În regiunile cele mai izolate ale Antarcticii, natura pune în scenă un fenomen uimitor: o cascadă cu apă roșie, asemănătoare sângelui, care curge prin ghețarul Taylor. Acesta este cunoscut sub numele de Blood Falls (Cascada de Sânge), și reprezintă un spectacol mult mai complex decât ar părea la prima vedere. Inițial, s-a speculat că algele roșii erau responsabile pentru culoarea sângerie, însă cercetările ulterioare au infirmat această ipoteză.
Cascada de Sânge provine dintr-un ghețar care are o vârstă impresionantă de 1,5 milioane de ani. În 1911, exploratorii care au ajuns în Antarctica au întâlnit pentru prima dată o rocă pătrunsă de apă roșie, iar la acea vreme s-a presupus că algele roșii ar fi cauza fenomenului. Astfel, locul a fost denumit rapid Cascada Sângelui, deși în realitate nu este vorba nici despre sânge, nici despre alge, conform celor raportate de Science Alert, citat de Click.ro.
În realitate, Blood Falls rezultă dintr-o scurgere lentă de apă sărată, bogată în fier, care, în contact cu aerul, se oxidează și capătă o culoare similară ruginei. Apa este extrem de sărată, fiind în esență o saramură. Geologii au ajuns acum să descopere sursa exactă a acestei saramuri.
Un nou studiu realizat de cercetători de la Universitatea Fairbanks din Alaska a trasat traiectoria saramurii roșii care ajunge să iasă la suprafață dintr-un ghețar vechi de mai mult de 1,5 milioane de ani. Cascada Blood Falls se află la capătul nordic al ghețarului Taylor, care se întinde pe o lungime de peste 100 de kilometri prin Munții Transantarctici.
În urmă cu un milion de ani, când ghețarul Taylor se extindea pe continentul înghețat, a prins sub el un mic lac cu apă sărată, care a fost acoperit de straturi masive de zăpadă și gheață. Pe măsură ce apa sărată s-a concentrat din ce în ce mai mult, saramura a devenit imposibil de înghețat la temperaturi normale. Astfel, cascada continuă să curgă chiar și în condiții de frig extrem, oferind un fenomen natural rar.
Pentru a înțelege mai bine sursa saramurii și modul în care aceasta se scurge din ghețar, cercetătorii au folosit o metodă radar numită radio-eco sounding (RES), utilizată frecvent pentru studierea ghețarilor. „Sărurile din saramură au amplificat contrastul cu gheața proaspătă, permițând astfel descoperirea acestei rețele subterane”, explică Jessica Badgeley, cercetătoare principală la Colorado College.
Echipa a folosit antenele radarului RES pe ghețar într-un model grilă pentru a crea o imagine detaliată a ceea ce se află sub gheață, similar cu modul în care liliecii utilizează ecolocația pentru a naviga. Astfel, s-a descoperit o rețea de crăpături în ghețar, prin care saramura este transportată sub presiune mare. De asemenea, cercetătorii au urmărit traseul pe care apa îl parcurge pe o distanță de 300 de metri până când ajunge în vârful Cascadelor de Sânge.
Descoperirile recente explică și modul în care apă lichidă, chiar dacă extrem de sărată, poate să circule printr-un ghețar aflat în condiții de frig extrem. Studiile anterioare au relevat că saramura adăpostește bacterii foarte rezistente, izolate de restul lumii de mii de ani. Aceste microorganisme se hrănesc cu sulfat, care reprezenta principala sursă de energie în mediul lor lipsit de lumină și oxigen.
Aceste bacterii au învățat să proceseze sulfatul, transformându-l în sulfit, care reacționează cu fierul din apă, producând noi cantități de sulfat. De asemenea, cercetătorii au descoperit că procesul de îngheț al apei eliberează căldură, iar aceasta încălzește gheața din jur, menținând lichiditatea saramurii și continuând fluxul acesteia prin ghețar.