În martie 1991 l-am însoţit pe Petre Roman, pe atunci premier, într-o călătorie în America Latină: Chile, mai întîi, Ecuador, şi apoi Brazilia. Pentru cei care ştiu cîte ceva despre poziţia mea antiFSN, momentul ar putea trezi nedumeriri. Cum de-am acceptat invitaţia în condiţiile scrisului meu antiPutere? Răspunsul e simplu. Petre Roman era în curs de detaşare de Ion Iliescu. Semnele publice nu apăruseră încă, dar cine cunoştea, ca mine, culisele, ştia că împăcarea era imposibilă. Cei doi erau despărţiţi de viziunea asupra Reformei. Petre Roman pleda pentru o reformă radicală şi fără prea multe amînări, oricît de dureroasă ar fi fost din punct de vedere electoral. Ion Iliescu şovăia, ba chiar se opunea. Nu din considerente de ideologie, cum s-ar crede ci din motive de personalitate. Specificul personalităţii lui Ion Iliescu era prudenţa. Să mai gîndim, să mai vedem, să nu ne grăbim… România nu mai putea supravieţui postdecembrist fără ceea ce la vremea respectivă se numea tăierea cozii pisicii. Între cele două personalităţi am optat pentru Petre Roman. Mi se părea mai european, mai adecvat vremurilor noi decît Ion Iliescu, care-şi destăinuia slăbiciuni despre care îl criticase Nicolae Ceauşescu. Chiar dacă aveam motive temeinice să merg, călătoria mi-a adus multe bombăneli dinspre partidele istorice, la vremea respectivă – în 1991 – neputincioase a disocia între cele două grupări de la Putere. Atît la întoarcere, cît şi la plecare am făcut escală la Dakkar, în Senegal. Despre aceste escale am scris un reportaj de călătorie ironic. Zilele trecute, căutîndu-l pentru a-l plasa într-o carte, am descoperit în hotarele sale cîteva consideraţii despre Putere, despre relaţia sa cu Poporul făcute de mine în 1991. Le reproduc aici deoarece sînt de o vizibilă, dar şi dureroasă actualitate:
Avionul e tras în faţa clădirii de protocol. Înconjurată de palmieri, departe de aerogara propriu-zisă, clădirea pare reşedinţa de vară a unui proaspăt milionar. Un covor roşu îl aşteaptă pe oaspetele român. De o parte şi de alta stau înşiraţi, în poziţie de drepţi zvîcnită, oşteni îmbrăcaţi sofisticat:
Chivăre, pelerine roşii, săbii de muzeu.
În ţările Africii şi ale Americii Latine, protocolul pompos e la mare cinste.
Amintirea unei glorii pierdute?
Bucuria copilărească la vederea mărgelelor colorate?
Cred mai degrabă că-i vorba de o grandoare a neputinţei. Ne aflăm în împărăţia dictaturilor spectaculoase, a loviturilor de stat date peste noapte. Lumea occidentală a făurit, în secole de trudă, conştiinţa că demnitarul e un simplu cetăţean. Omul de stat, aprig supravegheat de opinia publică, născut în aerul diversităţii de opinii, n-are o clipă impresia unei superiorităţi divine. Puterea e un moment către care te duci din condiţia de cetăţean pentru a te întoarce la loc. Tot în condiţia de cetăţean. Ai fost preşedintele S.U.A. Ai fost cel mai puternic om din lume. Nimic nefiresc acum, cînd ţi s-a terminat mandatul, să duci o viaţă de fermier paşnic sau chiar de pensionar.
În ţările înapoiate Puterea e un moment de magie. Cel ce a dobîndit-o – şi nu o dată prin vărsare de sînge – se crede deasupra muritorilor de rînd. Lumea din jur e săracă şi analfabetă. Ea trebuie impresionată prin bogăţii de basm, prin veşminte pompoase, prin ceremonialuri complicate. Preşedintele ţării e un şef de trib. N-are acesta din urmă penele cele mai bogate!? Ca şi divinităţile păgîne, oamenii de stat trebuie să le apară muritorilor de rînd într-un huruit de proporţii. Prostimea înfricoşată urmează să-şi plece capetele în pulberea drumului. Ceea ce a trecut fulgerător prin faţa ei, ca într-o nălucire, aparţine altei lumi. O dată pierit totul, o dată aşezat la loc praful stîrnit de roţile limuzinelor şi de cele ale motocicletelor, mulţimea se întoarce la sărăcia sa elementară. Vă mai amintiţi, în Bordeienii lui Sadoveanu, scena sosirii boierului cu viitoarea soţie? Căciularii rămîn cu gura căscată la trupul fragil al tinerei femei. Totul, de la caleaşcă pînă la făptura graţioasă, venea dintr-o lume de vis. Adevărata realitate o dădeau noroiul, vînturile aspre şi bordeiele săpate în humă.
Cam aşa ceva se petrece în ţările înapoiate.
Cu cît e mai sărac, mai sărman poporul, cu atît cei din fruntea lui se înconjoară de ceremonialuri pompoase, de lux şi bogăţie.
NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro