„Fericirea este acea trăire pe care oamenii imperfecți o au când fac sau găsesc ceva bun într-o lume imperfectă! Asta nu vor să înțeleagă mamele perfecte ale copiilor perfecți”, scrie psihologul clinician Mircea Toplean, într-un articol despre depresie Contributors.ro.
Silvano Arieti este un psihiatru și psihanalist de origine italiană, stabilit în Statele Unite, cunoscut, în principal, pentru contribuțiile sale la studiul schizofreniei. El a dominat acest domeniu timp de câteva decenii. Lucrarea lui „Interpretation of Schizophrenia” are o valoare imensă pentru psihiatrie și pentru cultură în general. Asta și pentru că Arieti era un savant cu o enormă cultură.
Pe lângă nelipsitele elemente de psihanaliză vehiculate în a doua jumătate a secolului trecut, în teoriile lui Arieti despre depresie dai, în plus, peste încă ceva: un accent special pus pe structurile cognitive.
Aceste structuri cognitive sunt parțial conștiente, dar mai ales inconștiente, fiecare cu ramificații specifice. Ce înseamnă asta în cazul depresiei? Înseamnă că nu gândurile produc stări depresive (așa cum spune școala cognitivă), ci o întreagă istorie cognitivă care rămâne adesea (și într-o mare parte) inconștientă.
Ce trebuie de reținut de-aici e că, pentru Arieti, emoțiile umane nu sunt posibile fără un substrat cognitiv. Noi știm azi că asta se va confirma ulterior, prin cercetări neurologice. Iată, astfel, un aspect deosebit de important pentru înțelegerea ființei umane: complexitatea simbolică determină o – și corespunde unei – complexități emoționale.
În spatele oricărei depresii stă o ideologie
Când, acum 15-20 de ani, îl citeam pentru prima dată pe Arieti, m-a surprins un lucru care a rămas cu mine peste ani: referindu-se la structurile cognitive, Arieti folosea în mod repetat cuvântul „ideologie”. În spatele oricărei depresii stă o ideologie, scria el! E adevărat că mulți autori din cadrul mișcării antipsihiatrice făcuseră caz de legătura dintre bolile psihice și ideologii, dar nimeni – până la Arieti – nu a afirmat că ideologia se află realmente chiar în pacientul depresiv.
Ideologia, scria Arieti, se face responsabilă de două lucruri cruciale:
1. de sensul atribuit evenimentului declanșator („precipitating event”) și
2. de modul în care pacientul abordează acel eveniment.
Ideologia are astfel un rol de organizare și de integrare psihică. De asemenea, ideologia (semnificația atribuită evenimentelor) îl face pe pacient să trăiască sentimentul de pierdere, de neputință, de lipsă de speranță, și, în cele din urmă, de depresie. Repet: trăirea subiectivă e conștientă, dar substratul său cognitiv poate fi parțial conștient sau chiar total inconștient.
De ce e folosit un termen atât de puternic conotat politic
M-am întrebat de multe ori de ce a simțit Arieti nevoia să folosească termenul de „ideologie”, un termen atât de puternic conotat politic. Să ne aducem aminte că, în America anilor ’60-’70, politica era peste tot. Se politizau masiv sectoare întregi ale vieții și se încerca depolitizarea altora (și asta era, de fapt, tot o politizare doar că de sens opus).
Nu spune nimeni că politica e ceva rău câtă vreme ea privește modurile de organizare și regulile de funcționare ale comunităților cu scopul bunei conviețuiri și, în general, cu scopul prosperării vieții umane. Numai că, în perioada în care Arieti își scria cărțile, politica era prezentă în viața de fiecare zi a americanului. Și asta nu pentru a-i garanta viața, ci pentru a face parte din însăși substanța ei.
Fapte naturale ale vieții deveneau brusc fapte politice. Cam ca în zilele noastre, nu? În acea atmosferă, deci, cu atâtea mișcări anti-orice, cuvântul „ideologie” apărea peste tot, mai ales în psihiatrie care, se știe, e cât se poate de ideologizabilă.
Cazul lui Arieti e cu atât mai intresant cu cât el nu a folosit cuvântul „ideologie” în sens politic/ideologic. Cel mai probabil motivul pentru care Arieti a folosit acest cuvântul când s-a referit la structurile cognitive care pregătesc terenul pentru depresie ține de caracteristicile acesteia.
Pot fi destul de ușor identificate trei caracteristici:
- prima este forma organizată și recognoscibilă a ideologiilor: niște prezențe constante care se manifestă în toate aspectele vieții.
- a doua caracteristică a ideologiilor este caracterul lor rigid. Formate adesea în prima copilărie, aceste structuri cognitive își pot modifica de-a lungul timpului forma – iar câteodată chiar și conținutul- păstrându-și însă caracterul de fixitate.
- În fine, a treia caracteristică a ideologiilor este independența lor față de realitatea exterioară: structurile cognitive există și creează modele de comportament, atitudini și trăiri afective care se conturează în afara unui dialog cu realitatea exterioară: realitatea exterioară este percepută prin aceste structuri cognitive cu scopul de a întări stilul de viață creat chiar de ele.
Ce desprind din cele de mai sus: ideologia este o structură sau un sistem de structuri cognitive, doar parțial conștiente, bine organizate, rigide și indiferente la realitate. Este, să admitem, o definiție aspră. Pare că Arieti era insensibil la suferințele pacienților săi depresivi, însă nu-i așa. El era nu doar teoretician, ci și un terapeut foarte bun și eficient. Arieti înțelegea perfect că pacientul depresiv este prizonierul propriei ideologii, și că el, terapeutul, trebuie să-l ajute să scape din strânsoarea acestora.
Mama perfectă care ajunge să modifice realitatea pentru copilul ei
O ilustrare relevantă: tot pe Contributors, într-un alt articol, spuneam că părinții, dornici să se adapteze parenting-ului modern, au renunțat la impunerea unui plan de viață pentru copiii lor. Părinții nu mai pomenesc de vreun scop profesional, social sau relațional specific, „dar – atenție! – asta nu înseamnă deloc că au renunțat la a mai avea așteptări. De fapt, toate vechile așteptări specifice s-au topit într-una singură: să fie copilul fericit. Nu e o dorință oarecare. Această așteptare are anvergura unui plan de viață! Un plan difuz, dar insidios!” Cât de greu disimulabilă e dezamăgirea părintelui unui copil diagnosticat cu depresie!”
Avem în această ilustrare ideologia pusă la lucru și un curs posibil al evenimentelor: bebelușul e crescut de mamă, bunică și bonă: un bebeluș perfect, o mamă perfectă și o îngrijire perfectă! La 2-3 ani, copilul perfect se lovește de o realitate imperfectă și ostilă.
El nici nu poate și nici nu este încurajat s-o cunoască și să se descurce în ea. Mecanismele de apărare – instrumentele cu care omul își organizează avantajos realitatea interioară și exterioară – se formează într-o lumea imperfectă și pe cont propriu. Mama perfectă va modifica realitatea pentru a i se potrivi copilului ei perfect. Copilul perfect al unei mame perfecte într-o realitate confecționată special pentru el pentru a fi perfectă trebuie să fie fericit. Doar că el nu este fericit. Copilul perfect al unei mame perfecte este nefericit într-o lume care se încăpățânează să rămână imperfectă (genetic, neurologic, biochimic, geografic, social, politic etc). Însă fericirea este acea trăire pe care oamenii imperfecți o au când fac sau găsesc ceva bun într-o lume imperfectă! Asta nu vor să înțeleagă mamele perfecte ale copiilor perfecți. – Citește întregul articol și comentează pe Contributors.ro