Marius Tucă îmi pune la emisiunea sa un fragment din discursul ţinut de Nicolae Ceauşescu pe 15 iulie 1989 despre imposibilitatea naturală a capitalismului de a reveni în România. Întors acasă, găsesc destul de uşor textul pe internet. L-au postat în neştire toţi babuinii, cu satisfacţia rînjindă că Nicolae Ceauşescu n-a avut dreptate. Iată, ei trăiesc în capitalism, unde se simt bine! Au iluzia că aleg pe cine vor. În realitatea pentru ei aleg alţii. Pot merge cu căţel şi purcel în fiecare duminică la mall, ca pe vremuri bunicii lor în opinci la biserică. Şi-au făcut icoane din starlete cu creierul pieptănat frumos. Scriu pe facebook satisfăcuţi că le-a zis-o. Ingineri aeronautici de profesie, şi-au găsit cu greu o slujbă de bodyguard la un ghiorţan, căruia îi face temenele cînd acesta intră pe porţile larg deschise cu Mercedesul dotat cu geamuri fumurii. Fragmentul de discurs e acesta:
„Aş dori să subliniez importanţa consfătuirii Comitetului Politic Consultativ al statelor socialiste participante la Tratatul de la Varşovia care a avut loc cu o săptămînă în urmă în Bucureşti.
Am acordat la această consfătuire o atenţie şi problemelor economiei mondiale şi îndeosebi situaţiei ţărilor în curs de dezvoltare. Aceasta pentru că, actualmente, situaţia ţărilor în curs de dezvoltare este deosebit de gravă. Mai mult de 4 miliarde de oameni trăiesc în sărăcie şi în acest deceniu situaţia lor a continuat să se înrăutăţească, în timp ce ţările bogate, şi din acestea, desigur, un mic grup de bogaţi, au acumulat anual zeci şi zeci de miliarde de dolari din ţările în curs de dezvoltare. Este o situaţie care nu poate să continue mai departe! Aşa reprezintă lumea spre care unii domni ne îndeamnă să revenim! A inechităţii, a jafului, a asupririi! Am cunoscut-o sute de ani, şi o sută de ani sub capitalism, aceasta. De aceea am declarat că pentru noi a apus întotdeauna… o asemenea cale! Poporul nostru spune cîteodată, că aceasta se va întîmpla cînd o face plopul mere sau răchita micşunele (aplauze). Dar nu vă grăbiţi să aplaudaţi. Genetica modernă a făcut progrese uriaşe (aplauze). Şi e posibil să ne întîlnim cu plopi şi cu răchită care să facă micşunele, dar nici atunci, chiar în asemenea situaţii, nu vom admite întoarcerea înapoi. Capitalismul în România a apus pentru totdeauna! Poporul este adevăratul stăpîn şi va rămîne veşnic stăpîn al destinelor sale, a bogăţiilor ţării! (aplauze, urale)”.
Marius Tucă a ales fragmentul pentru aplauzele şi uralele din finalul fragmentului. Dînd curs unei emoţii clişeu în postdecembrism – Vai ce rău se trăia atunci şi ce bine se trăieşte acum! – el mă întreabă cum de aplauda poporul o asemenea neghiobie. Îi contrazic imediat teoria pe care sînt sigur că vrea s-o susţină. Îi spun că pentru toţi românii capitalismul nu se putea întoarce. Învăţasem la şcoală că Istoria nu dă înapoi niciodată, că merge înainte, spre societăţi superioare, mai precis spre comunism. Istoria avea pentru noi imaginea unei artere de circulaţie perfecţionată pe măsura înaintării în timp. La început potecă, apoi drum de ţară, apoi şosea judeţeană, drum naţional şi în fine autostradă. Omenirea nu trăia. Înainta pas cu pas, de la epoca de piatră la epoca maşinilor. Acum îmi dau seama că această viziune veselă asupra Istoriei e cultivată şi de talibanii democraţiei. Regimurile democratice sînt văzute ca punctul culminant al înaintării Istoriei pe drumul de la infinit la infinit. Democraţia occidentală e superioară democraţiei ateniene, aşa cum democraţia ateniană e, pe scara Istoriei, mai sus de autocratismul egiptean. Marxism-leninismul cultiva scara epocilor din punct de vedere social. Capitalismul era superior feudalismului, dar socialismul era mai sus pe scară sub comunism, fireşte, către care aspiram cu toţii. Nicolae Ceauşescu dă curs acestei viziuni maniheiste asupra Istoriei în discursul din 15 iulie 1989.
Aşa cum i-am zis lui Marius Tucă în direct, eu văd însă acest discurs dintr-o perspectivă strict umană. Peste doar cinci luni, pe 15 decembrie 1989, se declanşa maşinăria fatală care avea să-l ia pe Nicolae Ceauşescu de turul pantalonilor, să-l dea cu capul de toţi pereţii şi în final să-l arunce în şosea, fără gardă, ca să iasă la o ocazie. Avea Nicolae Ceauşescu măcar prin vis o astfel de perspectivă? Fireşte că nu. Nicolae Ceauşescu era om. Şi în nici o clipă a vieţii omul nu se gîndeşte că e la mîna destinului orb. Camil Petrescu invoca la un moment dat, pentru a evidenţia capriciul sorţii, situaţia unor călători dintr-un compartiment în timp ce trenul se îndreaptă în viteză spre alt tren şi împreună cu el călătorii se îndreaptă, fără să fie încercaţi o clipă de acest gînd, spre moarte.
NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro