Ce este „doctrina Donroe” (și ce consecințe ar putea avea)
„Doctrina Donroe” (Donald+Monroe) este un neologism inventat de New York Post, un tabloid de dreapta care simpatizează cu cel de-al 47-lea președinte al Statelor Unite. Este încercarea de a găsi o logică coerentă în ultimele izbucniri ale lui Donald Trump în politica externă: dorința de a controla (dacă nu chiar anexa) Groenlanda și Panama, batjocorirea Canadei, tratată ca fiind al 51-lea stat american.
Există o logică în spatele acestor declaraţii şocante, o viziune strategică, sau chiar embrionul unei noi doctrine geopolitice? Eventual o „doctrină”, poate la nivel inconștient, dar înrădăcinată într-un gând puternic pe care i l-au sugerat alții?
Trump nu a fost niciodată un teoretician, nu citește cărți, disprețuiește intelectualii, este convins că așa-zișii experți și tehnocrați au acumulat multe erori (această neîncredere a lui este împărtășită de mari segmente ale opiniei publice și are o oarecare justificare reală). În calitate de comandant șef, deja în primul său mandat avea tendința de a se lăsa ghidat mai degrabă de instinct decât de dosarele voluminoase ale birocraților. Caracteristici care nu exclud însă posibilitatea ca Trump să accepte sugestii care provin din teoriile altora.
Acesta este motivul pentru care atunci când pare că vorbește prea mult, trebuie să ne întrebăm mereu dacă „există o logică în această nebunie”. Şi uneori o găsim.
În ultimele sale izbucniri, logica există, şi încă cum. Însă pare să contrazică reprezentarea dominantă din primul său mandat (ianuarie 2017-ianuarie 2021) și cea de până la campania electorală din 2024. La vremea respectivă, Trump ni se părea un izolaționist, hotărât să evite noi războaie și să le închidă pe cele aflate în desfășurare (Afganistan), gata să întoarcă spatele aliaților, să destructureze, sau oricum, să slăbească NATO, să lovească prin taxe chiar şi ţările prietene, etc.. Acum însă pare să revendice o sferă de influență care cuprinde cel puțin toată emisfera vestică, adică America, până la Polul Nord.
De aici și referirea istorică la Doctrina Monroe, care și-a luat numele de la președintele James Monroe, cel care a definit în 1823 rolul proeminent pe care Statele Unite și l-au atribuit-o în emisfera vestică și relațiile cu Europa, încă locuită atunci de mai marile imperii coloniale. În termeni simpli, de la acea concepție se poate ajunge la ideea că Americile, de la Țara de Foc până la granițele arctice, sunt „curtea din spate” a Statelor Unite și nicio interferență din partea altor puteri nu trebuie tolerată.
(A se vedea interpretarea dată de democratul John Fitzgerald Kennedy în criza rachetelor sovietice din Cuba în 1962, când lumea s-a aflat la un pas de conflictul nuclear, pentru că superputerea inamică încercase să înființeze arsenale militare distructive nu departe de Florida).
Acea Doctrină a inclus inițial și o doză robustă de izolaționism: principiul neamestecului în afacerile Europei. Dar mai presus de toate, a vrut să închidă pentru totdeauna era colonizării europene în America Latină și Caraibe.
În acel context istoric, Doctrina Monroe era hotărât progresivă. Susținea luptele pentru independență care deja emancipaseră multe țări din America Latină și promitea că nu vor fi la cheremul unei reveniri a colonialismului. De asemenea, era un răspuns modern, avansat și democratic la mesajul Congresului de la Viena (1815): unde regimurile monarhice și conservatoare ale Vechiului Continent închiseseră războaiele napoleoniene cu o serie de restaurări liberticide. Numai că odată cu trecerea timpului, Doctrina Monroe avea să devină altceva: fundamentul pentru a începe construcția unei politici externe de superputere, începând cu afirmarea propriei sfere de influență.
Astăzi, intervențiile lui Trump privind Groenlanda și Panama par să urmeze o logică cel puțin parțial similară. Să ignorăm latura externă, adică să luăm de la sine înțeles că lui Trump îi place să semene panică și haos, „să vadă în secret efectul pe care îl are” (Jannacci-Fo). Să încercăm să trecem cu vederea aspectele grotești, sau folcloristice, ale stilului său de comunicare (este o metodă de lucru pe care o recomand tuturor, dacă nu vrem să petrecem următorii patru ani în pragul permanent al unei căderi nervoase). În esență, multe afirmații aparent nebune, grosolane sau iresponsabile ale celui de-al 47-lea președinte au o legătură cu realitatea.
Pista unei „nostalgii Monroe” este întărită de faptul că, potrivit lui Trump, protecționismul din secolul al XIX-lea a îmbogăţit America (în realitate a fost o perioadă marcată de taxe vamale robuste).
În ceea ce priveşte Panama, el a înțeles o problemă reală: puterea câștigată de China în gestionarea unora dintre infrastructurile Canalului ar putea reprezenta o amenințare strategică pentru Statele Unite. Veridicitatea acuzației potrivit căreia Canalul face ca navele americane să plătească costuri de tranzit mai mari, e doar un detaliu. Trump exagerează adesea, distorsionează, falsifică, însă trebuie să privim dincolo de tam-tam.
Idem în privinţa Groenlandei. Aici ofertele/ameninţările adresate Danemarcei au trezit o „Frumoasă Adormita”. De ani de zile relația dintre Copenhaga și Groenlanda a fost marcată mai ales de sindromul pocăinței albe și post-coloniale, danezii s-au preocupat în special să inunde cu bani etnia inuit și să facă genuflexiuni scuzându-se (fără a potoli astfel ambițiile de independență a etniei). Între timp, în jurul Groenlandei creștea dramatic prezența militară a Rusiei și Chinei. Strigând, batând din picioare și amenințănd, Trump a pus şi aici degetul pe o problemă reală. Danemarca este un caz tipic al acelei „letargii strategice” în care întreaga Europă moțăie de zeci de ani.
Revin la întrebarea inițială: se naște o doctrină Donroe sub ochii noștri? A adoptat Donald teoria lui Monroe cu privire la sfera de influență? Dacă da, ce mesaj le transmite lui Putin și Xi Jinping, care practică de mult propriile versiuni ale Doctrinei Monroe, primul în Georgia, Ucraina, Moldova și zonele învecinate, iar cel din urmă spre Taiwan, Filipine și mările vecine?
Până de curând, Trump părea moștenitorul celeilalte tradiții străvechi din țara sa: izolaționismul. Ale cărei origini sunt nobile. Coloniștii europeni care au debarcat în America de Nord în secolul al XVII-lea, și chiar unii dintre Părinții Fondatori ai Republicii Americane în secolul al XVIII-lea, fugiseră de războaiele noastre religioase, hotărâți să întoarcă spatele conflictelor fratricide de pe Vechiul Continent. Abia când au început parabola unei națiuni în curs de dezvoltare, la mijlocul secolului al XIX-lea, Statele Unite și-au dat Doctrina Monroe prin care și-au arogat o sferă de influență extinsă asupra întregii Americi. Și abia la începutul secolului al XX-lea, odată cu președinția lui Theodore Roosevelt, au existat și mijloacele militare pentru a o afirma. Cu toate acestea, izolaționismul a rămas doctrina dominantă, până la „ruptura” democratului Woodrow Wilson (intervenția din Primul Război Mondial), și a redevenit imediat după aceea. În perioada 1918-1920, într-o națiune epuizată de așa-zisa pandemie spaniolă și de recesiunea postbelică, republicanii doreau retragerea trupelor americane din Europa și s-au opus creării Ligii Națiunilor (strămoșul ONU). Președinții republicani de după război, Warren Harding și Calvin Coolidge, erau convinși că America are doar de pierdut continuând să se amestece în disputele europene. Când spectrul dominației totalitarismului cu axa Hitler-Stalin-Mussolini s-a răspândit în toată Europa (da, la început URSS a fost de partea greșită), America s-a întors pe cealaltă parte.
Numai atacul japonez asupra Pearl Harbor din decembrie 1941 i-a oferit lui Franklin Roosevelt puterea politică de a trage America în război. Apoi, după cel de-al Doilea Război Mondial, o componentă puternică a Congresului nu a vrut să finanțeze Planul Marshall pentru reconstrucția europeană și mulți s-au opus creării NATO (dreapta pentru că nu a vrut să riște alte vieți pentru a apăra libertatea europenilor, stânga pentru că nu credea în scopurile hegemonice ale Moscovei).
În prima administrație Trump a existat o renaștere a acelui izolaționism de dreapta. Amintirea controverselor sale împotriva aliaților NATO este proaspătă. În parte, Trump făcea ecou – cu mai puțin tact – acuzațiilor multor altor președinți privind „paratenerii paraziţi care nu investesc în securitate și trăiesc din rentă sub protecția Statelor Unite. Se știe însă că Trump a luat în considerare, cel puțin în teorie, părăsirea NATO.
În spatele atracției pe care o simte pentru Xi Jinping și mai ales pentru Vladimir Putin, pe lângă farmecul Omului Puternic, mai este și altceva. Este ideea unei ordini globale în care America ar fi bine să se retragă pentru a-și îngriji propriile interese naționale înguste, lăsând apoi fiecărei superputeri propria sferă de influență imperială. O versiune actualizată a izolaționismului din anii douăzeci- treizeci ai secolului trecut.
Și acum? Trump Two ne şochează din nou înlocuind izolaționismul cu Doctrina Donroe? Vom vedea, doar ne confruntăm cu magicianul bluff-urilor și surprizelor. Deocamdată ne aflăm ntr-un prescript, deciziile concrete le vom vedea deciziile după 20 ianuarie. De altfel, există numeroase necunoscute: nu știm de exemplu care dintre numirile diplomatice și militare ale lui Trump vor fi validate de Senat. Nici câtă influență va avea cutare sau cutare ministru sau consilier, printre care se numără figuri destul de tradiționale precum Marco Rubio. Fără a uita că politica externă nu este deloc o prioritate a acestui președinte. Prevăd că dosarul de imigrare îl va ține mult mai ocupat atât pe Trump, cât și pe cel al țării
Şi totuşi, dacă vrem să legăm Doctrina Donroe de gândirea puternică a unor teoreticieni geopolitici - precum Mearsheimer - există câteva puncte fixe la care ne putem gândi. Un curent de dreapta al realpolitik susține că America nu are nevoie să acționeze ca un polițist mondial pentru a-și proteja interesele vitale: securitatea ei este garantată de două oceane, de absența inamicilor din apropiere, de bogăția de energie și alte resurse naturale din subsolul său, de dinamismul economic și demografic şi de supremația tehnologică și financiară. Cu toate acestea, interesele Americii sunt peste tot în lume: în Europa, în Asia-Pacific. Abandonarea completă a masei eurasiatice în fața obiectivelor hegemonice ale Chinei, Rusiei (cu adăugarea unor imperii regionale precum persan, turc, arab) poate fi autolezionistă. Din nou, conform acestei gândiri geopolitice - despre care puteți găsi rezumate autorizate în lucrările lui Mearsheimer - pentru a nu abandona Eurasia imperiilor altora, America nu are deloc nevoie să mențină răspândite în toată lumea, pe patru continente prezențe militare hipertrofice și foarte costisitoare. Poate, în schimb, să folosească „echilibrarea”, o strategie care constă în a-și pune cu pricepere inamicii unii împotriva altora, precum și în a convinge țările prietene (Europa, Japonia, Coreea de Sud, India, Australia) că este în interesul lor să țină sub control imperialismul ostil și ostil şi că trebuie să ia măsuri în acest sens.
Trump nu va fi singur la conducere, din simplul motiv că America este prea greu de guvernat. Mai mult, între doctrinele scrise în manuale și politicile concrete, există realitatea, care de obicei complică totul. Trump Two va fi probabil un amestec de multe lucruri: izolaționism, doctrina Donroe, interese economice și presiunea lobby-ului. Fără a uita povara moștenirii. Despre care este indicat să fiu sincer. Pentru că înainte de a ne şoca la fiecare gest al lui Trump, să ne amintim în ce stare se află lumea după patru ani de președinție Joe Biden. Aici Trump începe cu un avantaj: a face mai rău decât Biden va fi dificil, deși nu imposibil.
Încercarea de a extrage un plan și o strategie din declarațiile lui Trump este complicată de dimensiunea tactică și caracterială. Provocările fac parte din tactica lui de negociere, cea de a dezechilibra interlocutorul, de a-l pune în dificultate, cu scopul de a obţine concesii maxime. O veche cunoștință și consilier de-a lui a evocat „jocul pisicii și al fasciculului laser”. Nu am pisici și la prima vedere pare o distracție crudă, dar se pare că dacă proiectaţi o rază de laser în jurul camerei, pisica devine foarte agitată încercând să o prindă. Spectacolul oferit de unele guverne străine și mass-media în fața declarațiilor recente ale lui Trump (sau lui Musk) ar putea să semene cu o variantă a acestui joc. Ministrul britanic de Externe amintește că în primul său mandat, în care nu dorea să părăsească NATO, Trump a mărit efectiv trupele americane în Europa. În același timp, însă, majoritatea țărilor membre au făcut tot posibilul pentru a-l ţine calm prin creșterea bugetelor militare.
Editorial de Federico Rampini, publicat în Il Corriere della Sera, în traducerea Rador Radio România