Unirea de la 5/24 ianuarie 1859 n-a fost numai „despre” statalitate modernă, ci și „despre” nevoile societății - sau ar fi trebuit să fie. Puțintică istorie socială și puțintel imaginar social despre Al.I. Cuza, dintr-un articol al încă tânărului Mihail Sadoveanu („Legenda lui Cuza-Vodă”) inclus în volumul publicistic „Foi de toamnă” (1916). Vorba lui I. Budai Deleanu: „Cine e înțălept, va înțălege”: „În copilăria noastră, în satele umilite ale țării, cu toții am auzit cîteceva din legenda lui Cuza-Vodă. În necazurile și aspirațiile lui nedeslușite, poporul avea nevoie de un domnitor al lui. În el trebuiau să se întrupeze dorințe de schimbări și de dreptate; în el norodul găsea pe tiranul cel bun, care făcea dreptate sumară, care colindă tîrgurile și satele întru descoperirea răilor, care cercetează coliba nevoiașului și vede cu ochii lui amărăciunile mulțimii. Cuza-Vodă a devenit un fel de principiu al binelui, un domnitor așa cum l-a dorit totdeauna poporul. Fără îndoială că-n el erau multe din elementele voevodului popular... Era pe vremea boerescului”.
Pe vremea boerescului…
Boerescului? „Pentru ca să aibă pămînt de hrană, oamenii satelor munceau crîncen pe moșii, după bunul plac al stăpînilor. Și astăzi, în seri de iarnă, cînd se spun povești triste, bătrînii își încep istorisirile lor la fel: Era pe vremea cînd făceam boeresc. Stăpînii satelor și pămînturilor erau domni: ordonau, urmăreau și judecau. La curte era primăria și judecătoria. La scara curții se împărțea dreptatea sumară. Stăpînii drepți și buni erau foarte rari. Cîți își puteau oare birui disprețul pentru prostime? Cîți puteau călca peste datini? Cîți puteau face altfel decît îi îndemnau interesele imediate? Țăranul era braț de muncă. Era ș-o ființă inferioară, un copil. Trebuia călăuzit cu toiagul și cu gîrbaciul. Ș-încolo, să aibă cu ce-și ține zilele”.
Viața la curte, viața la bordei
Imediat, tânărul Sadoveanu întorcea firul din condei: „Asta nu înseamnă că oamenii de-atunci, stăpînii de pămînturi, erau răi. De ce? Era un drept al lor, cîștigat ori moștenit. Așa erau împrejurările, în chip firesc ajunseseră așa lucrurile, așa era vremea. Încolo, ce oameni cumsecade mulți dintre ei! Primitori, veseli, trăind o viață patriarhală.... A, cîte lacrimi se pot încă vărsa pentru capitolul acesta al trecutului, privit dintr-un anume punct de vedere. Dar ce era în sate? Ce era în bordeele tuturor văilor și rîpilor? Ce era în dosul curților unde se petrecea bine și cînta Barbu Lăutarul? Ce făceau vechilii, vătăjeii și feciorii domnești? Ce era în umbră, unde domneau gîrbaciul și bunul plac?”.
Palme pe obrazul Bisericii
„Vechilul și vătaful! Oameni de rînd, hrăpăreți și lacomi, furînd pe stăpîn, jefuind norodul... Din ei s-au ridicat posesorii, arendașii care au dus la absurd fireasca stare de lucruri a vremii. S-a ridicat o clasă întreagă de oameni cari au încercat, spre a se putea îmbogăți, cele mai ciudate și mai stranii experiențe. (...) Și asta e firesc. Într-o țară nouă în care civilizația sufletească abia acum se plămădește, ce puteau face oamenii noi aprigi, dornici de cîștig, sălbatici și fără scrupul? Orice mijloace sînt bune pentru cuceritor. Cît poate călca legea, speculatorul nu știe să-și pue frîu”, urma conu’ Mihail. Care n-a uitat să-i urecheze și pe clerici: „Dar în vremea boerescului mai erau stăpîni și egumenii și stareții mănăstirilor. Moșiile cele mai mari erau ale lor. Clerul acesta ortodox, ca și cel din Apus, devenise savant în oblăduirea netrebnicelor turme...”.
Fum de ardei iute în ochi și ouă clocite la subsuori
Fără milă: „Călugării, străji ale raiului, au scornit pentru țărănimea zdrobită, slabă și cu ochi trudnici fumul de ardei în bordee bine închise, ouăle clocite la subsuori, goana cu strămurările prin spinării, ceasurile de neclintire și de reculegere în scocurile morilor, la gerurile Bobotezei... Dar Cuza-Vodă a plănuit să dee pămînt norodului. A mai plănuit să iee moșiile și averile îmbuibaților stareți și egumeni greci... Ce zvon, ce revoluție în suflete! Imaginația poporului începu să clădească. Dorul de mai bine, setea de dreptate luau o formă. De-atuncea a trecut aproape o jumătate de veac. Și legenda legată de domnitorul de-atunci s-a tot întărit”.
Din culisele Unirii
Scrisori furate cu folos
E bine să ne amintim, în fiecare an, în ianuarie, (și) de Ecaterina Vogoride, fiică a lui Costache Conachi și a Smarandei Negri (soră vitregă cu Costache Negri) căreia îi datorăm, în bună măsură, Unirea din 1859. Căsătorită cu forța, dar și cu binecuvântarea domnitorului Mihai Sturdza, de antiunionistul ei tată (minunat poet erotic, altfel) cu caimacamul fanariot Nicolae Vogoride, de la care a avut trei copii, tenacea Cocuța a jucat un rol important în ascensiunea militară rapidă a lui Al.I. Cuza și în blocarea numirii unor miniștri antiunioniști, amenințându-și soțul cu divorțul: „Ai venit în ţară sărac lipit pământului, n-ai altă avere decât zestrea ce ţi-am adus-o eu. Îţi iert risipirea ce ai făcut-o, dar nu-ţi voi ierta trădarea faţă de neamul, faţă de ţara care ar fi trebuit să devie şi a dumitale. Cum nu ai astăzi altă avere decât a mea, aş putea, printr-un divorţ, să te aşez din nou pe paiele de unde te-am ridicat”.
Falsificarea alegerilor din 1857
Aprigă femeie, fapt decisiv: prin violarea corespondenţei dintre soţul ei şi demnitarii otomani (inclusiv ambasadorul otoman la Londra), a dat în vileag complotul pregătit cu sprijinul Imperiului Habsburgic, prin care partida unionistă era programată să piardă alegerile din Moldova. Scrisorile, care arătau clar falsificarea alegerilor din 1857 pentru Divanurile Ad-Hoc, erau pe punctul să creeze probleme alianței anglo-franceze după Războiul Crimeei: Anglia îi susținea pe otomani, iar Franța - unirea Principatelor. Ele au fost trimise de Costache Negri şi de eficientul conspirator Dimitrie Rallet, prin intermediul consului francez Place, cotidianului „L’Étoile d’Orient” („Steaua Dunării” - titlu al unei celebre loje masonice), care fusese interzis la Iaşi şi apărea la Bruxelles.
Ruptura vogoridă
Extrase în românește au fost promovate „pe surse” în cancelariile europene și publicațiile externe cu lobby pro-unionist, fiind publicate ulterior în Moldova sub titlul „Estract de scrisori secrete trimise caimacamului Moldovei de deosebite feţe politice”. Evident, după Unire, Cocuța s-a despărțit de expiratul Vogoride (care a cotit-o spre Istanbul). S-a recăsătorit cu un apropiat al familiei regale italiene și a murit la Roma, pe 22 februarie 1870, la doar 41 de ani.
Istorii uitate
Lupta pentru păstrarea Unirii Principatelor
Miracolul Unirii, odată înfăptuit, n-a fost ușor de păstrat. În 11 februarie 1866, Alexandru Ioan Cuza era silit să abdice. Poarta, ce aștepta ca cele două principate, după încheierea „mandatului” domnitorului român, să reintre în vechile lor „rânduieli”, va întâmpina cu ostilitate „lovitura de stat”, declarându-se împotriva cererii liberalilor de a aduce un principe străin pe tronul de la București. „Se creează chiar condiții pentru o apropiere turco-rusă în perioada dată. Relațiile noastre cu turcii se înrăutățesc astfel, pregătirile de război, atât pe Bosfor, cât și la București, fiind în toi. Cuza însuși mobilizase mai multe mii de soldați la granița sudică mai înainte de abdicare. Brătianu și Rosetti, deciși să nu facă nici un pas înapoi, vor încheia chiar un pact secret cu căpeteniile miilor de emigranți bulgari din noul stat, trecând la înarmarea acestora. Ivan Kasabov, din partea bulgară, va semna acest tratat, creându-se în acest chip Sfânta Coaliție pentru Acțiuni Comune împotriva Turciei. Românii se vor afla la conducerea acestei mișcări. Comitetul secret bulgar se angajează să formeze două comandamente - unul la sud de Dunăre (teritoriu turc la acea dată) și celălalt în Serbia, cu divizii înarmate…”, amintea etnologul Gheorghiță Ciocioi într-o prelegere legată de momentul 24 ianuarie 1859. Lupta pentru păstrarea Unirii Principatelor începuse. O continuăm și astăzi.
Cifre inestimabile ale românilor
1859 - Unirea Moldovei cu Țara Românească
1866 - Adoptarea Constituției
1866 - Crearea Academiei Române
1867 - Prima monedă națională
1877-1878 - Proclamarea și cucerirea independenței de stat
1880 - Constituirea Băncii Naționale
1881 - Instituirea Regatului României
1885 - Obținerea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române
1918 - Unirea provinciilor românești cu Țara
166 de ani se vor fi împlinit în 24 ianuarie 2025 de la Unirea Principatelor Române într-un singur stat - România.
„În copilăria noastră, în satele umilite ale țării, cu toții am auzit cîteceva din legenda lui Cuza-Vodă. În necazurile și aspirațiile lui nedeslușite, poporul avea nevoie de un domnitor al lui”, Mihail Sadoveanu
„Istoria unirii noastre este istoria viețuirii noastre, iar unirea politică de la 1859 a fost mărturia puterii unei națiuni renăscute”, Ioan-Aurel Pop, istoric
„Dar Cuza-Vodă a plănuit să dee pămînt norodului. A mai plănuit să iee moșiile și averile îmbuibaților stareți și egumeni greci... Ce zvon, ce revoluție în suflete!”, Mihail Sadoveanu
În ianuarie 1862, guvernele separate din Principate au demisionat pentru a da posibilitatea alcătuirii la București a primului guvern unic al României, condus de Barbu Catargiu.
››› Vezi galeria foto ‹‹‹