Greu de spus cine a fost cel mai mare fotbalist român. Dobrin? Balaci? Hagi? Părerile sunt împărțite, dar cel mai complet Liță a fost, fără niciun dubiu!
Ce a avut Liță în plus față de marii decari? Capacitatea de a face ambele faze. Acum 40-50 de ani aspectul nu era așa important, azi e însă esențial. În o mie nouă sute șaptezeci și ceva, Liță era deja fotbalistul bun pentru mileniul trei. Anticipase cerințele evoluției fotbalului.
Lipit de podium
Când auzi că face 75 de ani (i-a împlinit ieri, pe 2 ianuarie, fără ca momentul să fi fost celebrat în presa română pe măsura meritelor sărbătoritului) te bucuri că ești cu mai puțin de două decenii mai mic decât el, iar soarta a făcut să-l mai poți vedea jucând, fie și spre 30 de ani ai săi, și apoi și după, pe acest fotbalist imens, care trimite mereu eternele noastre clasamente individuale (subiective, firește!) la revizuit.
Când se vorbește despre tripleta Dobrin – Balaci – Hagi, trebuie adăugat acolo, imediat lângă ei, și numele lui Liță. Cei trei mari au fost jucători de jumătatea adversă, chiar dacă Balaci mai ”cobora” și el uneori. Liță a fost „de tot terenul”, crampoanele lui călcau fiecare petecuț din cei 105x68 de metri ai dimensiunii regulamentare.
Dirty job
Liță se lipește de podiumul sacrosanct al celor trei prin marea sa calitate de a fi știut să le facă pe toate la aceeași calitate și cu aceeași naturalețe. La el era elegantă nu numai pasa de patruzeci de metri sau lovitura liberă bătută peste zid, direct în vinclu, ci și trudnica alunecare la picioarele adversarului.
Urmăriți mimica jucătorilor (de regulă, apărători) care „bagă alunecări”! Majoritatea sunt fie încruntați la chip, crânceni în priviri, fie schimonosiți de efort. Când executa ceea ce astăzi se cheamă ”tackling”, Liță zâmbea, era senin ca o zi de mai.
La fel era și în fiecare dintre cei măcar 12 mii de metri pe care îi alerga în fiecare meci. Nu era doar artist, ci avea și calitatea de a fi firesc și natural și atunci când prestează acel ”dirty job” al fotbalului, care-i îngrozește pe cei născuți să fie artiști.
Firesc, nativ
La fel de natural e Liță și când se bagă sub mașină să repare ceva (a povestit Marcel Pușcaș într-o emoționantă postare pe Facebook), și când la 60 de ani, antrenor la Chiajna fiind, se descălța (marii fotbaliști s-au simțit întotdeauna cel mai bine în picioarele goale) și le arăta alor săi „cum se face”, și când crapă lemne, și când tunde iarba din curte, și când își mângâie copila pe frunte.
E calitatea nativă a unui om (nu numai a unui fotbalist sau antrenor) care a fost el însuși toată viața, reușind să învingă necazuri mari, ba chiar și o boală îngrozitoare.
Jumătatea e, de fapt, un întreg
La fel de natural e Liță și acum, când stă pe banca Chiajnei la venerabila vârstă pe care o are. Nu-i cade rangul să antreneze în divizia secundă, chiar dacă jucătorii i-ar putea fi nepoți sau strănepoți. Îi sare țandăra când aude comentarii, unele ”de studio”, ale unor foști fotbaliști, mult mai tineri, are o jumătate de dreptate, dar pe Liță nu te poți supăra pentru cealaltă jumătate de dreptate, pe care n-o are.
La cine a fost și la cine este, el are dreptul să spună orice, inclusiv cei criticați fiindu-i datori cu o plecăciune, ba chiar cu mai multe. Ca și noi toți, de altfel!