Există în fotbal - și nu de ieri de azi - o certă idee fixă. I-aș fi zis marotă, dar cuvântul în sine poate crea ușoare confuzii în contextul textului ce urmează. O idee fixă, așadar.
Cum că orice schimbare de antrenor aduce după sine o undă de șoc la echipă ce ar trebui să aibă urmări pozitive. Pe termen scurt, căci pe termen lung deja discuția devine serioasă și iese din zona de confort.
Sergio Conceicao a fost instalat de Milan în ultimele ore ale unui 2024 suficient de haotic pentru o grupare precum cea a „roosonerilor” ce ar trebui să aibă alte aspirații. A fost, dacă vreți actul de confirmare a respectivului haos. Fost jucător în Serie A la Lazio, Parma și Inter, portughezul venea în locul unui alt portughez, Fonseca, a cărui numire chiar n-a priceput-o nimeni la momentul respectiv.
E în regulă să dai afară un antrenor ca Pioli, ce-ți readusese „scudetto” în vitrină după o agonizantă așteptare de un deceniu, doar dacă în locul lui aduci pe cineva care poate îmbunătăți situația, ceea ce Fonseca nici nu se anunța și nici n-a fost.
Din motive amestecate, ce țin și de conjunctură, dar și de valoare ori metode de lucru. Conceicao a fost instalat așadar în ultimele ore ale lui 2024, cu un prim test chiar în primele ore ale lui 2025. Un meci cu Juventus e un examen oricând, oriunde și oricum pentru Milan. Ba mai era și contra unuia dintre cei 5 băieți ai săi, Francisco, care e la Juve.
În caz de reușită, pe care nu știu câți ar fi pariat, urma Inter. „Caro Sergio, benvenuto nella famiglia rossonera”, i-ar fi zis, dacă ar fi putut, legendarul deja Germano Lanzoni, speaker-ul de pe „San Siro” cu Milan gazdă, care, mai apoi, i-ar fi urlat, așa cum o face de obicei, „noi siamo il Milan!”. Ca să nu uite.
Sergio Conceicao, antrenorul celor de la AC Milan, foto: Guliver/gettyimages
Bastonul lui Sergio și balanța lui Zlatan
Ei bine, iată-l pe Sergio Conceicao, după o singură săptămână în 2025 urcat deja în al 9-lea cer și pe un piedestal de salvator la care nu-s convins că se gândea pe 30 decembrie. Milan a câștigat luni seară, în Arabia Saudită, Supercupa Italiei contra Inter-ul, al 50-lea trofeu din vitrina clubului și primul sub gestiunea lui Geri Cardinale.
Un personaj extrem de contestat de marea masă a suporterilor, dar care poate beneficia acum, într-o oarecare măsură, de euforia acestui succes. În decurs de 3 zile, și cu Juve și cu Inter, Milan a întors rezultate potrivnice, 0-1 cu Juve, 0-2 cu Inter, demonstrând că marota de care vorbeam mai sus, cea a șocului la echipă, poate fi și o idee bună, nu doar una fixă.
Milanul agresiv (dar și haotic) al lui Fonseca a fost înlocuit de un Milan extrem de atent în a nu-și pierde structura defensivă. Deși e cât se poate de clar că tehnicianul portughez n-a apucat să lucreze mai deloc din punct de vedere tactic cu lotul pe care-l are și deci n-a apucat să-și expună prea multe idei din acest punct de vedere.
Sigur însă a avut timp să-i facă pe jucători să priceapă care-s diferențele dintre el și Fonseca din punct de vedere al relației cu vestiarul. Fonseca vorbea puțin și părea cam țeapăn, cam prea bățos, Conceicao e un fel de Conte mai portughez, mai dulceag dacă vreți, cam ca vinul de Porto dacă mi-este permisă comparația.
Care nu ți se pare tare la început, dimpotrivă, dar care-ți poate provoca daune dacă nu știi cum să-l abordezi. Și după cum a arătat Milanul în aceste două meciuri, cu un curaj, o încăpățânare, o ambiție, o tenacitate și, mai ales, o unitate pe care nu le sesizasem în ultimele luni, se pare că vestiarul a înțeles destul de bine.
Inclusiv Rafael Leao, a cărui intrare în teren a schimbat radical aspectul jocului, inclusiv Theo Hernandez, asta ca să numesc cele două superstaruri ale echipei pe care Fonseca și le pusese-n cap.
Concluzia a tras-o Ibrahimovic când a spus că de-acum „bastonul” a trecut în mâinile antrenorului, urmând ca el, Zlatan, să preia îmbrățișările.
Cu siguranță, e doar un început. Și doar un trofeu, mic în comparație cu trecutul clubului. Sunt însă victorii care valorează mai mult decât rezultatul în sine, iar fanii Milanului nu cred că au uitat cum un succes într-un derby cu Inter le-a schimbat, la momentul respectiv, traiectoria spre acel „scudetto” de care vorbeam mai sus.
Cât despre „famiglia rossonera”, aici ar mai fi câte ceva de spus. Și, poate, de chestionat. De ce n-a fost adus Conceicao astă-vară, când era la fel de liber?, iată o întrebare bună.
Supercupa e importantă, dar distanța față de liderul din Serie A și, mai ales, față de ultimul loc de Champions League reprezintă o realitate suficient de palpabilă, care, cine știe, putea fi evitată.
Supercupa e importantă, dar viitorul Milanului e încă greu de definit, chiar și în acest moment de euforie, într-o societate ce a părut, instituțional vorbind, mai degrabă preocupată ca balanța contabilă si fie pe plus. De asta n-a mai vorbit Zlatan.