Când Israelul a scufundat șase nave de război siriene în portul Latakia săptămâna trecută în contextul unor atacuri mai ample asupra rămășițelor forțelor militare ale regimului lui Bashar al-Assad, premierul Israelului a invocat un precedent controversat din al Doilea Război Mondial, relatează Business Insider.
„Este asemănător cu ceea ce au făcut Forțele Aeriene Britanice când au bombardat flota regimului de la Vichy, care coopera cu naziștii, pentru a nu cădea în mâinile acestora”, a declarat Benjamin Netanyahu.
Deși istoria lui Netanyahu e ușor greșită – Marina Regală, nu RAF a fost cea care a atacat flota franceză – analogia sa e revelatoare, potrivit Business Insider. Atacul asupra portului Mers-el-Kébir, pe 3 iulie 1940, a rămas în istorie fie ca o decizie curajoasă care a salvat Marea Britanie, fie ca o trădare nejustificată a unui aliat.
Atacul de la Mers-el-Kébir a avut loc la scurt timp după căderea Franței în fața invaziei Germaniei naziste. În urma armistițiului de la Compiègne, Franța a fost împărțită în două: partea de nord a țării a intrat sub ocupație germană, în timp ce sudul, condus de guvernul de la Vichy sub mareșalul Philippe Pétain, a rămas „neocupat” și aparent autonom, dar în realitate colabora cu naziștii.
Marea Britanie se temea că puternica flotă franceză va cădea în mâinile Germaniei naziste
După cum relatează un articol publicat de Institutul Naval al SUA, un aspect crucial pentru Marea Britanie era ce urma să se întâmple cu flota franceză, una dintre cele mai mari din lume la acea vreme. Dacă ar fi căzut în mâinile Germaniei, aceasta ar fi schimbat echilibrul de putere navală în favoarea Axei, amenințând dominația britanică pe mare.
Pentru a preveni acest scenariu, Marina Regală Britanică a lansat Operațiunea „Catapult”. Scopul era neutralizarea flotei franceze ancorate la Mers-el-Kébir, un port în Algeria (pe atunci colonie franceză). După ce negocierile pentru dezarmarea flotei franceze pe cale pașnică au eșuat, britanicii au deschis focul, scufundând mai multe nave franceze și omorând aproape 1.300 de marinari francezi.
Pierderile britanice au fost minime, constând în cinci avioane doborâte și doi membri ai echipajului uciși. Franța a pierdut în schimb floarea forței sale navale, 5 nave principale de luptă și 6 distrugătoare fiind trimise la fund.
Decizia lui Winston Churchill de a ordona atacul a fost extrem de controversată. Pe de o parte, a demonstrat hotărârea Marii Britanii de a continua lupta împotriva Germaniei, chiar și cu costul deteriorării relațiilor cu Franța. Pe de altă parte, francezii au văzut atacul ca o trădare, ceea ce a adâncit resentimentele între cele două țări.
Inclusiv Churchill, un fost Lord al Amiralității britanice, a descris hotărârea de a ataca flota franceză ca fiind „cea mai odioasă decizie, cea mai nenaturală și dureroasă în care am fost vreodată implicat” (Lacouture, Jean (1991) [1984]. De Gaulle: The Rebel 1890–1944).
Premierul Israelului a demonstrat din nou „regula de aur” a relațiilor internaționale
Pentru britanici operațiunea a fost prezentată ca o demonstrație de forță și a contribuit la consolidarea poziției lor morale și strategice în război. Pentru francezi a provocat indignare în rândul populației și a întărit sprijinul pentru regimul de la Vichy. De asemenea, a complicat relațiile dintre Londra și Forțele Franceze Libere conduse de Charles de Gaulle. Deși atacul i-a împiedicat pe germani să pună mâna pe flota franceză, atacul a fost folosit de propaganda nazistă pentru a sublinia natura „trădătoare” a britanicilor.
Jurnaliștii de la Business Insider notează însă că situația Israelului după căderea lui Bashar al-Assad pe 8 decembrie și fuga sa în Rusia nu seamănă cu cea a Marii Britanii din 1940.
Siria nu a fost niciodată un aliat al Israelului. Cele două națiuni au avut un armistițiu din 1949, marcat de multiple războaie și confruntări de-a lungul anilor. Marea Britanie a acționat dintr-un sentiment de slăbiciune, în timp ce Israelul este suficient de încrezător în puterea sa pentru a lovi ținte din Siria.
„Totuși, invocând Mers-el-Kébir ca precedent, Netanyahu a demonstrat o regulă de aur a relațiilor internaționale care se aplica în 1940 și este valabilă și astăzi: națiunile acționează întotdeauna în propriul lor interes. Confruntat cu alegerea între a respecta un fost aliat și a apăra Marea Britanie de invazie, Churchill a ales ultima opțiune. Netanyahu nu a ezitat să facă la fel”, conchide Business Insider.
Deși a salutat răsturnarea regimului lui Assad, guvernul israelian afirmă că se teme că rebelii care au preluat puterea la Damasc vor susține cauze islamiste și o posibilă recrudescență a terorismului în regiune.