Dintre marii scriitori ai trecutului, Octavian Goga era ultimul care ar fi putut beneficia de reabilitare în anii comunismului de tip Gheorghiu-Dej.
Toate notele personalităţii lui Octavian Goga se găseau în conflict cu exigenţele politicii comuniste oficiale dintre 1948-1966.
Un timp, opera unor mari creatori a fost pusă la index pe motiv că omul fusese un duşman al clasei muncitoare.
Militanţii pentru o mai mare flexibilitate în politica faţă de trecut au contracarat argumentînd fie prin ceea ce ei numeau rătăcirile omului, fie prin teza necesarei deosebiri între om şi operă.
Omul a fost un duşman al clasei muncitoare – începeau ei să argumenteze.
Da, dar opera a servit intereselor clasei muncitoare.
Astfel de şiretlicuri – pentru că şiretlicuri erau – funcţionau cînd era vorba de scriitori a căror prestaţie politică anterioară comunismului n-atinsese notorietatea. De această realitate a beneficiat Ov. S. Crohmălniceanu, pentru a-l reabilita pe Liviu Rebreanu.
În cazul lui Octavian Goga, şiretlicul n-avea putere. Poetul Oltului fusese un celebru politician de Dreapta, ministru de Interne, ba chiar prim-ministru, şi nu unul oarecare, ci primul-ministru al Guvernului de Dreapta din decembrie 1937, un Guvern violent antisemit.
Nici opera lui Octavian Goga nu dădea o mînă de ajutor celor care ar fi vrut s-o introducă în circuitul editorial şi publicistic. Şi nu e vorba, ca în cazul lui Mihai Eminescu, de opera publicistică (de Dreapta, cu accente antisemite), ci chiar de opera literară.
Pînă în 1965, cel puţin, nimic mai străin, ba chiar mai duşmănos, regimului comunist decît naţionalismul românesc autentic.
Mai întîi, pentru că naţionalismul contravenea flagrant intereselor de esenţă ale cotropitorului rus.
Apoi, pentru că doctrina marxist-leninistă era prin definiţie internaţionalistă, proletarii din toate ţările fiind chemaţi să se unească împotriva claselor exploatatoare, indiferent de graniţă şi etnie.
Poezia lui Goga e însă una a naţionalismului românesc prin excelenţă.
Cum să reintroduci în circuitul publicistic şi literar o poezie în care se vorbea de jalea românilor sub stăpînirea maghiară?
Şi cu toate acestea, Octavian Goga face parte dintre personalităţile trecutului reabilitate încă din 1957, înaintea lui Bacovia, Blaga, Ion Barbu.
În 1957, la Editura pentru literatură şi artă, cea mai importantă editură a momentului, apare într-un tiraj de 1100 de exemplare volumul Versuri de Octavian Goga.
Momentul, stupefiant pentru cine ştie cît de cît conjuncturile, e rezultatul strădaniilor depuse de Mihai Beniuc, cel care şi semnează, de altfel, Prefaţa.
Mihai Beniuc nu e însă un oarecare în administraţia comunistă de la vremea respectivă. Secretar al Uniunii Scriitorilor din RPR mai întîi, prim-secretar mai apoi, el e de facto preşedintele Uniunii, titularul – Mihail Sadoveanu – fiind un preşedinte de faţadă.
În conducerea Uniunii Scriitorilor Mihai Beniuc primeşte de la Centru rolul crucial de ostaş al Partidului, de reprezentant al intereselor regimului în organizaţia de breaslă a scriitorilor.
Puterea uriaşă a lui Mihai Beniuc întărită şi de sovietismul lui necondiţionat explică într-un fel minunea pe care o reprezintă reabilitarea unui scriitor văzut de întreaga lume literară ca întruchiparea artistului de Dreapta, lesne de a fi demarcat drept fascist.
În volumul de memorii „Sub patru dictaturi. 1940-1975”, apărut la editura Ion Cristoiu în 1999, Mihai Beniuc istoriseşte pe larg războiul dus de el pentru reintroducerea lui Octavian Goga în circuitul editorial şi publicistic.
Potrivit mărturiilor sale, Mihai Beniuc se angajase în sinea lui să-l repună în drepturi pe Octavian Goga, încă înainte de a pleca la Moscova în calitate de consilier al Ambasadei noastre în URSS.
Era – îşi aminteşte poetul – „ori pe la sfîrşitul lui ’44, ori la începutul lui ’45”.
Trecînd într-o dimineaţă prin Cişmigiu, mai precis prin rotonda cu busturi a văzut că „de pe soclul pe care scria Octavian Goga fusese doborît capul”.
Mihai Beniuc a murit în 1988. Şi-a scris Memoriile în 1975.
N-am mai avut astfel cum să vadă fenomenul de după 22 decembrie 1989, pe care l-am numit: nebunia de a dărîma statuile.
