Scriam în editorialul Germania şi deschiderea NATO spre Est din Evenimentul zilei, 21 octombrie 1993, aceste rînduri profetice despre politica Germaniei de după reunificare:
”Localitatea balneară Travemünde din nordul Germaniei găzduieşte în aceste zile reuniunea miniştrilor apărării din ţările NATO. Marile agenţii de presă cad de acord, în relatările lor, că toate celelalte subiecte programate au fost trecute în umbră de cel referitor la admiterea în NATO a ţărilor din Europa Centrală şi de Est. Cauza aparentă a acestei concentrări a atenţiei rezidă în faptul că reuniunea are menirea de a pregăti conferinţa la vîrf a NATO din 10 ianuarie 1994. La această conferinţă urmează să se abordeze, din cîte se ştie, una din cele mai arzătoare şi controversate chestiuni cu care se confruntă NATO în ultimul timp: deschiderea către fostele ţări comuniste.
Cauza reală a luării în dezbatere încă de pe acum a restructurării NATO trebuie căutată însă în extraordinara presiune pe care o face Germania pentru admiterea în organizaţie a fostelor ţări comuniste. Chiar în preziua conferinţei, ministrul Apărării al Germaniei, Volker Rühe, a declarat la Televiziune că se va bate pentru a-şi convinge tovarăşii de Tratat că deschiderea către Est e absolut necesară: Admiterea NATO e cerşită de toate fostele ţări comuniste. Mai mult, cum unii oficiali ai organizaţiei au declarat că va avea loc o primire selectivă, între ţările Europei Centrale şi de Est se poate constata o întrecere sălbatică pentru a ajunge în plutonul care urmează să fie admis în prima etapă. Germania se manifestă drept principala susţinătoare a lărgirii hotarelor Pactului Nord Atlantic. Să se fi înduioşat ea peste noapte de soarta amărîtelor ţări din Europa Centrală şi din Est rămase, după destrămarea Tratatului de la Varşovia, în afara oricărui pact de securitate?
Fireşte că nu.
Aprigele insistenţe ale Germaniei se explică nu printr-o tresărire sentimentală, ci prin necesitatea satisfacerii propriilor interese.
Destinul modern al Germaniei e marcat de diferenţa ivită la un moment istoric dat între uriaşul potenţial economico-militar al ţării şi locul ocupat la masa numită împărţirea lumii. Ca într-un blestem, Germania a ajuns mereu la această masă strîmtă, prea tîrziu, cînd nu mai era nici un loc. Nevoia ei de a fi admisă acolo unde se face şi se desface lumea a provocat două războaie mondiale. Situaţia de acum a Germaniei o aminteşte izbitor pe cea premergătoare atît primei, cît şi celei de-a doua conflagraţii planetare. Din 1949, de cînd neînţelegerile dintre URSS şi Aliaţi, au dus la divizarea sa, naţiunea germană a fost constrînsă să joace un rol european şi internaţional mult sub ambiţiile sale. Împărţirea lumii în două a făcut ca fiecare dintre cele două Germanii să nu poată mişca în front. Germania de Vest a trebuit să ţină cont în permanenţă de liderul incontestabil al lumii apusene: America. Germania de Est, de liderul blocului comunist: URSS. Acum lucrurile sînt total schimbate. Reunificarea a făcut din Germania o mare putere europeană şi chiar planetară în plan economic şi militar. Încheierea Războiului rece a pus capăt bipolarităţii internaţionale. Multe dintre ţările care pînă mai ieri se vedeau obligate să stea în umbra uneia dintre cele două superputeri simt că le-a venit momentul. Printre acestea se numără, fireşte, şi Germania. Numai că, la fel ca şi anterior în istorie, Germania a ajuns prea tîrziu. Masa marilor puteri e ocupată. Organismele vest-europene, de exemplu, stau mai departe sub protecţia SUA. Unul dintre acestea e NATO. Pactul Nord Atlantic s-a constituit la 4 aprilie 1949 cu scopul nemărturisit de a pune ţările vestice sub protecţia americanilor. Astfel, în ciuda declaraţiilor afişate, NATO rămîne un organism condus de SUA. O situaţie care nu convine Germaniei, ea însăşi animată de ambiţii de mare putere. Cum s-ar putea pune capăt acestei situaţii? Prin deschiderea NATO către ţările din Est. Inevitabil, admiterea fostelor ţări comuniste ar duce la o regîndire nu numai a rolului, dar şi a structurii organizaţiei. În cadrul acestui proces, s-ar diminua, dacă nu chiar s-ar pierde cu totul, rolul de lider al Americii, rol pentru care s-a constituit Pactul Nord Atlantic.
NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro