Ori de cîte ori ajung la o librărie din Franţa sînt suprins de multele cărţi despre politica actuală a ţării. FNAC-ul, de exemplu, a înfiinţat un stand special cu astfel de cărţi. În marea lor majoritate sînt scrise de politicieni sau despre politicieni. Data trecută am văzut la Nisa cărţi despre Gilets Jaunes, dar şi despre nevasta lui Macron, practic Bunica insului cu pricina. Nu puţini sînt politicienii care-şi publică memoriile, deşi sînt în continuare prezenţi în spaţiul public şi n-au murit încă. Fie şi la o simplă ochire am descoperit titluri precum: Ava Djamshidi, Schuck Nathalie – Madame la Présidente. Le vrai pouvoir de Brigitte Macron, (Adevărata putere a lui Brigitte Macron); Fabienne Cassagne – Brigitte Macron, la confidente (Brigitte Macron, confidenta); Caroline Derrien, Candice Nedelec – Les Macron.
Despre Macron nici nu mai vorbesc. Volumele dedicate lui se întind deja pe lungimea unui raft. Numărate, se strîng nu mai puţin de 40 de cărţi. Şi nu despre starleta Emmanuel Macron, ci despre politicianul Emmanuel Macron.
Titlurile cîtorva din cărţi sînt semnificative pentru abordarea personajului ca om politic, deţinător şi înfăptuitor de program social- politic şi economic:
Michel Pinçon – Le président des ultra-riches (Preşedintele ultra-bogaţilor); François-Xavier Bourmaud - Emmanuel Macron, le banquier qui voulait être roi (Emmanuel Macron, bancherul care a vrut să fie rege); Marc Endeweld – Lʼambigu Monsieur Macron (Ambiguul domn Macron); Brice Couturier – Macron, un président philosophe (Macron - un preşedinte filosof).
Multe lucrări se ocupă cu marşul său spre victorie:
Guillaume Larrivé – Le coup dʼétat Macron (Lovitura de stat Macron); Soazig Quéméner et Alexandre Duyck – Lʼirrésistible Ascension dʼEmmanuel Macron (Irezistibila ascensiune a lui Emmanuel Macron).
Sînt desigur şi lucrări critice, unele de a dreptul pamfletare: Radu Portocală: Le vague tonitruant (tradusă de editura Mediafax sub titlul Emmanuel Macron sau Golul răsunător); Thierry Van de Leur – Macron, un destin machiavélique gravé dans Paris (Macron – un destin machiavelic gravat în Paris); Julien Aubert – Emmanuel, le Faux Prophète (Emmanuel, Falsul Profet).
Klaus Iohannis şi-a încheiat mandatul de 10 ani. Cu toate acestea despre el n-a apărut pînă acum nici o carte. N-a apărut o carte nici măcar despre Răvăşitoarea, deşi dacă ar avea poze s-ar bucura de succes.
Dacă în Franţa se tipăresc cărţi cu şi despre politicieni înseamnă că se vînd.
De ce se vînd?
– Pentru că există în Franţa un interes faţă de politician ca politician şi nu ca starletă. Cărţile despre politicieni încearcă să-i aşeze pe scena ţării şi a lumii, să-i fixeze politico-ideologic. Asta deoarece în Franţa politicianul e şi altceva decît starletă; e purtătorul unui mesaj, practicianul unui program. Cărţile le iscodesc mesajele, le dezbat viziunea asupra lumii. Atît cele semnate de politicieni, cît şi cele despre politicieni. La noi cu rare excepţii şi acelea date de politicieni traşi pe linie moartă, n-am văzut pînă acum, în trei decenii de postdecembrism, cărţi cu sau despre politicieni în viaţă. Fără îndoială, principala cauză stă în felul aparte în care românii înţeleg politica. Fie ca un domeniu străin totalmente de viaţa omului de rînd, fie ca un spaţiu al starletelor. Nu trebuie să trecem însă peste nenorocirea definitorie pentru politica noastră postdecembristă. Cu mici excepţii – Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Adrian Năstase – politicienii noştri n-au viziune proprie asupra lumii, nu şi-au consacrat viaţa transpunerii în viaţă a unui program şi cu atît mai puţin atingerii unui ideal. Aţi văzut la lucru un instalator de chiuvete? Dacă da, aţi dibuit în şurubăreala lui vreo concepţie despre lume şi viaţă? Vi s-a părut o clipă că transpune în practică vreun program despre chiuvete?
Fireşte că nu.
Un instalator e un muncitor manual. Poate fi mai bun sau mai rău în instalarea chiuvetei, poate fi mai amabil decît cel cu gunoiul. Nu poate fi însă un om cu viziune. Treaba lui e să mişte mîinile precis şi rapid, nu să gîndească la rolul chiuvetelor în ansamblul băii. Politicienii noştri, chiar şi – dacă nu mai ales – cei care conduc partide, sînt în viaţa ţării ceea ce sînt instalatorii în baie. Nişte meşteşugari. Buni sau răi, dar meşteşugari. Cum ar fi să scrii o carte despre Liviu Dragnea? Sau despre Raluca Turcan? Ce-ar putea scrie despre ceea ce face el ca şef de partid şi ca premier, Marcel Ciolacu? S-ar putea contrazice acest scepticism prin invocarea lui Klaus Iohannis. N-a scris Klaus Iohannis Pas cu pas? N-a semnat el un volum despre Uniunea Europeană? Sigur c-a scris. Sigur c-a semnat. Numai că acestea nu sînt cărţi despre o concepţie politică, despre o viziune a lui Klaus Iohannis despre lume şi viaţă. Sînt cărţi ale unui ins mărunt, al cărui orizont nu trece dincolo de uşa maşinii, deschisă cu temenele de ofiţerul SPP. Din Pas cu pas, broşură strict electorală, despre care am serioase îndoieli c-a scris-o Klaus Iohannis, aflăm o sumedenie de lucruri. Şi cum folosea el bicicleta ca să-şi vadă viitoarea consoartă; şi cum a stat el la coadă în comunism. Nu aflăm însă nimic despre viziunea lui asupra bicicletei şi pedalatului, despre ce crede el c-a fost comunismul în istorie. Politicienii francezi meditează asupra faptelor lor mari şi mici, le raportează la un program, la o opţiune de viaţă. Politicienii noştri n-au dimensiune, faptele lor sînt lipsite de adîncime.
NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro