Stima de sine a unui copil se formează în mare parte în primii ani de viață, iar un element esențial în această construcție este modul în care părinții reacționează la ce fac cei mici. Complimentele și laudele servite prea ușor și după orice lucrare, indiferent cât efort s-a depus pentru realizarea ei, pot să ne ducă copiii în extrema nedorită – în lipsa „bravo”-urilor apare lipsa motivației, potrivit teoriei lui Alfie Kohn.
Dincolo de vorbe frumoase, de aprecieri verbale sau de recompense pentru realizările copiilor, singura iubirea necondiționată (ascultarea copiilor, înțelegerea lor și sentimentul de siguranță pe care îl simt din partea noastră) este pilonul pe care copiii își clădesc încrederea în propriile lor forțe. Însă, ce se întâmplă când aceste recunoașteri sunt prea puține sau chiar absente? Ce efecte poate avea această lipsă asupra copilului și, mai târziu, asupra adultului? Psihoterapeutul pentru copii și adolescenți Bianca Poptean ne ajută să înțelegem ce putere are iubirea necondiționată asupra copiilor noștri și cum putem, printr-un proces de reparentare a copilului interior, să ne schimbăm percepția asupra imaginii de sine chiar la maturitate.
Alfie Kohn, un binecunoscut autor în domeniul educației și parentingului, are o perspectivă critică asupra laudelor, în special atunci când acestea sunt utilizate excesiv sau ca instrument de control. El susține că lauda, deși aparent benefică, poate avea efecte negative pe termen lung asupra motivației și dezvoltării emoționale a copiilor. „Laudele sunt de obicei criticate pentru că sunt oferite prea ușor și pentru prea puțin. Ni se spune că ar trebui să facă mai mult copiii pentru fiecare «Bravo!» primit — adică să-i condiționăm și mai mult. Și din nou, acesta este opusul obiecției mele cu privire la caracterul inerent condiționat al recompenselor. Problema nu este că ajung copiii să se aștepte să fie lăudați pentru orice. Problema constă în nevoia noastră de a controla, în predilecția de a pune condiții pentru dragostea noastră…”, spune într-un articol Alfie Kohn.
Cum influențează nevoile de atașament din copilărie stima de sine la adulți
Modul în care nevoile de atașament sunt satisfăcute în copilărie are un impact semnificativ asupra stimei de sine la vârsta adultă, spune psihoterapeutul Bianca Poptean. Conform teoriei atașamentului, felul în care părinții sau îngrijitorii au grijă de copii în primii ani de viață, afecțiunea și grija oferite, influențează modul în care aceștia se percep pe sine și au încredere în ceilalți și în viață. „Potrivit lui Daniel J. Siegel, psihiatru și neurocercetător, cele mai importante nevoi ale unui copil la naștere sunt cei trei S: Seen, adică să se simtă văzut, să se simtă valoros, să-i fie validate sentimentele și să primească afecțiune, Soothe – să fie alinat, într-un moment stresant, să simtă că nu trece singur prin acea experiență și Safe – să se simtă în siguranță”, explică psihoterapeutul. Așadar, un adult nesigur pe el este un copil care a crescut fără să fie văzut, auzit, alinat și protejat. El va căuta toată viața un „părinte” care să-i astâmpere această nevoie.
Atașamentul sigur se traduce prin încredere în sine
Atunci când nevoile de atașament sunt satisfăcute corespunzător, se dezvoltă un atașament sigur, care se traduce prin încredere în sine, în ceilalți și în viață, și un sentiment de valoare personală. Copiii care se simt văzuți, auziți, alinați și protejați dezvoltă o imagine de sine pozitivă și încredere în lume. „Așadar, un bebeluș depinde de mama/un îngrijitor să îi decodifice plânsul. Dacă mama/îngrijitorul aude plânsul, înțelege nevoia din spatele comportamentului și o împlinește, copilul înțelege că este văzut, auzit, alinat, protejat. Deci se simte bine cu el, cu mama/îngrijitorul, se simte în siguranță, iar lumea e un loc frumos!”, punctează psihoterapeutul.
Atașamentul nesigur transformă copiii în adulții evitanți și anxioși
Pe de altă parte, atunci când aceste nevoi nu sunt satisfăcute, se dezvoltă un atașament nesigur, care poate fi evitant, anxios sau dezorganizat.
Atașamentul evitant se dezvoltă atunci când părinții sau îngrijitorii nu se conectează emoțional cu copilul, nu îi înțeleg nevoile și nu răspund la ele constant. Copilul ajunge să creadă că nu este suficient de bun pentru a primi iubire și atenție, dezvoltând un sentiment de neîncredere în sine și în ceilalți. „Adulții cu atașament evitant sunt copiii care au învățat să se disocieze de suferința provocată de lipsa de conectare/grijă/iubire sunt cei care nu s-au putut baza decât pe ei, sunt cei care au învățat să se descurce singuri. Și, deși când sunt adulți, par că sunt independenți și siguri pe ei, în ei există această credință că nu sunt suficient de buni”, explică psihoterapeutul Bianca Poptean.
Atașamentul anxios se dezvoltă atunci când părinții sunt inconsecvenți în satisfacerea nevoilor copilului sau manifestă anxietate și frică în interacțiunea cu acesta. Copiii cu atașament anxios devin adulți nesiguri, dornici de validare externă și cu o imagine de sine negativă.
Cum se manifestă lipsurile emoționale din copilărie în viața adultă
Persoanele care nu au primit validare în copilărie pot avea dificultăți la maturitate. Orice critică, indiferent de intenția din spate, este percepută negativ, explică psihoterapeutul.
În relații romantice. Adulții cu atașament anxios, de exemplu, tind să se agațe de partener, manifestând o nevoie excesivă de atenție, dovezi de iubire și validare. Ei pot deveni dependenți de partener, temându-se de abandon și căutând constant reasigurarea iubirii și aprecierii acestuia. Teama de a fi singuri generează anxietate, iar siguranța relației devine o prioritate. Absența sprijinului din partea partenerului îi face să devină mai exigenți și mai preocupați de relație.
În relațiile de prietenie, persoanele cu atașament nesigur se pot simți nesigure și lipsite de valoare dacă nu primesc suficientă atenție sau apreciere din partea prietenilor.
În carieră, adulții cu atașament nesigur, în special cei cu atașament evitant, pot compensa lipsa de încredere în sine prin performanță la locul de muncă. Ei pot deveni workaholici, dedicându-se excesiv carierei și căutând validare prin succes profesional. „Este un studiu care spune că «the great achivers» – cei care dețin funcții importante în companii sau chiar funcții politice sunt cei care nu au primit validare, recunoaștere și complimente în copilăria mică și, rămânând cu acea nevoie neîmplinită, caută toată viața să obțină această validare externă. Învață foarte mult, urcă în ierarhie și se valorizează numai prin rezultat”, mai spune psihoterapeutul. Ei se bazează pe ceilalți pentru a se simți valoroși. Se valorizează doar prin rezultate, neîmplinirea nevoii de validare din copilărie perpetuând această căutare constantă, completează psihoterapeuta.
Procesul de reparentare a copilului interior
Este o tehnică terapeutică utilizată pentru a vindeca rănile emoționale din copilărie și a dezvolta o stimă de sine sănătoasă. Potrivit psihoterapeutului, acest proces implică asumarea rolului de părinte bun și iubitor pentru sine, oferindu-vă validarea, acceptarea și iubirea de care ați fost lipsit în copilărie.
Cum se realizează reparentarea copilului interior:
- Conștientizați nevoile neîmplinite. Primul pas constă în identificarea și conștientizarea nevoilor emoționale neîmplinite din copilărie. Acest lucru se poate realiza prin introspecție, analizând relația cu părinții și modul în care aceștia au răspuns (sau nu) nevoilor emoționale. De exemplu, dacă un copil nu a primit suficientă validare, va trebui să recunoască această lipsă și impactul ei asupra stimei de sine. „Depășirea acestor nevoi emoționale neîmplinite este un proces complex și de durată. Încurajez oamenii să facă acest proces sub ghidarea unui specialist pentru că e mai scurt și cu rezultate mai rapide”, spune psihoterapeutul Bianca Poptean.
- Acceptați și arătați compasiune. Odată ce nevoile neîmplinite sunt conștientizate, este important să se cultive o atitudine de acceptare și compasiune față de sine. Este esențial să se înțeleagă că lipsa de validare sau afecțiune din partea părinților nu a fost vina copilului, ci mai degrabă o incapacitate a acestora de a oferi ceea ce copilul avea nevoie. „Am lucrat cu o persoană educată, cu două facultăți, două mastere, un bussines prosper, care avusese un tată care nu o lăudase niciodată. Un tată care îi lăuda pe copiii prietenilor, dar niciodată pe ea. Un tată care nu era mulțumit de meseria pe care și-o alesese fata și îi spunea că, atâta timp cât nu va avea o altă meserie (pe care el o considera valoroasă), orice face ea nu e important pentru el. Și a fost un proces destul de îndelungat ca această persoană să învețe să nu mai aștepte validarea de la tată și să își dea voie să se valideze singură. În timp, a reușit să înțeleagă că nu înseamnă că ea nu e valoroasă dacă tatăl nu o vede valoroasă. Era incapacitatea lui de a-și vedea copilul valoros, nu lipsa ei de valoare”, povestește psihoterapeutul.
- Deveniți propriului părinte bun. Următorul pas constă în asumarea rolului de părinte bun pentru sine, oferindu-și validarea, încurajarea și iubirea de care a fost lipsit în copilărie. „Acest lucru presupune ca adultul să devină un părinte bun, blând, care să se complimenteze copilul care am fost și să îl vadă valoros. Acest lucru implică să se trateze cu blândețe și înțelegere, să își recunoască calitățile și realizările și să își ofere complimente și laude”, mai spune specialistul.
- Combateți vocea critică interioare. Persoanele care nu au primit suficientă validare în copilărie au adesea o voce interioară critică, care le spune că nu sunt suficient de bune. Reparentarea copilului interior presupune identificarea și combaterea acestei voci critice, înlocuind-o cu o voce interioară blândă și încurajatoare. Acest lucru se poate realiza prin practicarea dialogului intern pozitiv, în care se identifica gândurile negative și se înlocuiesc cu afirmații pozitive și realiste. „Îi încurajez pe clienții mei să facă o listă cu 5 calități și 5 realizări, acele lucruri de care ei sunt mândri că le-au făcut în viața asta. Și să poată combate acea voce cu o altă voce (a părintelui iubitor) care să țină cu ei, să le țină partea, să spună în acel dialog interior, «Nu, nu e așa, merit, pentru că uite câte am realizat», adaugă psihoterapeutul.
- Creați noi experiențe pozitive. Pe lângă schimbarea dialogului intern, este important să se creeze noi experiențe pozitive care să confirme noua imagine de sine. Acest lucru poate implica stabilirea unor limite sănătoase în relații, urmărirea unor pasiuni și interese sau implicarea în activități care aduc bucurie și satisfacție.
Ce beneficii aduce reparentarea copilului interior
- Îmbunătățirea stimei de sine: Prin oferirea validării și iubirii de care a fost lipsită, persoana începe să se vadă într-o lumină mai pozitivă, dezvoltând o stimă de sine sănătoasă.
- Reducerea anxietății și a fricii de abandon: Prin vindecarea rănilor din copilărie, persoana se simte mai sigură și mai stabilă emoțional, reducând anxietatea și teama de abandon.
- Îmbunătățirea relațiilor interpersonale: Odată ce persoana învață să se iubească și să se accepte pe sine, va putea stabili relații mai sănătoase și mai împlinitoare cu ceilalți.
Reparentarea copilului interior este un proces complex și de durată, care poate fi facilitat de un psihoterapeut. Cu toate acestea, și practica individuală poate aduce beneficii semnificative.