I-au căzut victimă acestei isterii nu numai Lenin, dar şi Gherea.
Drept urmare, în memoriile sale, deşi gestul îl revoltă, el pune schilodirea bustului lui Octavian Goga pe seama entuziasmului:
„Am amintit că m-a jignit profund la sfîrşitul lui 1944 sau la începutul lui 1945 faptul că în Cişmigiu nişte, hai să zicem aşa, entuziaşti, ce nu înţelegeau ce se petrece şi cum trebuie să se poarte un om faţă de valorile culturale, doborîseră din rondul de socluri ale scriitorilor capul lui Octavian Goga”.
Barbaria în urma căreia Octavian Goga rămăsese fără de cap îl revoltă la fel de tare ca şi cea căreia i-au căzut victime capodoperele lui Mestrovici: statuia ecvestră a lui Carol I din Piaţa Palatului şi monumentul lui Ionel Brătianu din părculeţul de lîngă Muzeul de Istorie a literaturii române.
Oricum, potrivit confesiunilor din volum, văzînd pe Octavian Goga fără cap Mihai Beniuc şi-a spus că nu se va lăsa pînă nu va pune capul la locul lui.
Lupta sa a durat cinci ani de zile.
Descrierea ei în Memorii rămîne pentru cercetători, dar şi pentru cititori, un document menit a dovedi un adevăr:
Ca orice regim politic şi cel comunist a fost întruchipat şi administrat de oameni.
Şi deseori, ceea ce istoricii sunt dispuşi să pună pe seama conjuncturilor ni se dezvăluie ca produs al intervenţiei oamenilor.
Înverşunat, să-l repună pe Goga în drepturi, timp de cinci ani de zile, Mihai Beniuc a vorbit „nu o dată, mai cu precauţie, mai deschis şi tăios, că nu se poate ca poezia unui mare poet ca Octavian Goga să lipsească din Istoria literaturii române actuale, din ceea ce se scria pe atunci, cînd bine ştim că ea nu lipseşte din sufletul oamenilor”.
Lupta atinge punctul culminant prin discuţia avută cu cel ce răspundea de problemele ideologice şi culturale de la momentul respectiv, discuţie în care Mihai Beniuc i-a smuls acceptul de a vorbi în public despre Poezia lui Goga în cadrul special al Academiei Române.
Deşi Darea de seamă intitulată Octavian Goga – poetul îl făcea pulbere pe Politician, versurile citate din abundenţă au fost un şiretlic prin care s-a testat climatul.
Cum, probabil, după momentul respectiv nimeni n-a protestat la Comitetul Central, Mihai Beniuc a avut cale liberă pentru a scoate volumul Versuri de Octavian Goga.
Oricît ne-am strădui, nu vom găsi în Memorii vreun argument politico-ideologic mai acătării pentru lupta de cinci ani a lui Mihai Beniuc.
Memoriile ni-l mărturisesc pe Mihai Beniuc drept un activist cultural care se bate pentru Centenarul Eminescu şi Centenarul Caragiale.
Din punct de vedere politic, lupta lui Mihai Beniuc e perfect justificată. Regimul comunist pierdea enorm la capitolul minimă credibilitate prin contestarea oficială a doi titani ai culturii române.
Despre ce înseamnă Mihai Eminescu în conştiinţa românilor din 1950, fie aceştia domni sau tovarăşi, ne spune un amănunt dezvăluit de Mihai Beniuc în Memorii.
Expoziţia Eminescu deschisă într-o sală de paiantă (pe locul unde s-a ridicat mai tîrziu magazinul Eva) a fost vizitată în doar cîteva zile de 25.000 de oameni.
Poet mare, Octavian Goga nu era însă, pentru conştiinţa colectivă, nici Eminescu, nici Caragiale.
Lăsat la index, Octavian Goga n-ar fi produs nici o pagubă rîvnitului capitol de simpatie al regimului.
În discuţia cu factorul de răspundere, activistul Mihai Beniuc aduce drept argument faptul că literatura lui Octavian Goga se vindea la bursa neagră:
„Totuşi, în ceea ce priveşte repunerea pe drumul just al valorilor a operei lui Octavian Goga, lucrurile mergeau, după părerea mea, foarte încet, pînă cînd odată, într-o conversaţie mai lungă cu cel ce răspundea de problemele ideologice şi culturale în această ţară, am reuşit să-l conving că nu e just să se vîndă la bursa neagră poezia lui Octavian Goga, cînd noi putem să o vindem în mod deschis şi să nu trecem drept nişte judecători nedrepţi ai acestei valori naţionale”.
Mihai Beniuc e un activist de nădejde al Partidului, dar şi un politician atent la ceea ce face şi spune.
E greu de crezut că activistul Mihai Beniuc vedea drept o greşeală politică primejdioasă pentru regim faptul că Octavian Goga se vindea la negru.
N-o să credem că era singurul scriitor care se vindea pe sub mînă!
NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro