Cu izvorul său limpede şi surâzător soarelui, ivit într-unul dintre peisajele de o rară frumuseţe ale Europei, Dunărea intră cu blândeţe în România şi o mărgineşte dinspre apus spre răsărit, ca o uriaşă dantelă vie, de ape protectoare, purtându-şi valul călător pe o distanţă de peste o mie de kilometri lungime, până la îngemănarea cu frământările şi întinerea albastră ale Mării Negre. De-a lungul sublimului său parcurs, fluviul dăruieşte pământul românesc cu un paradis mirific, udat de ape şi mângâiat de soare, înzestrat cu farmecul şi unicitatea unei biodiversităţi cum nu găseşti în niciuna din ţările prin care bătrânul Danubiu îşi duce unda şi gândul.
La Tulcea, fluviul îşi struneşte valurile ocolind tăcut brâul hercinic al Dobrogei, pentru a-şi linişti şi a-şi împărţi apoi întinderea de ape prin imperiul verde al naturii, într-un inedit spectacol al vieţii şi frumuseţilor vegetale şi animale, ramificându-şi cu dibăcie cursul în braţe şi canale deosebit de pitoreşti, pentru a zămisli una dintre cele mai sălbatice şi frumoase delte ale lumii.
„Vrancea”, vaporul cu care s-a întâmplat să cunoaştem o mică parte din acest rai, se desprinde de cheiul portului şi începe a tăia valul căutând calea spre răsărit. Plutim alene de-a lungul malurilor umbrite de sălcii grupate în pâlcuri inundate şi pătrundem pe drumul de ape al braţului Sulina. Suntem câteva sute de oameni pe vasul care înaintează molcom spre inima deltei, printre noi, cei veniţi din toate judeţele ţării, aflându-se şi localnicii – lipoveni, ucrainieni, greci, tătari sau autohtoni – pe care îi recunoaştem uşor după limbaj şi povestiri, după aspectul înfăţişării şi al bagajelor purtate cu multă stăruinţă.
La numai o oră de navigare pe firul liniştit al fluviului, acostăm în primul port de pe canalul Sulina, la Partizani, pe malul drept al Dunării răsfirate. Celelalte ape ale fluviului s-au îndreptat spre Chilia şi Sfântul Gheorghe, încercând alte posibilităţi de a curge mlădios spre mare şi apoi spre marea de stele a cerului.
Mulţumiţi şi tăcuţi, oamenii deltei coboară acasă şi se risipesc pe uliţele satului singuratic, cu case pitite sub trainice căciuli de stuf, cu ferestre mici, agăţate aproape de streşini, prin care se măsoară nemărginirea ţinutului cu întinderi de stuf, cu păduri de sălcii şi pluţi, cu insuliţe şi lacuri, cu păşuni uitate printre holde răzleţe de porumb, unde poţi vedea cirezile de vite la păscut, în peisajul multicolor al toamnei.
Rămânem pe puntea vasului, cât mai aproape de prora navei, oprim în piepturi şuierul curentului de aer venit din faţa provei, dar preferăm să admirăm imaginile ce se derulează pe malurile canalului. Digurile înalte, sub care stau tolănite grupuri de lotci şi bărci, amintesc de viaţa aspră a pescarilor de aici. Casele au ieşire la canal, cu trepte până-n unduirea apei, cu ambarcaţiuni la „poartă”, după puterea economică a fiecărei familii de pescari.
Rândurile de saci stivuiţi la mal sunt mărturii despre osârdia localnicilor cu viiturile nărăvaşe ale fluviului, la vremuri cu creşteri mari de debit. Spre depărtări se zăresc coline înalte din Dealurile Mahmudiei, ultimul zvâcnet al reliefului până la prăbuşirea acestuia în ostroave, lacuri şi gârle, în aglomerări de plauri şi stufăriş şi-apoi în marea cea mare.
Am acostat după cum ne-am aşteptat la cheiurile din Maliuc, Gorgova şi Mila 23, puncte de sprijin ale vieţii în sălbăticia deltei şi mici porturi la Dunărea mică, adusă cu trudă între malurile canalului Sulina, pentru a ţine liber drumul vapoarelor de la Marea Neagră la porturile Europei. Priveliştea ce se arată ochilor este neasemuit de captivantă.
Egrete albe, stârci cenuşii, lebede, cormorani rătăciţi, lişiţe şi familii de raţe vieţuiesc regrupate sub umbre de trestie, păpuriş şi stuf de pe malul încă verde al canalului. Urmează din nou maluri cu prăvăliri de piatră care ţin piept valurilor răzvrătite, alte ramificaţii spre gârle şi lacuri, pe canale micuţe şi înguste, cât două trupuri de bărci, spre pensiuni cu iz tradiţional, cu terase până-n rostul apei, cu pontoane şi amenajări piscicole atrăgătoare pentru pasionaţi ai sportului cu undiţa şi minciogul.
