1929. URSS. În numărul 48 al publicaţiei de satiră şi umor, Ciudak, Ilf şi Petrov tipăresc sub presudonimul F. Tolstoievski, proza Charles-Anna-Hiram, topită ulterior în romanul Viţelul de aur.
Charles-Anna-Hiram Fost e un inginer american care, potrivit autorilor, „a semnat un contract de muncă pentru un an în URSS“. În marea patrie a socialismului – cum îi spuneau bolşevicii – sau în prima ţară de pe glob condusă de clasa muncitoare, cum îi ziceau intelectualii din Vest, fascinaţi de Utopia devenită realitate, economia trecuse în mîna Poporului. Cu toate acestea, trusturile de stat mai apelau încă la specialişti străini.
Înainte de a pleca şi chiar pe drum, lui Charles-Anna-Hiram Fost i se atrage atenţia de rude, de cunoscuţi, de inşi întîlniţi în cale pe vapor şi în tren, că la Moscova o să muncească de o să-i sară capacele.
American sadea, inginerul nu se temea de muncă. Avea însă o strîngere de inimă la gîndul că „bolşevicii o să-l stoarcă pînă la ultima picătură“.
După cazarea la hotel, a doua zi, dimineaţa, era în anticamera directorului, „plin de elan la gîndul celui mai vast cîmp de activitate, unde avea să-şi aplice fără întîrziere cunoştinţele“.
Deşi-l convocase pentru ora 9, directorul nu era la birou. Plecase la Leningrad pentru o săptămînă.
La sugestia secretarului-şef, stînjenit de situaţia neplăcută, americanul e luat în primire de un inginer din Trust, care-l duse, timp de o săptămînă la muzee.
În cinstea venirii sale, trustul angajează o şedinţă festivă de nouă ore, singurele petrecute de inginer în fabrică. Îngrijorat, americanul îi scrie logodnicei sale că, deşi e de atîta timp la Moscova, n-a muncit nici măcar un minut. Se temea că nu i se va plăti nimic. Totuşi, spre uluirea sa, specialistul american primeşte banii potrivit contractului. Drept urmare, el îi scrie din nou logodnicei:
„«Micuţa mea! Duc o viaţă ciudată, neobişnuită. Nu fac absolut nimic, dar banii îmi sunt plătiţi la zi. Toate astea mă lasă cu gura căscat㻓.
După două luni, Hiram dă buzna în biroul directorului:
„— Eu nu pot primi bani degeaba, îşi dădu el drumul. Daţi-mi de lucru! Consider această situaţie intolerabilă! Dacă lucrurile vor continua astfel, mă voi plînge patronului dumneavoastră“.
Neplăcut impresionat de „finalul cuvîntării“, directorul îl cheamă pe inginerul delegat să se ocupe de american.
Are loc următorul dialog:
„— Ce e cu americanul? întrebă el. De ce e furios?
— Ştiţi, zice Rumianţev, după părerea mea, e un intrigant, pur şi simplu. Zău dacă nu. Omul are un birou, nu face absolut nimic, primeşte bani cu ghiotura şi se mai şi plînge. Iată ce se numeşte o fire de intrigant. Aşa că, uitaţi ce, Ivan Pavlovici, trebuie să treceţi la represalii cu el“.
Schiţa se încheie astfel:
„Două săptămîni mai tîrziu, inginerul Fost, remarcabilul specialist american, îi scria logodnicei sale:
«Micuţa mea! În fine, sunt în uzină. Am mult de lucru şi munca pe care o am e foarte interesantă. Acum lucrez la un proiect de mecanizare totală a tuturor lucrărilor. Dar ştii, dragă Cecilia, ce mă miră este faptul că ei m-au trimis aici drept pedeapsă! Dacă poţi să-ţi închipui aşa ceva!…“
Spre deosebire de alte tipuri de proză, cea satirică se vede obligată să ţină cont de cititor. Nu poţi face să rîdă un marţian înfăţişînd un soţ încornorat din simplul motiv că marţienii nu se însoară niciodată.
Suntem în 1929. La 12 ani după Măreaţa Victorie a Revoluţiei din octombrie, cînd în URSS s-a instaurat, vorba propagandei şi agitaţiei oficiale, „cea mai superioară orînduire de pe glob“. Şi cu toate acestea, dacă ţinem cont că Ilf şi Petrov răspundeau unei stări de spirit a cititorilor, mulţi sovietici erau convinşi că în America se lucrează pe rupte. Dacă ne gîndim că de 12 ani, ruşilor li se vorbea despre superioritatea socialismului asupra capitalismului, în realitate ar fi trebuit să fie invers decît în schiţa celor doi mari satirici.
Comunismul s-a prăbuşit în 1989.
Una dintre cauze rămîne şi adevărul că economia de stat, căreia îi aparţine trustul din schiţă, favoriza lenea, risipa, lucrul de mîntuială, învăţătura lui Merge şi aşa!
Acest adevăr era deja ştiut – se vede din proza lui Ilf şi Petrov – încă din 1929.
Dacă e aşa, de ce-au mai fost nevoie de 60 de ani de economie socialistă?!
Şi, mai ales, de ce a fost nevoie ca dezastrul economiei socialiste să fie impus şi altor ţări precum România?!
NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro