ştim? Nu ne spune nimeni nimic. Parcă ne-ar proteja de veşti proaste. Când, de fapt, ne ignoră cu orice fel de noutăţi.
Bun venit, 2025! Până acum, eşti exact la fel ca fraţii tăi mai mici. Nici prea, prea, nici foarte, foarte. Nici al nostru, nici al lor. Nici prezent, nici adormit. Nici viu, nici mut. Dar eşti pătrat perfect. Asta, spun matematicienii, trăim rar. O dată în viaţă. Cu noroc enorm, de două ori. Haideţi, faceţi puţină matematică. Poate mai uitaţi de celelalte. Poate mai uitaţi… 45×45?
Aproape sărbătoare
Asta ne lipsea!
Nici zi, nici noapte
Amalgam de definiții
Ce s-a ales (de noi)