Parcurgînd ziarele venite din ţară, generalul Constantin Sănătescu rămîne surprins de veselia din Capitală, departe de front. Potrivit „Jurnalului” său, tipărit la Humanitas în 1995, el se aştepta la altceva:
„Îmi arunc iar ochii pe ziare, pentru a-mi da seama de viaţa din Bucureşti pe timpul tragediei ce se juca pe Don. Constat o inconştientă generală. De unde Bucureştiul ar fi trebuit să fie învelit in zăbranic negru, căci cei mai buni fii ai patriei erau nimiciţi, văd numeroase teatre pline, restaurante cu orchestre vesele, cinematografele cu coadă, cum n-a fost nici în timpurile normale de linişte”.
Bietul general!
Se vede că nu l-a citit pe Camil Petrescu.
Dacă ar fi făcut-o, ar fi ştiut de faimoasa teză camilpetresciană a singurătăţii lumilor. De influenţă husserliană, teza susţine că pentru fiecare dintre noi există o singură lume: locul şi timpul în care ne aflăm.
Ştefan Gheorghidiu din „Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război”, ajuns departe de front, la spital, meditează:
„Nu există decît o singură lume, aceea a reprezentărilor.
Nu putem avea în simţuri, şi deci în minte, decît ora şi locul nostru. Restul îl înlocuim cu imagini false, convenţionale, cari nu corespund la nimic, sunt cel mult o firmă provizorie”.
Acelaşi erou remarcă:
„Nu poţi fi în două locuri deodată. Eu ştiam, cînd suportam bombardamentul de la Săsăuş că, teoretic, e posibil ca altă lume, undeva departe să petreacă, să iubească, să aibă ore de birou şi de masă. Dar nu puteam realiza nici un moment al ei. Acum, dimpotrivă, sunt aci, în această lume, iar aceea a frontului e un vag musafir abstract, nelocalizat în spaţiu şi mai ales în afară de noţiunea timpului”.
La 1 septembrie 1939 izbucneşte cel de-al doilea război mondial. Nemţii strivesc graniţa Poloniei sub şenilele blindatelor. Mor oameni, ard case, se prăbuşesc păduri, familii întregi îşi lasă agoniseala de o viaţă şi iau drumul pribegiei. Nu departe de acolo, la cîteva sute de kilometri, Bucureştiul petrece nepăsător, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat în jur. E ceea ce remarcă, nu fără dureroasă surprindere, Mihail Sebastian în „Jurnalul” său:
„Totul e confuz, nesigur, încă neangajat, încă nedecis. Şi ceea ce mi se pare cu totul neverosimil e acest Bucureşti luminat, vioi, plin de lume, cu restaurantele pline, cu străzile animate, un Bucureşti cel mult curios de ce se întîmplă, dar nu intrat în panică şi nici conştient de prezenţa unei tragedii care a izbucnit”.
Inutil să-i condamnăm pe bucureşteni. Tragedia poporului polonez e departe de ei. Supuşi asprei legi potrivit căreia nu trăim cu adevărat decît locul şi timpul concrete, ei n-au cum să se întristeze la o nenorocire abstractă. O vor face în clipa cînd bombardamentele americane vor umple văzduhul deasupra Capitalei.
Legea locului şi a timpului acoperă însă şi ceea ce am putea numi ipostaza în care te afli. Oricît te vei strădui, nu vei putea împărtăşi niciodată starea sufletească a cerşetorului pe lîngă care treci.
