Strategie. Consilier al lui Bill Clinton în timpul scandalului Monica Lewinschi, Dick Morris dezvăluie în Noul principe (variantă românească apărută la editura Ziua în 2003 a cărţii The New Prince, apărută în 2000) strategia care a făcut, spre uluirea tuturor, ca Bill Clinton să cîştige şi un al doilea mandat.
Pentru a dezlega acest mister, Dick Morris întreprinde mai întîi o analiză a scandalurilor de presă în general în care este implicat un politician.
Pe parcursul unui scandal de presă, electoratul se împarte în trei prin raportare la politician:
Electoratul pro, electoratul contra, aflate la extremităţi, şi electoratul indiferent, aflat la mijloc.
Toate cercetările arată că prin raportare la un politician electoratul indiferent e majoritar. Din simplul motiv că are alte preocupări – ţinînd de viaţa cotidiană decît electoratul pro sau contra, ahtiat după politică.
Un politician – spune Dick Morris – trebuie să vizeze cu precădere electoratul de la centru.
Din cel puţin două motive:
1) E cel mai numeros.
2) Poate fi cîştigat sau pierdut. Electoratul pro şi contra nu merită prea mare osteneală. Pentru electoratul pro, orice s-ar spune despre tine n-are importanţă.
Electoratul contra îţi e ostil indiferent ce ai face.
În timpul scandalului Monica Lewinski – scrie Dick Morris – Bill Clinton era tocat de dimineaţa pînă seara de toate ziarele şi televiziunile din America.
Părea că nu se mai poate face nimic.
Şi totuşi s-a putut face ceva.
Bill Clinton şi-a văzut de agenda sa ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat.
O agendă care viza chestiuni de mare interes public (reforma în sistemul de Sănătate, de exemplu) avînd drept ţintă electoratul de la Centru.
Şi-a obţinut un al doilea mandat în condiţiile în care mai toţi îl vedeau deja cadavru politic.
I-a înlesnit mişcarea şi campania exagerată dusă împotriva sa.
Bătea la ochi disproporţia dintre ce făcuse el şi acuzaţiile care i se aduceau.
*
Lectură. Abia acum îmi dau seama cît de puţine lucruri ştiu despre Revoluţia din Octombrie 1917. Ce spun eu ar putea surprinde pe necunoscători. Cum adică? Deşi ai făcut facultatea de Filosofie, presupus Marxist-Leninistă, deşi ai fost gazetar, ba chiar şef în presa comunistă, nu ştii aproape nimic despre Revoluţia bolşevică.
Da, nu ştiu aproape nimic – voi răspunde eu. Despre toate Revoluţiile din lume ştiu mai multe lucruri decît despre cea din Rusia. Explicaţia, deşi simplă, ar fi înţeleasă cu greu. Mai întîi, trebuie precizat că, în partea a doua a domniei lui Ceauşescu, Lenin se studia mai puţin decît Conducătorul. Congresul XI, cel care l-a adus la Putere pe Nicolae Ceauşescu, îmi era mult mai bine cunoscut decît Revoluţia bolşevică.
Mult mai important, pe care l-aş putea aşeza ca primă cauză a habarnismului meu în materie de Octombrie 1917, dar mai ales de Lenin:
Tot ceea ce ţine de Istoria comunismului era publicat şi predat la Şcoală ca o sumă de cunoştinţe moarte, pe care trebuia să le înghiţim ca pe o pastilă amară. Paracetamolul, chiar cu apă, nu face plăcere nimănui.
Asta nu înseamnă că ne putem permite să nu-l înghiţim.
Întîmplările ce pot fi reunite sub umbrela Revoluţiei bolşevice sînt fierbinţi ca orice fapte avînd ca autor Istoria, cel mai mare prozator din toate timpurile. Ce poate fi mai puternic epic, ba chiar dramatic, decît drumul lui Lenin cu trenul de la Zurich la Petrograd, pîndit de atîtea primejdii, drum de îngrijorări, deoarece Lenin plonjează în necunoscut?
Noi însă, n-am studiat în comunism Revoluţia din octombrie 1917 ca un moment al Istoriei – marele prozator. Am studiat-o ca pe o pagină din Biblie, o pagină pe care trebuia s-o ştim pe de rost, şi, asemenea celor de la seminarele bisericeşti, fără să întrebăm asupra rosturilor atît ale întîmplărilor, cît şi ale personajelor. Ce interes aveam să cunoaştem haosul de după Revoluţia din februarie 1917, cînd s-a prăbuşit un regim de secole, cîtă vreme Revoluţia era cea de-a doua – din octombrie 1917 nu era altceva decît concretizarea unui scenariu dinainte scris şi numit Legitatea drumului de la capitalism la socialism? Pentru că asta a distrus interesul nostru faţă de Revoluţie, dar şi faţă de întreaga Istorie a comunismului. Ea, Istoria comunismului, nu era un şir de întîmplări dramatice, în care se confruntă oamenii (ce-ar fi fost Revoluţia bolşevică dacă Kerenski nu l-ar fi suspectat pe Kornilov de dictatură militară, de a vrea să-i ia locul?), ci o succesiune de scene scrise deja, şi în care oamenii, ca nişte actori de cămin cultural, nu putea face mare lucru?
Astfel că de-abia acum încep să citesc de-adevăratelea despre Revoluţie şi despre Lenin.
NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro