Povestea copleșitoare a liderului de galerie în scaun cu rotile

La 46 de ani, Nemethi Gyula, un bărbat paralizat care se află într-un scaun cu rotile, își urmează negreșit echipa, Sepsi OSK. De opt ani, meci de meci, acasă sau în deplasare, vară sau iarnă, în țară sau în străinătate, Gyula merge cu galeria și urmărește meciurile din peluză. Partida cu Dinamo l-a surprins în rolul de șef de galerie, cu portavocea în mână și glasul încordat. De la acest cadru începe povestea lui Gyula relatată azi, 3 decembrie, de Ziua Internațională a Persoanelor cu Dizabilități.

Gyula, ultrasul din scaun cu rotile. Poveste din deplasare. „Sunt cu galeria, cu gașca mea, mereu, oriunde, necondiționat”. EXCLUSIV

Un cadru surprins printre franjurile unui vânt care taie obrazul ne traduce, într-un noiembrie vitreg stors de ultimele frunze, o poveste inconfundabilă de atașament. Din stadion. Chiar din sufletul arenei. Din peluză.

Un bărbat în scaun cu rotile ține o portavoce în mână și condamnă ecoul câtorva zeci de suporteri veniți de la Sfântu Gheorghe. 210 kilometri dus, alți 210, prin în pătura nopții, la întoarcere. Între două dimineți și 90 de minute de cântec și patos. Totul pentru echipa de suflet care are, azi, în freamătul etapei, meci la București. Deplasare grea îmbibată în mult oprobriu. Lângă turla de peruzea a Cașinului e rost, de fiecare dată, de vitregie pentru fanii din Covasna. „Afară, afară”… afară sunt 5 grade care, din strănutul vântului care aduce crivățul, se simt cu minus.

Își conduce singur mașina și taie țara, din miezul ei, pentru Sepsi

Nemethi Gyula are 46 de ani de și aproape jumătate din viață și-a petrecut-o imobilizat. Într-o secundă, în urmă cu două decenii, viața i s-a schimbat. Un fragment și totul a fost altfel. A rămas paralizat într-un moment în care, între două iubiri, se urnesc dorințele și se încordează, în puterea vârstei, visurile oricărui bărbat.

Eu am fost alpinist utilitar și am avut un accident, am căzut de la înălțime și am rămas paralizat, dar asta nu mă împiedică să stau în galerie, să merg în deplasări, am mașina adaptată și eu conduc”, spune Gyula, pe care l-am intervievat la ieșirea din peluza arenei de lângă Arcul de Triumf.

„Arde șoseaua, mii kilometri, se oprește timpul, cântă băieții”. Cântecul este din repertoriul dinamoviștilor și cinstește sâmbetele și duminicile din deplasările fanaticilor. De vers se poate agăța perfect și atașamentul lui Gyula. Echipa e alta, la fel și limba scandărilor. Culorile și pasiunea sunt aceleași.

La sfârșit de săptămână, Gyula devine sclav al sentimentelor de neînțeles pentru mulți și își amanetează weekend-ul pe stadion de acasă sau în fuga șoselelor spre alte arene unde joacă Sepsi. Acasă, în țară sau în deplasare. Pe arșiță sau ger. În opt ani doar problemele de sănătate l-au oprit să nu fie lângă ai lui. Echipă și băieții din peluză, cei care îl urcă și-l coboară pe scările știrbe ale peluzelor. Din liga a treia, în finale de cupă, meciuri europene sau arenele ostile. Prin vânt și cântec. În drumuri în există un singur gând: „Hajra, Sepsi!”

De opt ani sunt în galerie, în deplasare, acasă merg de opt ani și jumătate, din liga a treia. Sunt cu galeria, cu gașca mea, mereu, oriunde, necondiționat. Am fost peste tot. Și la Ljubljana, la Sofia, în cupele europene, nu am ratat nimic. Pasiunea o am de când eram copil mic, am avut accidentul acum 21 de ani. Înainte de momentul ăsta nefericit jucam fotbal în satul meu. Peluzele nu sunt adaptate pentru persoane cu dizabilități, dar am toată galeria în spatele meu și mă ajută peste tot, pe scări, pe trepte. Pe Național Arena era lift și, cinci ani, m-au cărat pe trepte. După am aflat că liftul acolo, la cinci metri de noi”, povestește ultrasul covăsnenilor.

Lacrimile de la Ljubljana și lovitura de start, cu capul, de la meciul cu Universitatea Craiova. „De ziua mea…”

Pentru Gyula nu contează distanța, atașamentul față de echipă este cel mai important. Zilele de deplasare sunt, de fiecare dată, cele mai așteptate. Se urcă în mașină și, în spatele sau în fața autocarelor în care se află galeria, urmează drumul alături de Sepsi. Botoșani sau Craiova, Constanța, Cluj sau Iași.

Pentru mine, un meci al echipei în deplasare nu începe cu o săptămână înainte. Eu cu colegii organizăm toată galeria și, în fiecare zi, vorbim cum și ce să facem. Ziua începe de dimineață când deja plecăm pe drum. Un meci special pentru mine a fost la Ljubljana, când ne-am calificat cu 11 metri, am plâns. Și încă un moment special a fost de ziua mea de naștere, anul acesta, când am fost dus pe teren să dau lovitura de începere și, bineînțeles, am dat cu capul. Toată galeria a scandat numele meu. Nu ratez meciurile echipei mele, nu e nimic greu. Eu am ratat acasă un singur meci, atât, am avut probleme medicale, iar în deplasare, în ăștia opt ani, maxim patru meciuri dacă am lipsit, dar tot așa, am fost plecat sau probleme medicale”.

Supărat pe dinamoviști. „Au vrut să ne ia și fularele și asta nu e corect”

Avem o problemă mare cu dinamoviștii. Avem un simbol, galeria noastră se cheamă Szekely Legio (Legiunea secuiască). Nu a fost lăsat nici bannerul, nici drapelele, au vrut să ne ia și fularele și asta nu e corect. Noi din 2011 avem fularele astea, de când e Sepsi OSK, am fost lăsați pe toate stadioanele. Acum, în momentul ăsta, aici la Dinamo, l-au interzis. E rușinos ce au făcut conducătorii de la Dinamo. Noi nu facem, noi nu i-am primit cu ostilitate acasă, nu facem probleme cu nimeni. Suntem cea mai frumoasă galeriei și-i primi frumos. Nu e corect”.

„La mulți ani, România!”

Supărarea lui Gyula este radiată când îl rugăm să le dea tonul „alor lui”. Cu glasul încins, o mână de români de etnie maghiară își cântă echipa lângă Arcul de Triumf, simbolul Bucureștiului și al luptelor Armatei Române. E 30 noiembrie și, a doua zi, e zi de defilare.

Din grumazul celor care își spun secui se aude cinstit: „La mulți ani, România!”