Un zoolog sovietic pasionat de mamifere de mult dispărute și-a propus să revigoreze peisajul Caucazului în secolul XX. Azerbaidjanul poartă și astăzi cicatricile ambiției sale. La mijlocul secolului al XX-lea, zoologul rus Nikolai Vereshchagin a pornit într-o misiune ambițioasă în peisajul muntos al Azerbaidjanului, al Armeniei și al Georgiei învecinate. El dorea să colecteze toate înregistrările posibile ale animalelor care au dispărut din această regiune, informează bbc.com.
De-a lungul coastei azere a Mării Caspice, picturile rupestre descriu o savană din altă lume în care oamenii vânau tauri auroch, gazele și capre sălbatice bezoar. Vereshchagin a străbătut Caucazul în călătoriile sale, găsind semne nesfârșite ale schimbării și pierderii continue, inclusiv mii de fosile și fragmente osoase ale unor animale dispărute, precum mamuții de stepă și tigrii turanici.
În 1954, Vereshchagin s-a folosit de descoperirile sale pentru a scrie o narațiune amplă care prezintă evoluția Caucazului pe parcursul a peste 11 000 de ani; mai întâi pe fondul unei încălziri naturale a climei și mai târziu din cauza „activității umane haotice”, scria el. Cartea sa, The Mammals of the Caucasus (Mamiferele Caucazului), a fost salutată de superiorii săi sovietici drept o carte strălucită și „oarecum neobișnuită”, nu atât o istorie autoritară, cât un colaj de dovezi fragmentare, care făcea legătura între date paleontologice străvechi și povești recente despre vânători de vânat conduse de duci și țari destituiți.
Vereshchagin a fost un vânător pasionat și, odată, a uimit audiența unei conferințe cu propria sa suliță „paleolitică” făcută în casă, prevăzută cu un vârf autentic
Pentru ochii moderni, cartea iese în evidență dintr-un motiv foarte diferit. Autorul său nu a înregistrat doar istoria ecologică a regiunii, ci a schimbat-o experimental. Vereshchagin a încercat să refacă ecosistemele pe care le-a documentat, înlocuind creaturile dispărute din peisaj cu animale importate la scară largă. Eforturile sale au lăsat o amprentă asupra regiunii care poate fi simțită și astăzi, lăsând Azerbaidjanului și vecinilor săi populații prospere și încăpățânate de specii invazive.
Deceniile care au urmat anilor 1930 au fost o perioadă de experimente îndrăznețe în spațiile sălbatice ale Uniunii Sovietice. Vereshchagin a făcut parte din echipa care a condus eforturile de reimaginare a acestor peisaje, furnizând animale pe care să le prindă pentru blană și să le vâneze pentru vânat. Vereshchagin a fost un vânător pasionat și, odată, a uimit audiența unei conferințe cu propria sa suliță „paleolitică” făcută în casă, prevăzută cu un vârf autentic. Dincolo de vânătoare, exista și un obiectiv mai nebulos de „îmbogățire” a ecosistemelor locale.
Speciile invazive
În mod deliberat sau accidental, oamenii au introdus nenumărate specii de animale, plante și alte organisme în biomi ne-nativi. În timp ce majoritatea noilor adăugiri sunt inofensive, s-a constatat că peste 37 000 de specii dăunează speciilor, habitatelor și ecosistemelor indigene, fiind etichetate drept invazive, conform Platformei interguvernamentale științifico-politică privind biodiversitatea și serviciile ecosistemice (IPBES) a Organizației Națiunilor Unite.
Conform IPBES, la nivel mondial, speciile invazive alogene sunt unul dintre primii cinci factori care determină pierderea biodiversității globale, contribuind la 60% din extincțiile globale și cauzând daune în valoare de 423 miliarde de dolari (323 miliarde de lire sterline) pe an.
Experimentele privind așa-numita „aclimatizare” a animalelor dintr-o țară în alta au fost prolifice. În Azerbaidjan, au fost introduse nouă specii de mamifere, inclusiv chinchillas cu coadă scurtă din Anzi, câini raton din China și cerbi Sika din Japonia, precum și sconcși vărgați, faimoșii locuitori înțepători ai Americii de Nord.
Majoritatea acestor specii s-au străduit să se instaleze în peisajul variat și accidentat al Azerbaidjanului, însă o specie în special a prosperat. În anii 1930, Vereshchagin a supravegheat personal introducerea unei comunități inițiale de 213 rozătoare gigantice din America de Sud - cunoscute sub numele de coypu, nutria, castori de mlaștină, șobolani de mlaștină sau șobolani de râu - ale căror piei durabile puteau fi folosite la confecționarea pălăriilor și a garniturilor de blană. Fără să-și dea seama, Vereshchagin și echipa sa au adus cu mândrie în Caucaz un animal care, în secolul XXI, urma să fie recunoscut drept una dintre cele mai grave 100 de specii invazive din lume.
Astăzi, la 70 de ani de la publicarea cărții lui Vereshchagin, coypu poate fi găsit în aproape toate zonele umede din Azerbaidjan, spune cercetătorul ecologist Zulfu Farajli. Atunci când Farajli conduce tururi pe jos în jurul Rezervației de Stat Gizilagaj, o rezervație de zone umede care se învecinează cu Marea Caspică, vizitatorii sunt întotdeauna interesați de acest rozător robust cu o coadă lungă, goală, asemănătoare șobolanului. „Ei întreabă întotdeauna: „Ce este acest animal?””, spune Farajli. Puțini se așteaptă să descopere că aceste rozătoare timide provin din mlaștinile Americii de Sud și nici să afle despre capacitatea lor de a semăna distrugere în mediul pe care îl adoptă.
În ultimii cinci ani, curiozitatea lui Farajli s-a transformat într-o campanie care își propune să demareze recunoașterea introducerilor istorice de specii străine și să urmărească amploarea răspândirii coypu. În primul rând, el își propune să stimuleze cercetarea privind impactul coypu-ului și să răspundă la câteva întrebări de bază: câți coypu există în Azerbaidjan? Și cât de multe pagube au provocat, în decurs de aproximativ 90 de ani?
Un rozător prolific
Coypu adulții au, de obicei, o lungime a corpului de aproximativ 60 cm și o coadă lungă de 30 cm. La maturitate, fiecare cântărește cât sau mai mult decât un Jack Russell terrier (7-9 kg/15-20 lb). Deși au un aspect asemănător cu capybara - cel mai mare rozător din lume și vedeta îndrăgită a videoclipurilor de pe internet - coypu tind să aibă mai puțini fani adoratori. Poate cea mai remarcabilă caracteristică a lor sunt dinții de căprioară: o pereche de incisivi lungi, portocalii, care nu încetează să crească.
Haosul provocat de coypu
În întreaga lume, coypu sapă vizuini în malurile râurilor, destabilizându-le, accelerând eroziunea și sporind vulnerabilitatea la inundații. Coypu se hrănește, de asemenea, în mod agresiv, în unele cazuri mâncând 25% din greutatea lor corporală în fiecare zi, atât iarna, cât și vara. La nivel mondial, apetitul lor a distrus zone de mlaștini de stuf și culturile fermierilor, afectând diverse specii de plante, insecte, pești și păsări. În plus, coypus servesc drept rezervor pentru boli care pot afecta oamenii, cum ar fi toxoplasmoza, o infecție care este de obicei lipsită de simptome, dar care poate dăuna femeilor însărcinate și persoanelor cu un sistem imunitar slăbit.
În zona lor de origine, în Pampasul argentinian și în jumătatea sudică a Americii de Sud, trăiesc în perechi sau în colonii mari, în zonele umede, pe lacuri și pe malurile râurilor. Aceste rozătoare ies seara pentru a se ospăta și pasc cu voracitate rădăcini și ierburi de mlaștină, studiile arătând că preferă plantele acvatice, deoarece sunt mai ferite de prădători în apropierea apei. Coypu sunt înotători pricepuți, datorită unei perechi de picioare mari și palmate pe picioarele din spate, și sunt capabili să se scufunde timp de până la cinci minute pentru a se hrăni și a scăpa de prădători, inclusiv caiman, jaguar, leu de munte, ocelot și vultur.
Călătoria coypu-ului spre a deveni un dăunător invaziv a început cu coloniștii spanioli în secolul al XVIII-lea. Conchistadorii care navigau pe Rio de la Plata, râul care împarte Argentina și Uruguay, l-au confundat cu vidra și i-au dat numele de „nutria”, cuvântul spaniol pentru „vidră”. Denumirea de „coypu” provine de la cuvântul indigen mapuche folosit în Chile și în estul Argentinei. Sub spanioli, pieile de coypu au început să fie exportate în Europa, în principal pentru pălării și încălzitoare de gât, iar la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, coypu vii erau expediați pentru a se reproduce în fermele de blană din Europa și America de Nord. Rozătoarele s-au adaptat ușor la domesticire.
În prezent, coypu poate fi găsit pe toate continentele, cu excepția Antarcticii și a Oceaniei. Populațiile se pot înmulți rapid. Femelele coypu dau naștere de obicei la patru până la cinci pui într-o singură generație și pot rămâne însărcinate doar câteva zile mai târziu, ceea ce le permite să nască de două sau trei ori pe an. În multe locuri, ei pot să se înmulțească fără prădătorii naturali cu care se confruntă în America de Sud, deși există semne că au intrat în lanțurile alimentare locale: sunt mâncați de vulpea roșie și lupul cenușiu în Italia, de șacalii aurii în Balcani și de un vultur cu coada albă în Croația. Oamenii i-au urmat uneori exemplul - în anii 1960, carnea de râs ar fi fost vândută în restaurante britanice deghizată în „iepure argentinian ”, iar un restaurant de burgeri din Moscova a vândut-o în ultimul deceniu ca o carne sănătoasă (este mai slabă decât carnea de vită).
Cifre nespuse
În afara Europei și a Americii de Nord, răspândirea coypu-ului a fost mai puțin documentată. Se crede că răspândirea mapamondului este subestimată în mare măsură și că noile exemplare sunt confundate cu castorul, șobolanul muscat sau alte rozătoare. Un studiu care a analizat videoclipuri și fotografii de pe YouTube și Flickr a constatat că râșii de munte trăiesc nerecunoscuți în Kenya, Iran și Liban, cu aglomerări majore în Caucaz și în Asia de Est.
În întreaga lume, evadările din fermele de blană sunt frecvente, însă istoria Caucazului este ușor diferită. Cercetările lui Farajli au arătat că mulți coypu erau aclimatizați la noul lor mediu în zone închise, înainte de a fi eliberați în zone deschise sau „semi-sălbatice”, unde puteau fi prinși din nou. În multe zone ale fostei Uniuni Sovietice, eforturile de aclimatizare răspundeau unei lungi istorii de capcane - capturarea animalelor în capcane, adesea pentru blană și carne - adaugă Sandro Bertolino, un ecologist de animale de la Universitatea din Torino.
Nu-mi amintesc să fi fost în vreo zonă umedă în care să nu fi văzut urme - Zulfu Farajli
În momentul în care a scris „Mamiferele Caucazului”, Vereshchagin credea că sarcina sa era doar parțial încheiată. Un lucru neterminat era „exterminarea planificată” a speciilor pe care le considera indezirabile, precum lupii și șacalii, care vânau vânatul și animalele. În opinia sa, Coypu ar trebui să fie introdus pe scară mult mai largă, inclusiv sălbatic în zone noi, cum ar fi câmpiile Lenkoran, învecinate cu rezervația de stat Gizilagaj, la marginea Mării Caspice. În același timp, el vedea în aceste eforturi o modalitate de a face mediul mai potrivit pentru a susține locuitorii umani, într-o perioadă de dezvoltare economică rapidă în Uniunea Sovietică.
Nimeni nu știe dacă Vereshchagin și-a îndeplinit vreodată dorința de eliberare în masă în câmpiile Lenkoran sau dacă râșii au ajuns oricum acolo, spune Elshad Askerov, director al World Wide Fund for Nature (WWF) în Azerbaidjan. Dar în 1966, un raport a analizat dacă există „măsuri biotehnice”, cum ar fi vânarea prădătorilor lor, care ar putea ajuta la răspândirea speciei, constatând că mulți coypu erau mâncați de prădători precum lupii. De-a lungul secolului al XX-lea, autoritățile sovietice au sprijinit vânătoarea acestor prădători apex.
„Se dădeau o sută de ruble pentru un lup ucis”, spune Askerov, adăugând că cea mai mare parte a acestei taxe era o recompensă pentru uciderea unui dăunător. „La acea vreme, salariul lunar al tatălui meu era de 120-140 de ruble”.
De la cei 213 coypu inițiali introduși în Azerbaidjan de Vereshchagin, acum ar putea exista mii, spune Farajli - cu populații care se extind în Armenia și Georgia. „Nu-mi amintesc nicio zonă umedă în care să fi fost și să nu fi văzut urmele”, spune Farajli. Animalul lasă în urma sa o urmă caracteristică formată din două picioare posterioare palmate, despărțite de o coadă târâtoare.
Populația completă și aria de răspândire a Coypus în Azerbaidjan sunt date-cheie care ar permite ecologiștilor să înțeleagă impactul acestuia și cum să reacționeze, însă nu există estimări cuprinzătoare ale acestora.
„Vereshchagin menționează că în cinci ani numărul lor a crescut la 400-500 de animale și au eliberat doar puțin peste 200 de animale. Deci s-au dublat în cinci ani”, spune Farajli. „Este super-nebunesc pentru mine cât de capabile erau aceste animale”.
În Azerbaidjan, impactul coypu-ului se face simțit într-unul dintre punctele fierbinți ale biodiversității din lume. Regiunea Caucazului se află la o „răscruce biogeografică”, unde flora și fauna Europei se întâlnesc cu Asia Centrală și peninsula Anatoliană, obținând recunoașterea din partea Conservation International ca fiind unul dintre cele 25 de ecosisteme terestre cele mai bogate din punct de vedere biologic și cele mai amenințate din lume.
Farajli a devenit conștient de impactul lor în Rezervația de Stat Gizilagaj de pe coasta Mării Caspice. O zonă umedă Ramsar de importanță mondială desemnată pentru protecția păsărilor, rezervația este o zonă deosebit de importantă pentru migrație și iernare, susținând specii pe cale de dispariție, cum ar fi rața cu cap alb, rața ferruginoasă și rândunica marmorată. În ultimii ani, a fost un loc de odihnă pentru ultima cocoră siberiană dintr-o populație occidentală care a scăzut din cauza vânătorii și a degradării zonelor umede de pe ruta sa de migrație de 5 000 km între Arctica și Iran.
Un experiment condus de Bertolino în centrul Italiei a arătat că râsul reprezintă un risc suplimentar pentru păsări prin strivirea ouălor atunci când se așează neîndemânatic pentru odihnă în cuiburi. Ca observator de păsări, Farajli spune că își dorește să vadă mai multe cercetări despre interacțiunile dintre coypu și păsările din Azerbaidjan. „În timpul călătoriilor sau tururilor de observare a păsărilor, îi vedem întotdeauna în aceleași habitate în care vedem păsări din zonele umede”, spune el.
Askeov și Farajli sunt de părere că, chiar și în lipsa unor noi cercetări care să înțeleagă impactul lor asupra unor situri precum acesta, avem cunoștințele rezultate din experimentele din străinătate, precum cel al lui Bertolino, pentru a lua decizii corecte, inclusiv în ceea ce privește gestionarea populațiilor în zone protejate precum Rezervația de Stat Gizilagaj.
Problema recompensei
Puține țări au reușit să eradicheze complet specia. Cu toate acestea, Marea Britanie este „exemplul clasic” al unei țări care a reușit, spune Bertolino.
După ce a fost importat în anii 1920, coypu a ajuns la un număr estimat de 200.000 de animale la începutul anilor 1960. După un efort coordonat de vânătoare și capturare, laboratorul de cercetare Coypu al Ministerului Agriculturii din Regatul Unit a prins ultimul coypu sălbatic din Marea Britanie în 1989. Însă o astfel de eliminare cuprinzătoare este mult mai dificilă în țările în care numărul exemplarelor a crescut foarte mult, resursele sunt limitate, iar coypu noi pot reintra peste granițele naționale. În schimb, multe țări și state americane se concentrează pe gestionarea populațiilor de coypu pentru a minimiza impactul dăunător. „Este puternic controlat în unele [state] de pe coasta de sud-est - Louisiana, de exemplu”, spune Bertolino.
În Louisiana, unde milioane de coypu umblă liberi, statul plătește recompense de 6 dolari (4,60 lire sterline) sau mai mult pentru fiecare coadă de șobolan de copyu livrată, în medie peste 200 000 în fiecare sezon de reproducere. Abordarea a fost creditată cu reducerea cantității de mlaștină sănătoasă transformată în apă deschisă.
În Azerbaidjan, Askerov de la WWF susține o abordare similară, readucând unele dintre recompensele din era sovietică, dar pentru dăunătorii invazivi, mai degrabă decât pentru prădătorii indigeni. Însă astfel de programe prezintă riscuri, avertizează Friederike Gethöffer, biolog specializat în fauna sălbatică la Universitatea de Medicină Veterinară Hannover din Germania. Recompensele îmbunătățesc adesea ratele de vânătoare, spune ea. „Cu toate acestea, ele sunt discutate în mod controversat, deoarece ar putea, de asemenea, să creeze o piață și să ducă la o gestionare care nu vizează eradicarea”, spune ea.
Recompensele atrag vânătorii în zonele în care există o densitate ridicată a populațiilor de specii țintă, unde pot împușca multe exemplare într-o singură zi, spune Bertolino. Acest lucru poate subția populațiile mari, dar rareori le elimină complet dintr-un anumit loc. „Atunci când capturarea sau împușcarea devine mai puțin profitabilă, te muți în altă zonă și apoi în altă zonă pentru că vrei să-ți maximizezi veniturile”, spune el. În schimb, o gestionare eficientă, ca în Marea Britanie, continuă odată ce populația a început să scadă. „Altfel, pur și simplu eliminați unele animale, dar apoi reproducerea din anul următor poate compensa”, spune el.
În Azerbaidjan, Farajli spune că cel mai important lucru este răsturnarea actualului sistem de taxe care înseamnă că vânătorii trebuie să plătească dacă împușcă un râs. Din 2004, cabinetul de miniștri din Azerbaidjan percepe 1,65 AZN (aproximativ 1 $) pentru fiecare coadă de nutrie și poate, de asemenea, să amendeze vânătorii cu încă 22 AZN (13 $/£10) pentru „daune aduse naturii” în cazul vânătorii ilegale. Aceste plăți le depășesc pe cele pentru vânarea unor specii protejate enumerate în Cartea Roșie a speciilor pe cale de dispariție din Azerbaidjan, notează Farajli. (Guvernul Azerbaidjanului nu a răspuns la o cerere de comentarii).
Dar primul pas, spune Farajli, este ca localnicii să știe mai multe despre povestea coypu. La nouă decenii de la primele lor eliberări, râșii există astăzi în zonele umede din apropierea Rezervației de Stat Gizilagaj. Ciobanii și pescarii locali văd animalele în fiecare zi și le acordă puțină atenție, spune Farajli. „Nu este periculos, nu le afectează viața”, spune el. „Așa că nu le pasă cu adevărat”.
Farajli vrea să vadă această schimbare. La aproximativ nouă decenii de la demararea strategiilor de aclimatizare, animalele în pericol sunt cele precum cocorul siberian, al cărui ultim exemplar, numit Omid („speranță” în persană), nu a fost văzut în Azerbaidjan anul trecut. În fiecare tur, Farajli vede acest ecosistem și cât de important este el pentru păsările rare. „Și apoi un tip sau un grup de tipi decide: 'Hai să aducem un alt animal complet nou în mediu', și distruge totul, într-un fel”, spune el.