După o lungă absență de pe plaiurile natale, Leonard Miron s-a întors în România pentru a se bucura de o atmosferă caldă de sărbători, însă, în loc să aibă parte de momente liniștite, a fost lovit de un incident neașteptat. În timp ce organiza un parastas pentru rudele sale decedate, a avut parte de o surpriză neplăcută: a fost jefuit chiar în cimitir! Geanta lui de firmă în care avea bani și alte lucruri de valoare a dispărut, iar acesta a făcut imediat plângere la poliție. CANCAN are toate detaliile despre acest incident nefericit, dar și alte dezvăluiri surprinzătoare din viața lui ca director de croazieră – o viață departe de a fi lipsită de peripeții. Aflați de asemenea, în rândurile de mai jos, cum reușește să mențină echilibrul în relația sa, având în vedere timpul îndelungat pe care îl petrece departe de casa lui din Anglia, dar și de Miguel, iubitul lui.
CANCAN: Când ai vizitat ultima dată România? Ce te-a impresionat cel mai mult și ce ți-a lăsat un gust amar?
Leonard Miron: Ultima oară am fost în România chiar de Revelion. Am fost la Pitești, la niște prieteni. Anul acesta am luat decizia de a sărbători trecerea dintre ani în orașul în care eu am crescut, și mai mult decât atât, prima mea iubire din liceu, Roxana și soțul ei, au un restaurant, și au venit să sărbătorim împreună. Și acolo, grupul nostru de 6 s-a extins la aproape 40 de oameni, pentru că am hotărât să chemăm și fostele noastre colege de liceu. Și uite așa a fost un fel de revedere anilor de liceu, la cumpăna dintre 2024 și 2025. Am stat o săptămână, ne-am întors la începutul lui ianuarie acasă, în Kent, satul în care stăm.
Ce m-a impresionat? Cu câtă grijă și ce frumos a fost decorat Piteștiul, târgul de Crăciun, luminile, micile detalii… Nu neapărat numai în centru. Avea orașul un aer special. Nu îmi aduc aminte să fi văzut Piteștiul așa de frumos cum l-am văzut anul ăsta de Revelion.
Un gust amar ne-a lăsat un eveniment nu dramatic, dar trist. Pe 30 decembrie, cum fac în fiecare an, mă duc să le fac un parastas alor mei. Bunicii, mătușa și mama sunt îngropați în același cavou și, de fiecare dată când ajung acasă mă opresc să stau de vorbă cu ei. Ne-am dus toți 4, am făcut curățenie, serviciu religios, și ne pregăteam să împărțim, așa cum cere traidția, pachetele în cimitir. M-a întors cu spatele la locul în care mi-am lăsat geanta, preț de câteva secunde, și geanta a dispărut.
Citește și: Cât costă o croazieră de lux în jurul lumii. Călătoria durează 128 de zile, iar prețul este pe măsură
Mi-au fost furați banii, un portofel de firmă, camera foto, un telefon și o pereche de ochelari. Ne-am apucat s-o căutăm și am găsit geanta aruncată pe o piatră de mormânt. Măcar cel care a luat-o mi-a lăsat cărțile de credit… și geanta, care era și ea de firmă. Eu încerc să rămân pozitiv și am zis că dacă ai ajuns să furi din cimitir, înseamnă că ai probleme serioase. M-a impresionat, însă, viteza de reacție a Poliției. M-am dus să raportez furtul, și nu pentru că voiam să le recuperez, dar era necesar pentru asigurarea pe care o aveam. Polițiștii tineri, era ultima zi a anului, au acționat foarte repede și profesional. Au luat amprente… Intenția lor bună a existat, dar nu am mai fost contactat de către Poliția din Pitești.
Leonard Miron a văzut moartea cu ochii pe o croazieră
CANCAN: Lucrezi cu servicii de lux pe croaziere. Există vreo experiență sau croazieră care ți-a rămas în suflet?
De aproape 14 ani lucrez ca director de croaziere. Am lucrat pe ocean, acum lucrez pe croaziere pe râuri, de 11 ani lucrez la cel mai puternic operator de croziere fluviale, o companie norvegiană, Viking, care are pasageri americani, canadieni, din Marea Britanie și Australia. Acum câțiva ani, cei de la Viking mi-au cerut o nouă idee de itinerariu. Și mă gâdeam ca ar fi interesant pentru pasagerii noștri să exploreze mai mult din partea asta de Europa de est a Dunării, și așa s-a pus un itinerariu care se denumește Capitalele Europei de Est – se pleacă din Viena si se ajunge în Constanța – și invers. Este croaziera care îmi rămâne în suflet de fiecare dată când o fac. Din martie o voi face din nou, croaziera asta este aproape de sufletul meu din multe motive, dar voi spune doar două: emoția pe care o am când navigăm în zona Porților de Fier, pentru că pot să le povestesc despre istoria României, începând cu dacii, cu romanii, cu Traian, cu Decebal, istoria sculpturii de la Porțile de Fier. Pot să le povestesc despre ceea ce s-a întâmplat într-adevăr în decembrie 1989, pentru că ghizii pe care îi am în București sunt toți tineri, au învățat lucrurile astea din cărțile de istorie, din filme. Eu aveam 20 de ani în 1989, am fugit de la Pitești și am venit în București, la Spitalul Municipal. Și mi se pare foarte important pentru pasagerii iubitori de limba engleză să afle despre lucrurile astea, nu doar lucrurile rele care se spun despre România.
Al doilea moment care este emoționant, dar la nivel personal, este când navigăm pe canalul Dunăre-Marea Neagră. Pentru că oricât de blamată ar fi bucățica asta de apă, toată lumea vorbește despre Ceaușescu, și despre canal că ar fi o creație a lui. Puțini își aduc aminte de multele vieți care s-au pierdut în anii 50, când s-a început construcția canalului, și eu le povestesc foarte mult în momentul în care navigăm, într-un comentariu de punte, cum s-a construit canalul, care a fost intenția lui, și trecem prin fața locurilor în care au fost lagărele de muncă.
Le spun povestea, care e de fapt realitate, că bunicul meu și fratele lui au fost deportați ca prizonieri politici la canal. Numai bunicul s-a întors, fratele lui a murit, nu știm unde, nu știm când. Povestea asta este emoționantă nu doar pentru mine, ci și pentru pasageri.
CANCAN: În cariera ta pe croaziere, ai avut vreodată parte de momente tensionate sau periculoase? Cum le-ai gestionat?
Leonard Miron: Lucrând pe croazieră, se întâmplă situații la care nu te aștepti. Sunt decuplări ale sistemului de energie la bord, se numește blackout, și-atunci într-o secundă vasul se scufundă în întuneric. Nu e foarte plăcut când navighezi, și este și noapte. Se întâmplă să fie vremea mai dificilă, că este foarte multă ploaie, și-atunci nivelul apei este foarte ridicat. Sau când vântul este foarte puternic, mai ales pe râuri. De exemplu, când navigăm pe Porțile de Fier, zona aia fiind foarte largă, valurile sunt foarte mari și pot răsturna vasul, și-atunci trebuie să ne oprim.
Navigam de exemplu în Olanda, pe una dintre canalele olandeze, și îmi aduc aminte că valurile erau așa de mari, încât intrau la recepție. Sunt situații când apa este foarte scăzută, mai ales în verile foarte uscate, și în timpul nopții auzi cum fundul vasului scrijelește pietrișul de pe fundul Dunării. Ca pasager mi s-a întâmplat să fie un foc la bord, să fie câteva furtuni. Îmi aduc aminte că traversam, ca pasager, cu cel mai celebru vas transatlantic, Queen Mary 2, și furtuna era atât de puternică, încât eu filmam de pe balconul cabinei mele care era la etajul 7, și un val s-a ridicat și m-a acoperit complet și chiar m-a tras foarte aproape de balustradă!
Lucrurile astea se întâmplă. Cred că cel mai important este, ca director de echipaj, să îmi păstrez calmul, pentru că dacă eu nu sunt calm, pasagerii nu au la cine să se uite, nu au în cine să aibă încredere. În al doilea rând să țin cont de toate trainingurile pe care le avem, de cursurile pe care le facem. Este important să nu trag chiulul de la simulările care se fac în timpul anului.
Cel mai important sfat pe care îl dau celor care pleacă într-o croazieră este: priviți exercițiul acela de urgență pe care trebuie să-l faceți în prima zi a îmbarcării, la modul foarte serios!
”Am învățat în pandemie că dacă stau prea mult cu Miguel, față în față, respirând același aer, începem să realizăm ce nu ne place unul la celălalt”
CANCAN: Ți s-a întâmplat să întâlnești români la bord? Care au fost reacțiile lor atunci când te-au recunoscut?
Leonard Miron: Mi s-a întâmplat să întâlnesc români, și ca echipaj, și ca pasager. Români care veneau la bord din Australia, Canada, Statele Unite, și după câteva zile îmi spuneau: ”Tu semeni cu un român care reprezenta Mamaia, sau Cerbul de Aur”. Sau: ”Aoleu, era un român care mă enerva îngrozitor la o emisiune, pe plajă, prin anii 90”. În același timp am foarte mulți colegi de echipaj care sunt români, și care se uită așa la mine, când ne întâlnim: ”Tu ce cauți aici??”. Până la urmă nu e nicio problemă, nu mai sunt Leonard Miron care prezenta emisiuni la TVR, sunt director de craoziera, dinamica este altfel. Ca pasager am fost recunoscut de foarte multe ori, există mulți români care lucrează pe vase de croazieră, peste ocean, majoritatea pentru că au experiență au și poziții manageriale foarte înalte. O situație trăsnită de care îmi amintesc s-a întâmplat în urmă cu mai mulți ani, eram într-o croazieră în jurul Americii de Sud, erau români care lucrau la bord, iar unul dintre ei, director, mi-a spus că sunt vreo 40 de români la bord, și atunci, cu puțin ajutor, am organizat o petrecere privată pentru ei și i-am chemat pe toți.
CANCAN: Cum reușești să menții un echilibru între munca ta, care implică multă călătorie, și viața personală? Este un compromis dificil?
Leonard Miron: De când lucrez pe vase croazieră este un pic mai dificil, dar nu e mare diferență. Și când eram însoțitor de bord eram mult timp plecat. Când lucram pe ocean plecam câte trei luni pe vas, două luni acasă, sau o lună. Din momentul în care m-am mutat pe râuri este puțin mai ușor, pentru că programul variză de la 3 săptămâni la 4 săptămâni pe vas, și același timp îl stai acasă.
Asta e bine. Am învățat în pandemie că dacă stau prea mult cu Miguel, față în față, respirând același aer, începem să realizăm ce nu ne place unul la celălalt (n.r. râde). Dar așa, având pauze, putem să respirăm, putem să avem spațiul nostru. Îmi place stilul acesta de lucru, pentru că cele patru săptămâni petrecute acasă putem să stăm împreună, să ne bucurăm de timpul nostru, putem să ne organizăm și vacanțe. Este mai dificil în perioada de extrasezon, când sunt acasă, și încerc să mă implic în munca de voluntariat foarte mult în comitatul în care trăiesc.
CANCAN: Dintre toate locurile pe care le-ai vizitat, există unul unde te-ai vedea locuind? Ce te atrage acolo?
Leonard Miron: Nu am un loc preferat din tot ce am văzut. Toate îmi plac! Sunt locuri cum ar fi India, Thailanda, Indonezia, pe care le-am vizitat, dar nu m-aș mai reîntoarce. Așa cum sunt locuri cu adevărat speciale, și ma refer la Chile și Argentina, mă refer în general la America de Sud, locuri în care m-aș întoarce de fiecare dată. Nu mi-ar plăcea să trăiesc în altă parte decât unde trăiesc acum.
Până s-a prăpădit mama, și anul acesta se fac 10 ani, întotdeauna spuneam: mă duc acasă, sun acasă, trimti bani acasă. Totul legat de Pitești, de România, era acasă. Din momentul în care ea nu a mai fost e doar: mă duc în România, sun în România, trimit bani în România. Nu mai există asocierea cu sentimentul de acasă. Am prieteni dragi la București și Pitești. Când sunt cu ei mă simt ca acasă, dar nu pot să spun că mă trezesc în mijlocul nopții și plâng că vreau înapoi. Când sunt în România mi-e dor să mă întorc în Anglia. Acasă este unde este Miguel. Sentimentul ăsta dispare când mă întorc în România și dau piept cu răutatea, cu micimea, cu indolența, cu ignoranța, care încă există, se manifestă. Din păcate, dor de casă nu mai există!