Ștefan cel Mare, o personalitate emblematică a istoriei românești, este adesea lăudat pentru succesele sale militare și pentru apărarea Moldovei împotriva invadatorilor.Totuși, dincolo de fațada de erou, domnia sa ascunde o latură mai întunecată: brutalitatea de pe câmpul de luptă și metodele violente prin care și-a consolidat puterea.
În perioada sa de domnie (1457-1504), Ștefan a dus lupte pentru apărarea teritoriilor și stabilizarea Moldovei. Însă, atunci când era provocat sau trădat, reacțiile sale erau adesea dure. Un exemplu semnificativ este relația sa cu Polonia, o putere vecină cu care Moldova întreținea legături fragile. În 1485, după ce a devenit vasal al regelui polonez Cazimir al IV-lea în speranța unei alianțe împotriva otomanilor, situația s-a deteriorat rapid. Polonia a încheiat o pace cu turcii, lăsând Moldova vulnerabilă în fața amenințărilor otomane.
Această trădare a avut un impact profund asupra lui Ștefan, iar în 1497, când regele polonez Ioan Albert a invadat Moldova cu o armată de 100.000 de soldați, atacând Suceava, voievodul moldovean a plănuit răzbunarea. După victoria sa în bătălia de la Codrii Cosminului, unde a distrus armata poloneză, Ștefan a continuat cu o expediție devastatoare în Polonia, atacând regiuni precum Podolia și Galiția.
Conform cronicilor, campania din 1498 a fost marcată de o cruzime extremă: sate au fost incendiate, cetăți jefuite și mii de oameni capturați. Se estimează că între 100.000 și 150.000 de prizonieri au fost duși în robie. Cronicarul Grigore Ureche notează că acești captivi au fost colonizați în Moldova, păstrându-și adesea limba și tradițiile, în timp ce sursele poloneze susțin că mulți dintre ei au fost vânduți ca sclavi pe piețele din Asia Mică.
Brutalitatea lui Ștefan cel Mare nu s-a limitat la raidurile din Polonia; Țara Românească a simțit, de asemenea, furia sa, mai ales atunci când domnitorii valahi colaborau cu turcii. În 1470, Brăila a fost devastată de moldoveni, iar atacurile au continuat până în 1472, cauzând distrugeri semnificative. O exemplificare a răzbunării sale personale a fost capturarea soției lui Radu cel Frumos și a fiicei acestuia, Voichița, după cucerirea cetății Dâmboviței.
Deși Ștefan cel Mare este considerat un erou național și un apărător al creștinătății, povestea sa include și acte de brutalitate șocantă. Incendiile, jafurile și înrobirea civililor sunt doar câteva dintre faptele mai puțin cunoscute, dar care subliniază stilul său de a-și exercita controlul și de a răzbuna trădările.