Reintroducerea controlului pașapoartelor în spațiul Schengen ne trasează în minți noi linii politice - iar lucrul acesta în sine e periculos, se arată într-un articol publicat în The Guardian, conform Rador Radio România.
Cu atâtea probleme economice și politice în fața ei, UE a început totuși 2025 etalându-și un pic din vechea magie și amintindu-ne că nu se află aici doar pentru a reacționa. La miezul nopții, pe 1 ianuarie, un câine a traversat granița dintre România și Ungaria și, la fel ca toți oamenii care l-au urmat, nu a trebuit să-i prezinte cuiva vreun act de identitate. Începând din 2025 România și Bulgaria sunt membri cu drepturi depline ai spațiului Schengen - acea improbabilă suspendare a granițelor care refuză să se lase suprimată în epoca ascensiunii naționalismului.
Citatul „am făcut Europa, acum trebuie să facem și europeni” îi este adesea atribuit lui Jean Monnet, unul dintre părinții fondatori ai UE. Chiar și dacă el n-a rostit vreodată în realitate fraza, acea „făurire” a europenilor e acum tangibilă în două feluri. Și ambele au ceva de-a face cu mișcarea. Erasmus - schema care și-a împrumutat numele unei întregi generații de studenți cărora le-a deschis porțile Europei -, respectiv Acordul Schengen, care elimină frontierele fizice între mai toate statele UE.
Prima oară când am experimentat eu însumi efectul Schengen (traversând cu bicicleta podul peste Rin dintre orașul francez Strasbourg și orașul german Kehl) mi s-a părut remarcabil. Am aflat, amuzat, că era ceva obișnuit ca localnici din Strasbourg să-și facă cumpărăturile în Kehl - nu știu de ce, în Germania era mai ieftin. Ba chiar puteai să-ți faci treaba aceasta transfrontalieră folosindu-te de un tramvai.
Foarte repede absența granițelor a devenit banală pentru mine, și nu doar pe relația Strasbourg-Kehl. Trenul Paris-Bruxelles? O nimica toată. Și mai departe, spre Amsterdam? Tot nimic. Nu mi se părea deosebit de drumul pe care l-am făcut în copilărie din Ohio la New York pentru a-mi vizita bunicii; undeva pe la mijloc a trecut meteoric pe lângă mine un panou cu „Bun venit în Pennsylvania!” Naționalismul întruchipat de cuvintele unor poeți din vremea războiului precum Rupert Brooke părea ceva ce ținea de trecut. Mai conta unde se termina teritoriul francez și unde începea cel german? Pentru unul încă proaspăt sosit Europa nu era decât Europa și atât.
Schimbare de macaz
Prima oară când mi s-a controlat identitatea în Schengen (într-un TGV Bruxelles-Paris) a fost surprinzător tocmai pentru că mi-a perturbat experiența unui spațiu European monolitic. Nu numai logistic, ci și cognitiv. Atunci când traversezi pe jos, cu bicicleta, mașina sau patinele o graniță fără ca nimic să se întâmple, puterea pe care o exercita cândva aceasta dispare. Poate că nici nu observi până când furnizorul tău de telefonie nu îți dă mesajul cum că te afli „altundeva”. Paris-Bruxelles nu e cu nimic deosebit de Paris-Lyon; Paris-Koln e la fel cu Paris-Marsilia (doar că n-ai la fel de mult soare).
Acum câțiva ani locuitorii din Luxemburg se declarau surprinși - și iritați - de priveliștea deja banală a mașinilor de poliție din Franța venite, în timpul serviciului, să-și facă plinul la benzinăriile din Ducat. Poate că alegerea benzinăriei situate mai convenabil nu se încadrează tehnic în definiția unei „misiuni transfrontaliere” (și, în consecință, permisă de normele Schengen), dar pentru oricine crede într-o Europă unită, mai federală, cazul exemplifică progresul continentului spre un spațiu cognitiv unitar - adică un lucru pozitiv.
Absența frontierelor fizice - sau a necesității de a-ți declara identitatea unui individ în uniformă - îți cimentează în minte, atât în conștient cât și în subconștient, că tot acest spațiu e un singur continent unitar, ceva mai mult decât o simplă adunătură, adesea recalcitrantă, de state naționale. Iar în clipa în care chiar trebuie să-ți scoți actul de identitate din buzunar, atunci și liniile politice se materializează din nou în lume. Asta e portugheză, asta e spaniolă, aia e italiană, o a alta e olandeză.
Conștientizarea acestui fapt e motivul pentru care Schengen nu permite reintroducerea controlului la graniță decât în situații de pericol la adresa politicilor publice ori securității interne, dar chiar și atunci impune să fie măsură de ultim resort, cu minimă aplicare în practică și de natură temporară. În practică, Franța și Spania își tot reintroduc temporar controlul la granițe destul de frecvent - inițial mai mult din cauza migrației, mai nou și a securității. Pe 13 noiembrie 2015, după atacurile teroriste de la Paris [masacrul islamist de la Bataclan, între altele - n.trad.], Franța și-a reintrodus controlul la frontiera cu Belgia din motive de securitate. Acel reflex e de înțeles, dat fiind că mulți dintre teroriști fie proveneau, fie avea legături strânse cu districtul Molenbeek din Bruxelles, unde de altfel a și fost capturat mai târziu unul dintre ei, Salah Abdeslam. Pe parcursul ultimului deceniu și alte state au adoptat încet-încet aceeași logică, astfel încât acum Germania, Austria, Slovenia, Suedia, Norvegia, Danemarca, Italia și Franța și-au reintrodus toate controlul la frontiere.
Pericolul difuz
Măsurile sunt menite a-i proteja pe cetățeni, însă dacă le luăm pe toate la un loc devin periculoase. E un pericol mai difuz, mai dificil de perceput decât ideea concretă de a te apăra de criminalitate și terorism, însă pe termen lung e distructiv din punct de vedere social să tot continui să perturbi construcția cognitivă unitară a Europei. Controlul la granițe poate fi reintrodus temporar din cauza unei amenințări la adresa politicilor publice - dar dacă reintroducerea controlul în sine constituie o amenințare la adresa politicilor publice europene?
Un editorial de anul trecut din Guardian despre Jocurile Olimpice propunea un experiment mental pe care n-am putut să-l uit. Pentru a determina cât de special este un anumit lucru, spunea autorul, ar trebui să ne imaginăm că n-a existat niciodată și să ne întrebăm: „Cât de dificil ar fi să-l creăm acum?”
Măsurând după acest etalon, Schengen cu siguranță e ceva special - ceva care aduce beneficii clare și evidente, dar și un lucru a cărui construcție forțe politice interne ar putea încerca s-o împiedice astăzi, dacă n-ar fi fost construit deja. Statele membre nu ar trebui să uite acest lucru în timp ce continuă să erodeze lent acest acord care ne-a scos atât de multe frontiere din fața ochilor - și din interiorul minții.