În prezentul articol, vom proceda la o succintă analiză asupra impactului pe care îl va avea în practica de referință, Decizia nr. 25/2025 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în materie penală, pronunțată la data de 27 ianuarie 2025. Prin această Decizie, s-a reținut că pentru a fi incidentă, infracțiunea de conducere a unui vehicul sub influența substanțelor psihoactive, substanța trebuie să afecteze capacitatea de a conduce a autorului faptei.
În ultimii ani, optica legiuitorului român asupra sancționării infracțiunii de conducere a unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe s-a schimbat semnificativ, pe fondul înmulțirii cazurilor în care comiterea acestei fapte penale s-a soldat cu pierderi umane și pagube materiale considerabile.
Cea mai recentă intervenție în conținutul acestei infracțiuni a fost adusă de către Înalta Curte de Casație și Justiție printr-o hotărâre prealabilă pentru dezlegarea unei chestiuni de drept. Astfel, prin Decizia nr. 25/2025 în dosarul nr. 620/1/2024, instanța supremă a stabilit că: „În cazul infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa substanţelor psihoactive, prevăzută de art. 336 alin. (2) din Codul penal, pentru realizarea condiţiei esenţiale ataşată elementului material al laturii obiective, aceea ca inculpatul să se fi aflat sub influenţa unor substanţe psihoactive, este necesar să se constate atât prezenţa în probele biologice a substanţei psihoactive, cât şi aptitudinea acesteia de a putea determina afectarea capacităţii de a conduce a autorului faptei.”
În primul rând, soluția se datorează diversității de probleme create de înțelegerea semnificației sintagmei „aflată sub influența unor substanțe psihoactive” din cuprinsul art. 336 alin. (2) Cod penal. Aceasta era interpretată în sensul în care ori de câte ori, în urma recoltării de mostre biologice, analizele indicau prezența unor substanțe în corp, fapta reprezenta infracțiunea[1] la care facem referire.[2] Bineînțeles, recoltarea era determinată de un rezultat pozitiv, în urma testării șoferilor cu aparatele „Drugtest”.
Totodată, printre motivele ce s-au aflat la baza celei mai recente decizii a instanței supreme se numără și multiplele cazuri de rezultate fals-pozitive, stabilite de către mijloacele certificate ale organelor de poliție, dar și de prezența substanțelor în corpul șoferilor, deși consumul efectiv se petrecuse cu câteva zile înainte ca aceștia să conducă, consum care este posibil să se fi petrecut într-o țară în care acesta să fie legal, precum Olanda, Uruguay sau Luxemburg.
În pofida acestei interpretări cu privire la sintagma enunțată anterior, unele instanțe au pronunțat soluția achitării, fundamentată pe concluziile rapoartelor de expertiză toxicologică care, spre exemplu, depistau în probele biologice doar un metabolit inactiv al canabisului (THC-COOH), sau chiar o valoare scăzută a metabolitului depistat în sânge. Prin urmare, o altă cauză ce a dus la pronunțarea Deciziei nr. 25/2025 a ICCJ a constituit-o jurisprudența contradictorie în materie.
În al doilea rând, o lacună a textului de lege constă în aceea că nu este precizată cantitatea minimă de substanță psiho-activă ce ar trebui depistată în corpul șoferului pentru a atrage răspunderea penală, așa cum se prevede în cazul infracțiunii de conducere sub influența alcoolului, unde pentru ca fapta să corespundă tiparului art. 336 Cod penal este necesar ca îmbibația alcoolică să fie de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge. În caz contrar, fapta atrage doar răspunderea contravențională, reprezentând o contravenție.
Schimbarea esențială pe care o aduce recenta decizie, în ciuda absenței motivării în acest moment, constă în reevaluarea importanței mijlocului de probă pe care-l reprezintă raportul de expertiză medico-legală, care va stabili în ce măsură cantitatea de substanța psihoactivă, aflată în corp, determină afectarea capacității de a conduce a autorului faptei. Trebuie subliniat că o asemenea abordare nu conduce la concluzia că va fi legal condusul sub influența substanțelor psiho-active, ci doar că se impune o evaluare a fiecărui caz în parte de către organele judiciare, pentru a se dispune trimiterea în judecată sau ulterior condamnarea pe baza expertizei care va evalua starea făptuitorului. Astfel, se reglementează posibilitatea șoferilor de a conduce chiar dacă sunt sub un tratament medicamentos, dar, în felul acesta, se realizează și o distincție între șoferii care au ingerat o cantitate infimă de substanță cu câteva zile în urmă (eventual într-o țară unde consumul este legal) și cei care au ingerat o cantitate mare de natură să pună în pericol atât pietonii cât și pe ceilalți participanți la trafic.
Mai precizăm că au existat soluții de condamnare dispuse în lipsa unui raport de expertiză, aspect pe care nu îl vedem ca fiind în acord cu dreptul la un proces echitabil, principiu prevăzut și de articolul 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, întrucât probele în procesul penal ar trebui administrate atât în favoarea cât și în defavoarea inculpatului, astfel, încât hotărârea instanței să reflecte adevărul cu privire la situația de fapt reținută în spetă.
Deci, în viitor, pentru a respecta recenta decizie a instanței supreme, organele judiciare vor fi obligate să dispună efectuarea expertizei medico-legale, dacă șoferii vor fi depistați ca fiind pozitivi în urma testării cu aparatele de tip “Drugtest” din dotarea poliției române.
Ulterior, procurorul va trebui să dispună fie clasarea cauzei, fie trimiterea în judecată, pe baza evaluării întregului material probator administrat. În acest fel, se va putea face și o individualizare judiciară a sancțiunii ce urmează să fie aplicată făptuitorului.
Totdată, vrem să aducem în atenție și una dintre deficiențele acestor expertize, ce constă în faptul că, de cele mai multe ori, având în vedere numărul redus al experților dar și volumul de muncă ridicat pe care aceștia îl au, durata efectuării unui astfel de raport se poate întinde foarte mult în timp, crescând riscul prescrierii faptelor ce fac obiectul cauzei.
Nu putem să nu sesizăm și faptul că decizia pronunțată nu oferă o soluție concretă pentru stabilirea măsurii în care substanța psiho-activă afectează capacitatea de a conduce a autorului faptei, ci ea mai mult deschide o cale spre rezolvarea unei probleme apărută de mai mult timp, dar care însă a fost interpretată ad litteram, pentru a nu conduce spre o practică neunitară. Mergându-se pe premisa unei interdicții totale de a conduce sub influența oricăror substanțe care ar putea fi detectate de către aparatul de testare, s-a ignorat situația de fapt obiectivă care releva păstrarea capacităților de percepție spațio-temporale a participanților la trafic.
Din punct de vedere al urmării imediate, infracțiunea de conducere a unui vehicul sub influența substanțelor psiho-active va rămâne o infracțiune de pericol, însă pericolul va fi evaluat în concret, fiind necesar ca acesta să existe. Ca atare, șoferul va trebui să reprezinte un pericol pentru celelalte persoane implicate în trafic.
În concluzie, Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, deși, corectă pe fond, va trebui completată în viitor prin intervenții concrete ale legiuitorului, care să stabilească cu exactitate o modalitate de apreciere a afectării capacității de a conduce pentru a fi incidentă înfracțiunea prevăzută la art. 336 alin. (2) Cod Penal. Una dintre aceste modalități ar putea fi stabilirea unui prag minim de concentrație a substanței care să atragă răspunderea penală, asemănător infracțiunii prevăzute de același articol, însă la alin. (1). O altă modalitate ar consta în obligativitatea dispunerii unei expertize medico-legale, care să constate dacă substanța ingerată era aptă de a diminua capacitatea șoferului. Această ultimă variantă ar putea fi gândită asemănător art. 184 din Codul de procedură penală.[3]
Un articol semnat de Mihail Tofan – Associate – mtofan@stoica-asociatii.ro – STOICA & ASOCIAȚII.
[1] Soluție confirmată de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 365/RC din 16 octombrie 2020.
[2] A se vedea C. Rotaru în C. Rotaru, A.-R. Trandafir, V. Cioclei, Drept penal. Partea specială II, Ediția 6, Ed. C.H. Beck, București, 2022, p. 458.
[3] „Art. 184 – Expertiza medico-legală psihiatrică: (1) În cazul infracțiunilor comise de minorii cu vârsta între 14 și 16 ani, în cazul uciderii sau vătămării copilului nou-născut ori a fătului de către mamă, precum și atunci când organul de urmărire penală sau instanța are o îndoială asupra discernământului suspectului ori inculpatului în momentul săvârșirii infracțiunii ce face obiectul acuzației, se dispune efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice, stabilindu-se totodată termenul de prezentare în vederea examinării.”
Articol susținut de STOICA & ASOCIAȚII