Cu fiecare campanie electorală, candidatul devine nu doar un personaj public, ci și o sursă de analiză pentru experți, care încearcă să descifreze dincolo de imaginea afișată. Psihiatrul Gabriel Diaconu a realizat la Gold FM o serie de portrete psihologice pentru câțiva dintre candidații la alegerile prezidențiale. În evaluările sale, el atinge puncte sensibile și ridică semne de întrebare legate de autenticitate, competență și stil de leadership.
Elena Lasconi – Dezinvoltă, dar cu accente paranoice
Elena Lasconi are un avantaj notabil: experiența jurnalistică îi conferă o dezinvoltură naturală în fața publicului. Însă, Diaconu observă o tendință agresivă în abordarea sa, însoțită de un stil de reprezentare publică aproape paranoic. Această combinație îi poate aduce atât susținere, cât și critici, într-o cursă electorală unde carisma contează, dar stabilitatea emoțională este și ea crucială.
George Simion – Își construiește imaginea pe crize și pe „complexul Șoșoacă”
George Simion pare să se hrănească din momentele de criză și din atacurile la adresa sa, ceea ce i-a asigurat o prezență constantă în prim-planul dezbaterilor publice. Diaconu remarcă însă o „impostură intelectuală” ce transpare în aparițiile sale. Aceasta, împreună cu ceea ce psihiatrul numește „complexul Șoșoacă”, sugerează un stil de comunicare exagerat, care poate provoca atât atracție, cât și respingere din partea electoratului.
Marcel Ciolacu – Pacificatorul cu apucături dictatoriale
Marcel Ciolacu, fiind o personalitate introvertită, este perceput ca un om asumat, capabil de a adopta un rol de pacificator într-o politică turbulentă. Totuși, Diaconu nu ezită să menționeze și trăsăturile dictatoriale care transpar uneori în discursul său. Acest amestec între un temperament aparent calm și apucături autoritare îl face un personaj ambivalent, greu de încadrat clar într-un tipar.
Nicolae Ciucă – „Antitalentul” politic
Psihiatrul nu se ferește să fie tranșant atunci când vine vorba de Nicolae Ciucă, pe care îl vede ca un lider fără carismă, a cărui prezență politică e mai degrabă un simbol al lipsei de inspirație decât unul de forță. Etichetându-l drept „antitalent” în sfera politică, Diaconu accentuează ideea că, deși Ciucă a avut o carieră militară respectabilă, prezența sa în fruntea unei „armate politice” nu inspiră încredere și nici nu denotă o viziune clară.
Mircea Geoană – Personalitatea frântă, urmărită de ghinion
Mircea Geoană, cu toate experiențele acumulate și influența exercitată în diverse etape ale carierei sale, este considerat de Diaconu un caz tipic de „personalitate frântă.” Diaconu descrie traiectoria lui Geoană ca fiind marcată de o oscilație constantă între succes și eșec, o tranziție bruscă de la „sublim la ridicol.” Lipsa unei adaptabilități reale îl face să pară, în ochii psihiatrului, inadecvat pentru provocările actuale.
Hunor Kelemen – Abil și discret, un posibil liant politic
Dintre candidați, Hunor Kelemen este văzut ca un politician extrem de abil, capabil de performanțe notabile. În opinia lui Diaconu, discreția cu care își execută strategia îl avantajează și îi oferă un rol aparte în arena politică românească. Kelemen este perceput ca un posibil liant, capabil să aducă o contribuție semnificativă într-un peisaj politic tot mai fragmentat.