„Ăștia au înnebunit de tot cu politica lor!”. Doar că, fix când ești pregătit, cumva instinctual, să dai dreptate în minte, ca după o replică din categoria „ce frig s-a lăsat” și „nu mai e nici fotbalul ce-a fost”, simți că nu-i așa. Din cel puțin două motive. Primul: politica lor e despre noi, că vrem sau nu. E cu viața noastră și pe ficatul nostru.
Al doilea: „nebuni” au fost mereu, „cu politica”. Din destinul tragic al poetului Cristian Popescu a recuperat Cristian Delcea „poate cea mai comprehensibilă definiție a pierderii minților”: nebun ești când te crezi mai important decât un meci de la Campionatul Mondial de fotbal.
În 2024 am trăit ce n-am crezut, în fotbal și-n politică. Adică, a se citi, în viața noastră.
Pentru că n-am crezut că România se va califica printr-o generație fără diamante, doar prin scrâșnet și suflet, la un turneu final și uite că a făcut-o. N-am crezut că nu ne vom face de râs la EURO 2024 și iată că am câștigat o grupă cu Ucraina, Belgia și Slovacia. Paria cineva vreun euro că o să obținem în Germania cel mai categoric succes din istoria noastră la turnee finale?
N-am crezut în Edi Iordănescu, n-am crezut în Drăgușin la Tottenham, n-am crezut în viața la națională fără Ivan și Mitriță deși noi niciodată nu trăisem cu adevărat o viață cu Ivan și Mitriță la națională, culmea. Am trăit ce n-am crezut în fotbal anul ăsta.
N-am crezut că Mircea Lucescu se va mai întoarce vreodată în fotbalul românesc, darămite selecționerul naționalei. N-am crezut că schimbarea ne va face bine și uite că rău nu ne face. N-am crezut că vom mai avea curând echipă în grupele competițiilor europene, iar FCSB dansează autoritar și pune la respect bugete uriașe prin Europa League. N-am crezut că Superliga o să ne mai țină cu sufletul la gură și uite cum în fiecare week-end căutăm clasamentul cu fiorul cu care pescarii urmăreau cotele Dunării în satele unei copilării de chihlimbar.
N-am crezut că România U21 o să meargă la al patrulea European consecutiv, n-aveam cum să credem asta! Că fotbalul românesc o să mai producă în mod constant și indiscutabil jucători de calitate, sub taifunul străinilor de mucava deșertați aiuritor prin campionat. Și uite cum Matei Ilie, Daniel Bîrligea, Andrei Borza, Louis Munteanu, Cristian Ignat, Alexandru Musi, Mihnea Rădulescu și câți alții își scriu cu superbia de iertat a tinereții numele pe destinul peluzei noastre.
N-am crezut că o să câștige Corvinul Hunedoara, promovată din Liga 3, Cupa României și-apoi o să ne facă mândri, atât cât ne-a făcut, prin Europa. N-am crezut că Dinamo, cu ceară uscată pe poale de la un parastas evitat, o să fie iute pe podium. Că oameni de afaceri precum Dan Șucu o să mai bage bani în fotbalul nostru.
Și n-am crezut, mai ales, că fotbalul românesc ne va uni iarăși în fericire. Pe toți, uniți, în fericire!
Toate acestea și nu numai ni le-a dat fotbalul românesc în 2024. Și nu le-am fi crezut. Dar fotbalul ne-a dat și politica ni le-a luat!
Scriam aici în vară, la EURO 2024, și o voi spune toată viața: n-am avut atât de mulți români fericiți, în același timp, de la Revoluția din 1989.
Fotbalul ne-a unit prin naționala României, fotbalul a pus diaspora bătăturilor din construcții alături de diaspora IT-iștilor sclipitori, a juriștilor în drept comunitar, a profesorilor exemplari. A adăugat moldovenii și oltenii din țară peste badante și șoferi de TIR care adorm pupând prin hohote telefonul unui video-call cu fetița în parcările olandeze.
Fotbalul a amestecat în mândrie și fericire a treia generație de români din Germania cu bătrânii care au urlat în cârciumile din Lehliu la golul lui Stanciu cu Ucraina. Iar noi, românii, n-am mai avut atunci generațiile Z, X, Y ci ROMÂNIA unei Generații de Suflet tremurând unită în mândria de a fi român.
Și-a venit politica să ne spargă, să desființeze ce-a pus fotbalul în noi și între noi. Și-a rupt iarăși țara de diaspora și țara la rându-i în părți mai mici și diaspora în părți și mai mici. Tik-tok-ul cu care inundasem lumea prin emoțiile Zidului Galben s-a umplut de rahaturi poleite, de ironii tâmpite și atacuri grețoase. Cine v-a dat voie, mă, cine v-a lăsat să înlocuiți firea noastră dreaptă, recuperată de fotbal, cu haosul?
Mi-e ciudă, sunt furios și-mi vine să plâng. Cu aceeași intensitate cu care am plâns de fericire la EURO 2024. Pentru că România se făcuse iarăși mare prin fotbal, neașteptat, imprevizibil și cuceritor, iar acum se cuibărește iarăși într-un colț al unei pivnițe jegoase, cu genunchii la gură, temătoare și proastă.
Am fost mândri astă vară, am fost curajoși și am uimit lumea, mai știți?! Generația de Suflet a lui Edi Iordănescu și noi, stadionul românesc al lumii care s-a speriat câți suntem și ce frumoși putem să fim!
Atunci am fost și suveraniști și pro-europeni în același timp, acolo s-a putut! Ce formă mai autentică de suveranism decât românii la EURO, ce exemplu mai tare de recuperare a independenței și identității, în raport cu toți și toate? N-am fost noi, prin fotbal, ca la dicționar, capabili să dispunem liber de soarta noastră și n-au arătat tricolorii pe teren imaginea copleșitoare a mândriei naționale?
N-am fost noi pro-europeni atunci și nu am oferit modelul de globalism transformat din metaforă în concretețe prin standardul de afecțiune pe care l-am setat spre admirația continentului, prin respectul și toleranța iubirii noastre? Prin unitatea noastră totală și felul în care am știut să ne prețuim eroii la înfrângere într-un tablou de peluză ce va rămâne pentru istorie după Olanda?
Atunci am fost și suveraniști și pro-europeni în același timp, acolo s-a putut! N-am fost nici de stânga, nici de dreapta. Am luat-o toți la stânga de pe autostrăzi ca să mergem spre stadionul din Munchen și toți la dreapta spre stadionul din Frankfurt. Am avut echilibrul unui centru pe care voi, impostorilor egoiști, „nebuni cu politica”, nu-l veți căpăta niciodată, tot spre nefericirea noastră din păcate!
Pentru că ne-am strâns în centrul orașelor germane să râdem și să cântăm pentru România. Am fost centrul lumii prin devotament și comportament. Am lăsat vestiarele curate și-am împins pieptul în față cu fapte, nu cu vorbe, ticăloșilor!
Nu mai sunt atât de tânăr încât să cred că „nebunii cu politica lor” vor învăța ceva din pilda fotbalului. N-au cum să învețe, n-au organ pentru așa ceva. Dacă au șters după doar câteva luni, cu dezbinare și tensiune, minciuni și ură dospită între români, ceea ce fotbalul reușise într-o vară, ce să învețe?! Pentru ce?!
Dar nu sunt nici suficient de bătrân încât să renunț. De aceea, vă scriu, vă strig, vă implor: nu lăsați, nu lăsați „nebunii cu politica lor” să șteargă din 2024 ce ne-a dat fotbalul!
Băieții aceia care poartă tricoul României pe teren au reușit ce-au reușit tocmai pentru că la un moment dat au început să nu se mai gândească la ei înșiși. S-au sacrificat pentru fratele lor de echipă și pentru echipă ca pentru o țară, dacă nu chiar pentru țară cu-adevărat. De aceea ne-am îndrăgostit iarăși de ei și i-am aplaudat chiar și în suferință. Cum să ne dușmănim aproapele acum că vor ei? O spune bețivul din viralul de pe tik-tok: cum să ne conducă pe noi?!
Câți dintre politicieni ar putea să privească în ochi un român și să-i spună ce și-a tatuat Nicu Stanciu pentru România: „Ți-am dat tot și încă puțin”?
Nu avem voie să cădem în închisoarea înstrăinării doar pentru că unii ne mint că nu există intersecții, ci doar două drumuri distincte. Nu putem să uităm ce puternici am fost împreună doar pentru că dezbinarea e calea ușoară a stăpânirii lor vremelnice.
Nu lăsați, nu lăsați „nebunii cu politica lor” să șteargă din 2024 ce ne-a dat fotbalul! Dacă fie și pentru o singură secundă veți simți îndoiala, gândiți-vă așa: fotbalul ne-a dat toate acestea fără să ne ceară NIMIC! Ei vor să ne ia toate acestea primite de la fotbal și ne mai și cer totdeauna câte ceva.
În 2025 vreau să trăiesc drumul României spre Mondial, votez tricolorii oricât de lung sau de scurt va fi drumul! Nu mă interesează alte alegeri, câtă vreme ele nu-mi lasă realmente alegeri în fața urii.
Nebun ești când te crezi mai important decât un meci de la Campionatul Mondial de fotbal.