Trebuie să fi fost tu, însuţi, în această ipostază, ca să crească în tine, fie şi de mărimea unui mugur, deznădejdea amărîtului de lîngă pălăria întoarsă cu gura în sus. Această variantă a legii locului şi timpului în care ne aflăm o descoperă Mihail Sebastian în „Jurnalul” său. O lege antisemită antonesciană îl obligă să meargă, alături de alţi evrei, la umplut cu zăpadă nişte vagoane. La un moment dat, trece pe lîngă ei trenul de Constanţa. Prilej pentru Mihail Sebastian de a-şi aminti că, în urmă cu doi ani, se afla în altă ipostază: cea de călător cu trenul Bucureşti – Constanţa. Stînd la fereastră privea nepăsător la cei ce lucrau de-a lungul căii ferate. Abia acum, cînd el însuşi se află în această postură, de lucrător de pe marginea şinelor, parcă-parcă îi înţelege:
„Marţi, 10 martie 1942
Lucrat la «trenul de zăpadă» – operaţie care în primele zile, privindu-i pe alţii, ni se părea teribil de grea. În realitate e mai simplu, ba chiar mai antrenant decît mă aşteptam. Am umplut cîteva vagoane jucîndu-ne. Am luat-o ca un sport. Cred de altfel că încep să fiu antrenat. Săptămîna trecută, n-aş fi fost în stare de performanţa de azi. Pe nesimţite devin un muncitor ceferist, mai rău decît atît, un măturător de peroane, un curăţitor de linii ferate. Aproape că nici nu mai sunt sensibil la grotescul situaţiei. O singură dată, în timp ce la cîteva sute de metri se vedea trecînd trenul de Constanţa, m-am surprins gîndind că, cu doi ani în urmă eram şi eu, puteam fi şi eu un călător, care de la fereastra compartimentului să privesc cu indiferenţă cum las în urma mea de-a lungul liniei oameni cu tîrnăcop şi lopată, oameni fără nume, fără identitate”.
Veselia din Bucureşti, în timp ce pe Don mor oameni, îşi are explicaţia, aşadar, în această singurătate fundamentală a lumilor. Trăim numai timpul şi locul pe care le avem sub simţuri. De aceea Bucureştiul nu poate fi trist, pentru că pe Don se moare, după cum cei de pe Don nu pot fi veseli pentru că în Bucureşti se petrece pe rupte. Generalul nu înţelege acest lucru. Cu toate acestea melancolia sa faţă de sărbătorile bucureştene e asemănătoare cu cea a unui personaj camilpetrescian: Herault din piesa „Danton”. Aşteptînd, în grefa de la Conciergerie, şareta care să-l ducă la ghilotină, eroul meditează la singurătatea lumilor. Totul porneşte de la un dialog cu Delacroix, în care se vîră şi Danton:
„DELACROIX, (constatînd mirat oarecum). Ce groaznică e moartea în închisoare!
WESTERMANN (aspru, scurt). Ce? Dar cum ţi-ai închipuit-o?
DELACROIX (convins, îndurerat). Cât e de adevărat… Niciodată nu ştii nimic, până nu eşti aici…
WESTERMANN (dârz, de felul lui). Dar cum ai crezut că e, tu, care ai trimis atâţia la moarte?
DELACROIX (uimit şi abătut). Dacă aşi fi ştiut!… Facem răul pentru că nu îl cunoaştem, nu îl simţim…
DANTON. Unii îl fac, e drept, pentru că nʼau imaginaţie.
HERAULT (care se întrerupe din lectură şi gândeşte o clipă). Delacroix are dreptate… Nu poţi să fii în două locuri dintrʼo dată… Intrʼun loc eşti cu toate simţurile şi cu corpul, cu toate posibilităţile de viitor, cu toate interesele, iar întrʼalt loc eşti simplu excursionist cu imaginaţia. De la teatru te întorci când vrei acasă… Acum suntem aici, şi la ora asta – e patru fără un sfert zici Westermannn? – dincolo de pereţii camerii, dincolo de poartă – e o lume care trece pe stradă în aer liber, în soare, aşteaptă să întâlnească amici, are planuri pentru ora 6 diseară la masă, pentru mâine… Noi am pornit întrʼaltă direcţie. La ora 6!… gândiţi-vă ce vom face la ora şase, când ei îşi vor lua prăjitura la Palais Egalité…”.
NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro