Așa cum progresismul a venit dinspre SUA spre Europa, așa va veni și sfârșitul lui. Contestarea și regresul politicilor progresiste încep să se simtă și în UE, deocamdată mai timid decât în SUA. De foarte multă vreme, alegerile din SUA nu au mai fost atât de ideologice, scrie pe Contributors.ro profesorul de relații internaționale, Valentin Naumescu.
Până la urmă, totul a fost atât de clar, categoric, masiv, sec, „fără dramă”, încât puține ar mai fi de adăugat despre alegerile propriu-zise din 5 noiembrie. Încep deja articolele despre ceea va urma după alegeri, despre consecințe și perspective, despre cumpăna Americii, Occidentului și a lumii, despre marile direcții și tendințe, iar acestea se dovedesc cu mult mai interesante intelectual decât comentarea votului în sine.
De fapt, analizele cu privire strictă la procesul electoral s-au sfârșit neobișnuit de repede, și în SUA, și în Europa sau peste tot în lume, la 2-3 zile după alegeri, în timp ce altădată rezultatele se dezbăteau intens, săptămâni sau chiar luni la rând după Election Day, în diverse chei interpretative. M-am abținut să scriu în primele zile, la cald, despre cum au fost alegerile, pentru că am dorit să evit capcana emoțională și am preferat ca lucrurile să se așeze, să se răcorească, să devină mai evidente ca semnificații și mai cristalizate.
Nimic strâns așadar, după cum ne tot anunțau sondajele din ultimele luni, niciun suspans prelungit, nicio numărătoare așteptată cu sufletul la gură, până la ultimele voturi. Marți noaptea în SUA (miercuri dimineață în Europa) era limpede pentru toată lumea că Donald Trump se întoarce la Casa Albă și că aceasta este voința celei mai mari părți a națiunii americane, din oferta politică precară existentă, care conține întotdeauna doar „două feluri” în meniul simplu al democrației americane bipartidiste. Ca alegător american, ori mânânci vegan, ori burger cu cartofi prăjiți. Și totuși, sunt zeci de milioane cărora nu le place nici una, nici alta, dar trebuie să înghită ceva, căci sistemul politic nu permite „al treilea fel”.
Peste 3,6 milioane de voturi populare în plus pentru Donald Trump, toate cele șapte state-cheie câștigate de candidatul republicanilor, destul de mulți afro-americani și latino care au votat tot cu Trump (se presupunea că „minoritățile vizibile” vor fi marii susținători ai taberei democrate), niciun efect benefic al susținerii de către super-vedetele de la Hollywood pentru vicepreședinta în funcție a SUA, plus observația că, în comparație cu votul pentru Biden din 2020, Kamala Harris a pierdut 10 milioane dintre votanții democrați de acum patru ani. Mai mult decât valul de la prezidențiale, se conturează majorități republicane pe linie, la Senat și Camera Reprezentanților. Deci, all red.
Enormă cădere pentru tabăra progresistă!
A fost o respingere puternică a opțiunii progresiste, stângiste, pe alocuri cu accente neomarxiste (nu săriți ca arși de etichetă căci este corectă, marxismul a fost dintotdeauna și este și acum „ideologia împuternicirii politice a celor mai slabi”, aflați în condiții de precaritate socială sau mai puțin virtuoși ca performanțe individuale, și iluzoria lor ridicare artificială, prin măsuri intervenționiste de stat și discriminare pozitivă în administrație, la același nivel al satisfacției economico-sociale cu cei mai norocoși sau mai virtuoși, în numele „eticii și echității socialiste”.)
Ei bine, după vreo 40-50 de ani de macro-tendințe progresiste în care SUA au fost campioana curentului, americanii dau semne că s-au săturat de excesele corectitudinii politice și de discriminarea pozitivă, care au creat abuzuri în sens invers, și vor pur și simplu recompensarea mai bună a celor care trăiesc din muncă, afaceri proprii și din salarii (nu din asistență socială), vor din nou diferențiere pe bază de muncă, efort și merit iar resursele țării să le rămână lor și să fie folosite cu precădere de ei. Un fel de „We are not kind any more” (Nu mai suntem amabili/generoși), „trăim mai prost iar petrecerea pe banii noștri s-a terminat”.
Mulți, foarte mulți americani din ceea ce era cândva stratul de jos al clasei mijlocii (lower middle class), incluzând aici muncitorii industriali cu anumite grade de specializare, micii proprietari de afaceri de familie sau fermierii ceva mai înstăriți au regresat ca standard de viață, permițându-și mai puține decât acum 20-30 de ani și având sentimentul că roadele muncii lor sunt deturnate de politicile progresiste, în favoarea unor beneficiari și direcții care nu îi interesează.
Donald Trump, în schimb, a stagnat, rămânând și în 2024 tot la puțin peste 74 de milioane de voturi, adică aproximativ atât cât a primit și în 2020, când a pierdut alegerile. Creșterea este nesemnificativă, circa o jumătate de milion de voturi în patru ani. Din această perspectivă, se poate spune că, mai degrabă, Kamala Harris (progresismul) a pierdut alegerile, nu că Trump (conservatorismul) le-ar fi câștigat. Dar nu exista altă alternativă la progresism! Iar diferența s-a realizat din mobilizarea inegală a alegătorilor democrați și republicani, nu neapărat din atragerea de centriști sau indeciși și nici din treceri efective de votanți de la democrați la republicani. Pur și simplu, o mare parte din electoratul democrat nu a ieșit la vot pentru Kamala Harris. Foștii votanți democrați nu s-au îndrăgostit de Trump, dar nu au mai venit să voteze pentru Kamala Harris, aceasta neconvingându-i că este neapărat în interesul lor să o facă. Opțiunea progresistă nu mai are tracțiune.
Bun, și acum ce urmează?
America, Occidentul și lumea sunt în cumpănă. Vin cu siguranță schimbări dar nimeni nu știe cu precizie cât vor fi de ample, de dramatice, de adânci, de întinse ca perioadă de timp. Fernand Braudel vorbea de ciclurile istorice de longue durée. Este posibil să se încheie un lung ciclu al progresismului occidental, început odată cu protestele tinerilor anticapitaliști și anti-război (Vietnam) din 1968, extinse rapid în toate democrațiile occidentale, pe diverse teme. Ce vedem în universitățile americane de astăzi sunt ultimele generații de studenți ale profesorilor emeriți (pensionați) care erau studenți în 1968. Se termină acest ciclu. Odată cu schimbarea tendințelor ideologice, va începe treptat schimbarea în universitățile americane, pe care o vom simți peste 10-15 ani.
Ca alegător american, ori mânânci vegan, ori burger cu cartofi prăjiți.
Așa cum progresismul a venit dinspre SUA spre Europa, așa va veni și sfârșitul lui. Contestarea și regresul politicilor progresiste încep să se simtă și în UE, deocamdată mai timid decât în SUA. Să revedem, totuși, recentele alegeri din Olanda, Austria, Franța (atenție, ca număr de voturi pe partide, a câștigat dreapta franceză conservatoare, nu partidele de stânga), Belgia, Slovacia, regionalele din Germania, urmează România peste 2-3 săptămâni, cu risc crescut pentru intrarea unui candidat din categoria „patrioților” în turul al doilea.
Toate acestea indică slăbirea opțiunii progresiste și avansul unui conservatorism care se radicalizează în diverse forme, de la caz la caz (forme suveraniste, naționaliste, tradiționaliste, religioase, antiglobaliste, antioccidentale în Est, antiamericane în Vest, anti-UE cam peste tot în țările membre etc.), fără a fi devenit neapărat un filon majoritar în termeni absoluți, dar tinzând să producă majorități relative. Contestarea progresismului vine pe marele val revizionist extern (în relațiile internaționale) și intern (în democrațiile occidentale), care amenință ordinea politică actuală.
De foarte multă vreme, alegerile din SUA nu au mai fost atât de ideologice. Revenirea în forță a ideologiei ca motor al politicii, „sanctificarea” războiului progresism vs. conservatorism care înghite tot în vârtejul lui dezbinător și slăbirea forței de atracție a centrismului, moderației, rațiunii politice și abordărilor pragmatice nu sunt de bun augur, pe termen scurt.
O ideologie radicală a triumfat în fața altei ideologii radicale. Donald Trump este exponentul furiei majorității americanilor împotriva cursului politicilor publice din ultimele decenii și a scăderii nivelului lor de viață. Faptul că Trump, deși dat cumva la o parte în 2020, cu chiu, cu vai, cu atâta neîncredere în rezultatele de atunci, a revenit patru ani mai târziu, arată și mai clar că tabăra progresistă a eșuat și a ratat oportunitatea de a îndrepta lucrurile. În mod normal, un candidat învins cu adevărat și repudiat de societatea americană nu ar mai fi trebuit să se întoarcă pe cai mari, decât dacă ceva într-adevăr nu a mers bine și nu a fost în regulă. Administrația Biden a mai avut patru ani la dispoziție, probabil ultimii, pentru a salva și prelungi vechea tendință progresistă, înainte ca schimbări mai profunde să înceapă să se producă.
Ce va face Trump pentru Ucraina
Astăzi, încep deja să se contureze primele nominalizări ale celei de-a doua administrații Trump. Nu vom comenta nume în acest articol, lăsăm tema pentru o abordare separată. Dincolo de transformările interne evidente ale societății americane, care se vor reflecta în alte tipuri de politici economico-sociale ale noului guvern republican, ne interesează desigur ce se va întâmpla cu politica externă a SUA.
Îngrijorările sunt mari, în special pentru soarta Ucrainei în acest război și pentru compromisul greu, dureros, pe care se pare că va trebui să îl facă în 2025 Kievul, dacă rămâne fără ajutor militar. De fapt, deja Ucraina pierde în Donbas, chiar acum, în timpul administrației Biden. Până la învestirea lui Trump, pe 20 ianuarie, mai sunt mai bine de două luni. Nu sunt semne că își va putea elibera teritoriile ocupate până atunci iar împlinirea a trei ani de război, în februarie, vor aduce probabil o atmosferă destul de sumbră în Ucraina. Nu este însă totul pierdut pentru Ucraina iar un egocentric ca Trump poate fi răsturnat rapid într-o atitudine anti-Putin, dacă noul președinte de la Casa Albă se va simți umilit că nu poate „încheia războiul într-o zi”. Vor fi oameni în jurul său și în instituții care să îi explice așa cum trebuie că Putin l-a umilit, ceea ce pentru narcisistul Trump va fi un șoc și o frustrare. Nu aș băga mâna în foc că Trump nu se poate schimba din raportarea sa binevoitoare față de Putin, în noul mandat. Nu, istoria nu se repetă niciodată în forme identice, în pofida clișeului larg răspândit, dar e bine să știm că au mai fost cazuri de președinți americani care s-au răzgândit, sub influența a diferiți factori interni și externi, și au acționat până la urmă cu totul altfel decât au promis în campania electorală. Vom vedea.
În ceea ce privește reconstrucția Ucrainei și șansele ei de integrare europeană, după război dosarele de pe agenda Kievului vor rămâne în sarcina UE. Anticipez că, la sfârșitul acestui nou mandat al UE și al administrației SUA (2029), Ucraina nu va fi încă nici în UE, nici în NATO, iar problema garanțiilor de securitate pentru Europa de Est (Ucraina, Republica Moldova, Georgia) va rămâne nerezolvată.
Viitoarele relații externe ale SUA
NATO și Europa. Nicio administrație a SUA nu își va retrage trupele din Europa și nu se va dezangaja din Alianța Nord-Atlantică, decât dacă dorește sinuciderea puterii hegemonice americane confirmate în 1989 și predarea Eurasiei (centrul geopolitic al politicii mondiale) în mâinile axei dictaturilor orientale Rusia-China-Iran-Coreea de Nord. Nici măcar Trump nu poate decide acest act suicidar. Probabil, relațiile transatlantice se vor acomoda din nou, cu un efort financiar mai mare al aliaților europeni. Iar dacă Franța și Germania ar decide altceva, rămâne varianta ca SUA să rămână angajată pe Flancul Estic al NATO, chiar dacă asta ar crește riscul unei rupturi între Europa de Vest și Europa Centrală și de Est (Polonia, Statele Baltice, România) care nu vor renunța la parteneriatul strategic cu SUA pentru o iluzorie Armată Europeană.
China. Niciun dubiu, cu toate forțele înainte, în înfruntarea expansiunii strategice globale a Beijingului. SUA nu este dispusă să cedeze supremația globală în fața Partidului Comunist Chinez iar această prioritate a noii administrații se va contura rapid, încă din primele luni. Va crește riscul unei confruntări în Taiwan în anii următori iar în ceea ce privește războiul comercial lucrurile sunt de pe acum clare iar primele măsuri protecționiste ale administrației Trump (economie, tehnologie, industrie, comerț, arme, inteligență artificială, infrastructură, telecom, servicii financiare și bancare etc.) sunt probabil așternute pe hârtie chiar acum. China va reacționa prin creșterea presiunii comerciale asupra UE, încercând decuplarea europeană de SUA.
Israel, Iran, Orientul Mijlociu. Israelul va avea mână liberă să curețe regiunea limitrofă de teroriști iar soluția de pace cu două state ar putea eventual reveni în atenție doar după eliminarea completă a Hamas ca actor politic semnificativ și reprezentant al palestinienilor. Presiunea americană asupra regimului teocrat de la Teheran va crește. Dacă ayatollahul actual sau următor va face cumva o greșeală, nu aș exclude ca primele rachete americane să lovească ținte militare sau nucleare iraniene în următorii patru ani. Nu, nimeni nu va sări să apere Iranul, niciun stat arab nu va intra în război de dragul teocrației șiite de la Teheran, deja Iranul începe să nu își mai facă iluzii cu privire la o mare coalizare anti-israeliană și anti-americană a Orientului Mijlociu. Jocul la două capete în Sudul Global devine regula de aur, și în relația cu Occidentul, dar și cu axa dictaturilor orientale.
Peninsula coreeană și Indo-Pacific. Va reapărea la început ideea nerealistă a înțelegerii cu dictatorul Kim Jong Un, care va fi din nou părăsită, la fel ca data trecută. Dacă administrația Trump va urma un curs mai ferm anti-China comunistă, e posibil să vedem tensionări în întreaga Asie. Așa cum am mai spus și cu alte ocazii, următorul mare război al lumii va porni din Asia (nu spun neapărat că se va întâmpla în următorul mandat de patru ani, dar cu siguranță în timpul guvernului Trump II se vor întâmpla lucruri mai interesante și mai dramatice decât în Europa). Indiferent de relația bilaterală cu SUA (probabil pe un curs ascendent), Japonia va continua să se înarmeze și să devină mai implicată în aranjamentele de securitate regionale și în colaborarea cu Occidentul.
După întoarcerea lui Donald Trump la Casa Albă, lumea va trece prin cele mai mari provocări ale sistemului relațiilor internaționale de după încheierea Războiului Rece și prăbușirea URSS, respectiv ale democrațiilor occidentale în care se încheie, iată, ciclul istoric lung al progresismului.
Rolul Americii în noua lume este încă neclar. Mai dorește Washingtonul să fie garantul ordinii de securitate al spațiului geopolitic al aliaților săi tradiționali? Mai poate? Va fi oare selectiv și tranzacțional? Mai este dispus să aloce resurse majore pentru acest rol de lider al lumii democratice? Are Europa o alternativă, un Plan B? Nu există în acest moment răspunsuri, este prea devreme. Dar întrebările în sine contează foarte mult, căci generează reflecție strategică. – Citeste întregul articol și comentează pe Contributors.ro