Ne apropiem de Crişan, ultimul port dunărean până la ancorarea în Sulina, tocmai la capătul ţării. Prora vaporului nostru sfâşie grumazul de ape al fluviului croindu-şi cale prin deschiderea canalului şi măreţia deltei. Dinspre Obretinul Mare, lacul pierdut în larg de peisaj, peste întinderi de stuf şi trestie, se ridică un nor nedefinit care creşte şi se apropie tot mai mult de noi. Septembrie ne face cu mâna şi aşteptăm să se ivească octombrie. Altfel se petrec lunile de toamnă pe aici.
Iată, deasupra noastră, zboară în stoluri şi vârtejuri barza albă! E vremea migraţiei acestei păsări care, an de an, ne-aduce primăverile în prag de casă şi-n suflet de copil. Cerul s-a umbrit de călătoria miilor de păsări. Berzele zboară foarte jos, deasupra şi în jurul nostru, nici soarele nu se mai vede de mulţimea lor, tot mai hotărâte sunt şi tot mai aporape, foşnesc peste capetele noastre în largi deschideri de aripi. Stolul lor, neorganizat încă, se înalţă şi coboară până se lasă dus în largul zării.
Undeva, pe mal, pe istmul dintre mlaştină şi canal, un grup de pescăruşi are ceva de ceartă cu o familie de raţe. Doi pelicani evadaţi din colonie ne anunţă că suntem în inima deltei.
Sunt deja trei ore de când am părăsit portul Tulcea. Pe malul drept al canalului, Sulina ne primeşte cu farmecu-i recunoscut de oraş al deltei. Urbea îşi poartă cu mândrie anii şi preocupările, deschizând cu prietenie porţile tuturor oaspeţilor. Străzile, paralele cu malul fluviului sau perpendiculare pe acesta, aduc peste timp istoria portului. Farul este punctul cel mai atrăgător al oraşului. De aici poţi să cuprinzi cu privirea orizontul apropiat al deltei, între nisipurile ţărmului udat de spumele mării, gura canalului navigabil până se pierde în largul mării şi îndepărtatele peisaje virgine cu lacuri, stuf şi canale dinspre miezul deltei.
Tăcută, Sulina îşi prezintă trecătorului de orice neam magia şi grijile ei de peste ani. Ajunşi în port, se poate să optăm pentru o călătorie prin misterele vieţii acestui ţinut. Este de ales să te aşezi în pântecul unei bărci şi să hoinăreşti pe apă, prin canalul Pocora, până-n grindul Letea. Să te uimeşti de spontaneitatea vietăţilor de tot felul, de la păsări până la somnul din oglinzi de gârle! Să răsuceşti în răsturnarea valului lujeri de nuferi albi şi galbeni! Să stai de vorbă cu sătenii din Letea, pe uliţele satului uitat între nisipuri zburătoare, şi să afli întâmplări uluitoare din viaţa lipovenilor încercaţi de viscole şi soare!
Să te opreşti la umbra stejarilor seculari din rezervaţia Letea, să-ţi roteşti privirea după coroanele lor uriaşe, înalte, cu atâtea ramuri în forme dintre cele mai bizare, arcuite şi adânc aplecate sub cupola cerului albastru! Să înţelegi de ce mai galopează între perimetrele acestor păduri herghelii de cai sălbăticiţi şi să păstrezi în memoria timpului aceste superbe secvenţe ale adaptării şi supravieţuirii între frăgezimi de mlaştini şi aspre tufişuri cu ciulini.
Prin aceste locuri, de la copilul abia intrat în viaţă până la bătrânii cu obrajii bătuţi de biciul viscolelor scăpate din ascunzişul stepelor, că-i bărbat sau femeie, fiecare este meşter în prinsul peştelui. Orice casă are în arsenalul ei de lucruri utile aproape toate uneltele de pescuit.
Aici, la capăt de ţară, sunt şi rămân marea, fluviul şi Sulina, oraşul în care străzile poartă nume de scriitori sau de domnitori – Mihai Eminescu, Ion Creangă, Cuza Vodă, Mircea Vodă. Cel mai mult, aici, rămâne mereu viaţa. Cu iureşul şi tainele ei. Viaţa mării, viaţa deltei, viaţa Dunării risipite peste atâta pământ tânăr, în străluciri de lacuri şi ramuri de canal, dar mai ales viaţa oamenilor, care umple cu istorie şi frumuseţi acest minunat paradis. Delta Dunării este un freamăt de bucurie pentru minte şi suflet! Delta Dunării este natură divină, un dar pentru suflet şi încântare, între fluviu şi mare!