„Moftul român” e, din cîte se ştie, o publicaţie satirică scoasă de I.L. Caragiale împreună cu Anton Bacalbaşa.
Nota definitorie a acestei reviste stă în faptul că nici un articol, nici o notiţă nu poartă semnătura cuiva.
Ulterior, I.L. Caragiale şi-a retipărit în volume bucăţile de proză şi publicistică apărute fără semnătură în Moftul român.
La rîndu-i, Anton Bacalbaşa şi-a strîns între coperţile unei cărţi textele satirice despre Moş Teacă.
Practicînd un travaliu de arheologie literară, Şerban Cioculescu a identificat şi alte bucăţi de-ale lui Caragiale, luîndu-şi curajul de a le tipări în monumentala sa serie de Opere aparţinînd marelui satiric.
Au rămas pe dinafară numeroase bijuterii ale presei umoristice, publicate, toate, fără semnătură în Moftul român.
Terminînd de citit întreaga colecţie pe 1893, m-am întrebat:
De ce nu sunt redate publicului de azi toate textele apărute în Moftul român?
Chiar dacă istoricii literari în frunte cu Şerban Cioculescu au ezitat să le atribuie lui Caragiale, după opinia mea chiar dacă n-au fost scrise de genialul prozator, au intrat în revistă după ce au fost aprobate de Caragiale. Poartă astfel pecetea genialei priviri care le-a examinat critic. Dacă nu întruneau exigenţele satiricului Caragiale, nu vedeau lumina tiparului.
Pentru exemplificare, reproduc mai jos excepţionala proză Misionarul din Moftul român, nr. 36, din 1893, hazoasă parodie a literaturii teziste promovate la vremea respectivă de socialiştii români.
M-am amuzat citind-o nu numai ca la lectura unei proze în sine, dar şi ca la întîlnirea unei proze amintind izbitor de literatura proletcultistă.
”MISIONARUL
POEM ÎN PROZĂ RITMATĂ
… Săraca ! avea şi de ce să fie atât de neliniştită… Căci, văzând că, – de două săptămâni de când el trecea în fiecare zi aruncându-i priviri pline de înţeles pentru cine ştie să priceapă (căci ochiade compătimitoare, însemnează ochiade de amor), – văzând, zic, că el nu făcea nici un pas de înaintare, azi, când a trecut după amiaz, jumătate sdravănă, jumătate nebună, i-asvîrlise pe fereastră un bileţel, două rînduri: « Diseară, zece… te aştept … a doua uşe îndată cum…»
Zece ? Era gata de la opt şi orcine poate să-şi închipuiască neastâmpărul ei, muncită fiind pe de-o parte de căinţă pentru uşuratica ei purtare, pe de alta de răscoala întregului ei trup, în care, fără să-şi dea seama, se adunase zi cu zi un prisos de activitate, sporit şi mai mult prin căldura băiei, prin enervarea parfumului şi prin farmecul neobişnuit al lucrurilor, al luminei lunii, al adierii austrului în perdele…
Ah ! dacă ar veni mai degrabă s’o scape de tiranul care o biciueşte pe dinăuntru, care-i svîcneşte tîmplele şi inima şi care o face să se întoarcă de acolo până acolo în patul sclipitor de curăţenie.
Unsprezece !...
… Un pas nesigur pe scară… Se opreşte niţel… Vine ! Doamne ! ce frică i-a fost că n’o să vie !
Şi iată-l el. Într’o clipă sare din pat, îl smulge din cadrul uşei în care-l bate luna drept în faţă, închide uşa, îl tîrăşte şi se agaţă de gîtul lui, sărutându’l peste gură, peste ochi. A ! dacă ar avea minte grăuntele de iarbă de puşcă, cum ar sări în calea chibritului care se apropie !...
E înalt şi voinic, ea mică şi mlădioasă, – vîntul tremură’n perdele, luna mîngîie covorul, patul îi aşteaptă tainic şi nerăbdător aruncând valuri de mirosuri îmbătătoare…
Hai să ieşim şi să-i lăsăm.
Dar, el a îmbrîncit-o cât acolo şi şi-a încrucişat mâinile pe piept:
«O ! nenorocită victimă a societăţii ! Iată aşa dar ce au ajuns farmecele tale: o marfă ! Nu ele nu mai pot robi o minte largă, plină de suferinţele lumei întregi…
- Poftim ?...
- Cum vrei să mă închin ţie, când mintea’mi sboară spre
fraţii mei nenorociţi, înfăşuraţi în mrejele unei stări sociale, care permite unora să se resfeţe într’un lux destrăbălat, aruncând pe alţii în durerile celei mai cumplite lipse ?»
El îşi trece mâna prin păr; ea îşi adună toate minţile, să vază ce vrea să spună omul acesta. Nu cumva e nebun ?
«Şi tu nu eşti singură, copilă pierdută şi nudă !
«Mii trec ca tine cu zîmbetul senin pe buze în mijlocul celei mai negre pierzări, nici îndoindu-se că nenorocirea lor este efectul imediat al concentrării capitalului şi al infamei plus-valute !!»
Ei, apoi acum nu se mai îndoieşte de loc, trebue să fie nebun. Un nebun ! Dă să fugă spre uşă, dar el o prinde de mâini şi privind ţintă în ochii ei :
«Da, nenorocită copilă… Căci ce-i pasă burghezului sătul…»
Ea face o sforţare şi sare la fereastră: «Vardist ! vardist !»
El după ea şi n’o lasă de loc.
«… ce-i pasă capitalistului care printr’un joc fatal…» Se aud paşii vardistului pe scară. Numai de-ar veni mai repede !...
«… jocul hotărît mai dinainte de legile producţiunei care ar cere …»
Ea ţipă, vardistul sparge uşa şi intră, se scoală toată casa…
«… ca produsul brut să fie împărţit în părţi egale între cei trei factori…»
Se adună lume, se face tărăboiu !
E luat pe sus şi îmbrîncit de mizerabilul vardist şi de mizerabilii spectatori, inimi strîmte şi înguste, egoişti cari nu se pot ridica cu mintea peste interesele lor individuale şi cari nu pricep sbuciumările unei inimi pătrunse de durerile altora…
Mergi la secţie, nefericite tînăr, dar speranţa să nu te părăsească. Amuză-te singur… pînă când soarele va străluci la orizont cu degete trandafirii !! ”
NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro