ACTUALITATE
🔒
Au fost publicate stiri noi. Click aici pentru a le afisa.
Before yesterdayUltimele Stiri

Adriana Săftoiu, fost deputat PNL: ‘Anii de mandat ai lui Băsescu puteau fi cei mai buni ani ai României. În 2005 avea nu popularitate, credibilitatea cea mai mare’

25 January 2023 at 10:17
image

Adrian Săftoiu, fost deputat al Partidului Național Liberal (PNL), spune că au fost dăți în care Traian Băsescu și-a cerut scuze pentru reacții.

Anii de mandat ai lui Băsescu puteau fi cei mai buni ani ai României. Î2005 avea nu popularitate, credibilitatea cea mai mare. El mereu a avut publicul lui, cu stilul lui direct de a vorbi.

Cred că nici noi nu am încercat din punctul acesta de vedere să îl schimbăm. Nu încercam să facem din Băsescu un om diplomat. Au fost dăți în care Băsescu și-a cerut scuze pentru reacții”, a spus Adriana Săftoiu, conform gândul.ro.

articolul original.

Expert în comunicare: ‘Traian Băsescu a comunicat mai mult decât actualul președinte, dar asta nu înseamnă că Klaus Iohannis nu comunică. A transmis informația suficient de mult încât să ia două mandate’

3 January 2023 at 14:30
image

Cea mai mare gafă pe care o poate face un om politic este să nu înțeleagă rolul comunicării. Dacă nu înțelegi că decizia ta politică trebuie să fie și explicată oamenilor, atunci înseamnă că nu ai ce să cauți acolo”, spune Cătălin Dumitru, expert în comunicare politică.

Acesta a adăugat că o greșeală frecventă pe care o fac politicienii este faptul că nu înțeleg că popularitatea dobândită trebuie folosită pentru reforme și schimbări în societate, nu pentru folosul propriu.

„Mai e o greșeală pe care o fac politicienii. E foarte important să înțelegi că tu îți crești popularitatea cu un singur scop, să faci reforme, să faci lucruri care poate nu sunt așa de ușor de făcut sau de acceptat de către populație, dar tu de fapt îți consumi acest capital de imagine pentru a face lucruri, pentru a schimba lucruri, pentru a genera o evoluție în societate care, repet, uneori nu este dorită. Asta e foarte important să înțelegi, că nu ești acolo decât pentru acest lucru: popularitatea aia nu trebuie să te încânte pe tine personal, ci trebuie să o folosești pentru ce spuneam, pentru reforme, schimbări importante, evoluție”, a punctat Cătălin Dumitru.

Întrebat cum a câștigat Klaus Iohannis două mandate de președinte al României, deși „nu prea comunică”, expertul a precizat că actualul șef de stat a „transmis informația suficient de mult” cât să câștige alegerile de două ori, deși nu „atât cât și-ar fi dorit presa”.

„E de discutat, ce înseamnă „nu prea comunică”? De exemplu, Traian Băsescu a comunicat mai mult decât actualul președinte, dar asta nu înseamnă că Klaus Iohannis nu comunică. Mai degrabă nu comunică suficient pe cât și-ar dori presa, să zicem, dar a transmis informația suficient de mult încât să ia două mandate”, a declarat Cătălin Dumitru la „Puterea Știrilor”, conform psnews.ro

articolul original.

Celebrul ”Cap de porc” își aduce iubita în celulă! Interlopul despre care Băsescu a spus că este cel mai mare mafiot și-a ales jumătatea

23 December 2022 at 21:40

Ioan Clămparu își aduce concubina în camera intimă, la penitenciarul din Aiud! Interlopul condamnat la 25 de ani de pușcărie pentru mai multe capete de acuzare a trecut și peste contestația făcută de conducerea penitenciarului, dar povestea din spatele acestei decizii este demnă de filmele hollywoodiene. ”Cap de porc”, așa cum mai este cunoscut, a avut o altă concubină, pe care a schimbat-o. Detaliile, în exclusivitate pe CANCAN.RO.

Traian Basescu, fostul președinte al Romaniei, îi pronunța numele cu mult înainte ca interlopul să fie condamnat. Astfel, în ianuarie 2006, cazul Clămparu era dat exemplu de eșec în combaterea criminalității. „Se procedează la arestarea simultană a infractorilor și voi îi puneți în libertate. Ați stricat toată operațiunea!”, afirma Traian Basescu, la o ședință a Consiliului Superior al Magistraturii.

Anii s-au scurs rapid, iar Clămparu era arestat. Apoi, condamnat la 25 de ani de închisoare! O pedeapsă ce a rezultat din contopirea a trei condamnări primite în Spania, Italia și România. La Aiud a fost întemnițat cel poreclit Cap de porc, acolo unde a fost vizitat de concubina lui. Doar că relația s-a rupt în urmă cu aproape trei ani. Iar atunci ”rolul” a fost preluat de o fostă iubire a lui Clămparu. Interlopul a cerut dreptul la camera intimă, în instanță. I s-a dat. Doar că șefii penitenciarului unde-și execută condamnarea au contestat decizia.

Ioan Clămparu, zis Cap de porc, și-a schimbat concubina, iar instanța i-a dat dreptul la vizite intime (Foto: CANCAN.RO)

Argumentele lui Ioan Clămparu

Ce susține Clămparu, prin vocea avocatului său? ”În situaţia de faţă este vorba de o persoană condamnată la 25 de ani de închisoare şi că respectarea şi susţinerea vieţii private, în măsura în care se poate, ajută, în final, şi la reintegrare, scopul principal al pedepsei.

De asemenea, deţinutul nu are vizite intime din 2019, de când concubina sa, cu care are doi copii, şi-a refăcut viaţa. Aceştia ţin legătura, pentru copii, prin convorbiri telefonice. Mai departe, precizează că situaţia vizează două concubine, în ultimii 15 ani, iar de doi ani s-a reluat o relaţie, care este evidentă şi rezultă din faptul că intimatul este vizitat lună de lună şi i se aduc pachete. Din considerentele transmise de unitatea de detenţie reiese că, în situaţia de faţă, există doar două soluţii compatibile cu reintegrarea deţinutului, respectiv: ca acesta să se căsătorească cu concubina sa, pentru că numai aşa pot să aibă relaţii intime (care fac parte din viaţa de familie) ori să nu mai aibă nicio relaţie până la liberare, subliniind că este vorba de o condamnare de 25 de ani”, a transmis avocatul.

Care apreciază, apoi, că niciuna dintre variante nu sunt compatibile cu principiile vieţii de familie şi cu reintegrarea.

”Cap de porc” a reluat relația cu fosta iubită + A câștigat procesul

Clămparu nu a mai beneficiat de dreptul la vizită intimă din 2019 cu persoana care figura în baza de date a penitenciarului ca fiind concubina sa, care locuiește cu altcineva și și-a refăcut viața. Așa că interlopul a început să discute cu o fostă iubită. Se întâmpla în martie, 2020. Noua concubină l-a vizitat lunar, ba i-a adus și pachet. Femeia, care a venit la el de peste 25 de ori, a mai fost combinată cu Clămparu în perioada 2000-2004, dar interlopul avea să fugă din țară de teama unei condamnări, iar relația s-a rupt.

Conducerea penitenciarului din Aiud a apreciat că declaraţia de concubinaj este nesinceră şi formulată strict în scopul beneficierii de către Clămparu de dreptul la vizită intimă. Ca un argument, contestatorul interlopului a amintit că există în practică numeroase astfel de solicitări ale deţinuţilor, de a schimba concubina, în scopul de a beneficia de vizită intimă cu persoane diferite.

Dar contestația formulată de Penitenciarul Aiud era respinsă, iar Clămparu va avea dreptul la vizite intime ale noii concubine.

”Pentru aceste considerente, INSTANŢA, ÎN NUMELE LEGII HOTĂRĂŞTE: Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de Penitenciarul Aiud. Menţine ca legală şi temeinică încheierea atacată. Definitiv”, este sentința dată.

Ioan Clămparu, zis Cap de porc, a fost întemnițat, inițial, în Spania

Cine este Ioan Clămparu, zis Cap de porc

În 2017, Ion Clămparu a fost condamnat definitiv la 25 de ani de închisoare, după ce a cerut contopirea pedepselor din România, Spania și Italia: 11 ani şi 8 luni, 20 de ani și 18 ani de închisoare.

În România a fost judecat pentru constituire grup infracţional organizat, trafic de persoane şi proxenetism.

Considerat de presa iberică unul dintre cei mai periculoşi traficanţi de fiinţe umane din lume, Clămparu, poreclit şi ”Cap de porc”, s-a predat autorităţilor din Spania în 2011.

Acesta controla cu mână de fier o rețea de 2.000 de prostituate, printre care multe minore. Reţeaua pe care Clămparu a iniţiat-o a avut ca model modul de acţiune, regulile şi pedepsele utilizate în cadrul Camorrei italiene.

În Italia a fost condamnat pentru constituirea unui grup infracțional specializat în traficul de droguri.

Cine deţine informaţii despre acest subiect este rugat să ne scrie la [email protected], să ne sune la 0741 CANCAN (226.226) sau să ne scrie direct pe WhatsApp.

articolul original.

Imagini de arhivă! Traian Băsescu, către Laura Codruța Kovesi: Au murit 1.600 de oameni la Revoluţie, iar voi închideţi dosarul. Aveți soluţie sau nu?

22 December 2022 at 19:41
image

Pe rețelele de socializare a început să circule un videoclip postat de fostul președintele al României, Traian Băsescu.

Mai precis, este prezentat un fragment dintr-o discuție pe care Traian Băsescu, în calitate de fost șef de stat, a avut-o cu Laura Codruța Kovesi, în 2009, pe atunci procuror general al României.

Traian Băsescu i-a cerut, la momentul respectiv, Laurei Codruța Kovesi să rezolve dosarele Revoluției din Decembrie 1989 și cel al Mineriadei din 13-15 iunie 1990.

„Ce se întâmplă cu aceste dosare care s-au predat de la domnul general Dan Voinea? Înțeleg, s-a pensionat, a vrut, n-a vrut să mai lucreze, nu mai știu. Dar daţi o speranţă, că se va continua ancheta şi va ajunge la un sfarşit”, îi spune Traian Băsescu lui Kovesi.

„Domnule preşedinte , depinde ce înţelegeţi prin speranţă. Deci, am spus că se va soluţiona cu celeritate, pentru că 18 ani nu am avut soluţii. Eu nu pot să vă promit o solutie şi nici nu pot să îndrept ceea ce în 18 ani nu s-a soluționat. Deci, o să dăm o soluție cât de repede se poate”, a replicat Kovesi.

„Doamnă procuror general, cred ca ați înțeles foarte bine ce v-am spus. Și am o rugăminte: nu mă confundați cu un ziarist căruia îi faceţi o declaraţie. Vorbiți cu șeful statului care vă spune așa: au murit 1.600 de oameni la Revoluţie, iar voi închideţi dosarul. Aveți soluţie sau nu? Au murit oameni la mineriada din 13-15. Ce vreți să-mi spuneți? Că vă impun o soluţie? Vă impune realitatea! Să spuneți dacă s-au împușcat singuri oamenii ăia sau au fost împușcați de cineva. Nu mă confundaţi cu ziariști!”, a tunat Traian Băsescu.

articolul original.

Bomba uitată. Contractul Petrom-OMV a fost desecretizat. În urmă cu 16 ani

17 December 2022 at 22:13


Sfîntul Graal al unor politicieni ori jurnaliști pare să fie, în ultimele zile, misteriosul contract de privatizare a Petrom, secretizat la momentul semnării, în 2004 și bănuit a ascunde lucruri teribile. Toată lumea vrea să știe de ce nu se desecretizează contractul și ce anume ar putea să fie în el dacă e ținut de 18 ani ascuns. Există un singur mic amănunt în toată povestea. Mic, dar exploziv, ca toată povestea din jurul lui: contractul a fost desecretizat și dat publicității de statul român încă de acum 16 tani.

Despre cum a fost privatizat Petrom, artizanul operațiunii, fostul premier Adrian Năstase, a povestit aici.

Și acum, să derulăm firul poveștii, nu de alta, dar chiar merită.

Noul președinte Traian Băsescu a avut ceva de comentat împotriva privatizării Petrom imediat după instalarea la Cotroceni.

La 16 septembrie 2005, el a cerut ministerului Economiei contractul secretizat de privatizare și l-a obținut imediat, lăsîndu-l în analiză la Preşedinţie în timp ce el pleca într-o vizită în SUA. A doua zi, tot el făcea mare anunț:
„Contractul de privatizare a Petrom mi-a fost predat de Ministerul Industriilor înainte de plecarea în SUA. În zilele următoare, specialiştii şi consilierii de specialitate vor analiza acest contract şi nu exclud posibilitatea de a-l face public”, a precizat şeful statului.

Lucrurile nu au mers, totuși, chiar atît de simplu. Ministrul Economiei, Codruţ Şereş, a trebuit să discute cu reprezentanţii OMV despre publicarea contractului de privatizare al Petrom, în martie 2006 așteptînd un răspuns din partea grupului austriac.

La jumătatea lunii, OMV a dat răspunsul așteptat, de acord cu publicarea contractului, dar asta să se întîmple cu toate contractele de privatizare încheiate de autorităţile române, declara directorul general adjunct al Petrom, Werner Schinhan.
Pentru că, rețineți, toate contractele cu mari privatizări din energie erau secrete, nu doar cel privind Petrom.

„Deja 80% din conţinutul acestui contract este cunoscut, prin Legea 555/2004 (actul normativ prin care a fost aprobată privatizarea companiei – n.r). Poziţia OMV este simplă şi clară. Dacă Guvernul României doreşte să publice acest acord, poate să dea o altă lege prin care să realizeze acest lucru”, mai spunea Schinhan.

Pe 17 noiembrie, ministrul Şereş anunța public și că DNA solicitase, în aprilie, documente privind privatizarea Petrom, iar Oficiul pentru Privatizare în Industrie le transmisese 676 de file.

La 21 noiembrie 2006, Traian Băsescu s-a întâlnit cu preşedintele OMV, Wolfgang Ruttenstorfer.
La întâlnire au participat ministrul Economiei şi Comerţului, Codruţ Şereş, şi ministrul Finanţelor Publice, Sebastian Vlădescu. Întîlnirea avea loc înaintea unei ședințe a CSAT convocate pentru a discuta privatizările din sectorul energetic, inclusiv clauzele din contractul de vânzare a Petrom, nivelul redevenţei şi de fiscalitate aplicat companiei.

La 22 noiembrie, Şereş anunța oficial că MEC va face publice contractele: Contractele vor fi publicate pe site-ul MEC, însă va dura o perioadă până vom scana toate documentele, inclusiv anexele. Nu vor fi publicate, însă, planurile de afaceri ale investitorilor”. Foto Gov.ro

De asemenea, urmau să fie prezentate contractele încheiate între producătorii şi distribuitorii din sectorul energiei electrice, mai preciza ministrul Economiei.

„Vom prezenta, pentru început, lista firmelor care achiziţionează energie electrică şi acţionariatul lor. La contractele de export ale companiei Hidroelectrica nu vor mai exista clauze de confidenţialitate”, mai spunea Şereş.

Anunțul venea după decizia CSAT din 22 noiembrie, care ceruse deţinătorilor de contracte de privatizare în domeniul energetic, fie că era vorba despre Petrom sau de distribuţia de energie electrică sau de gaze, să le facă publice imediat, după cum anunțase după ședință preşedintele Traian Băsescu.
El mai dezvăluia că acele contracte erau deja la Preşedinţie, dar este de datoria Ministerului Economiei şi Comerţului să le facă publice în cel mai scurt timp”.

La 27 noiembrie, SRI anunța, prin directorul George Maior, că a transmis în 2004 autorităţilor abilitate peste 160 de note privind privatizarea Petrom. El mai spunea, într-un interviu, că, printre aceste materiale, s-au aflat şi unele care semnalau „chestiuni strategice”.
Şeful SRI dezvăluia că a fost atrasă atenţia inclusiv asupra problemei redevenţei sau asupra riscului pierderii controlului asupra rezervelor de hidrocarburi ale ţării.
De asemenea, el admitea faptul că „România căuta extrem de intens, prin acţiuni inclusiv de ordinul politicilor economice, să intre în Uniunea Europeană”.

La 28 noiembrie, OMV a transmis oficial autorităţilor acordul pentru desecretizarea contractului de privatizare a Petrom: „OMV a trimis deja un acord oficial pentru publicarea contractului de privatizare a Petrom. Contractul este expresia rezultatului unui proces de negociere foarte deschis, transparent şi supravegheat îndeaproape, între Guvernul României şi OMV, respectând standardele internaţionale”, potrivit biroului de presă al grupului austriac.

La 29 noiembrie, MEC anunța că va publica, a doua zi, pe site-ul instituţiei, contractele de privatizare a firmelor din sectorul energetic, respectiv OMV-Austria, E.ON Ruhrgas-Germania, E.ON Energie-Germania, CEZ-Cehia şi Enel-Italia. O singură firmă din șase refuzase desecretizarea.

Joi, 30 noiembrie 2006, presa dădea știrea mult așteptată:

„MEC a publicat contractele de privatizare a firmelor româneşti din sectorul energetic
BUCUREŞTI, 30 nov (MEDIAFAX) – Ministerul Economiei şi Comerţului a publicat, la ora 12:00, pe website-ul instituţiei, contractele de privatizare prin care firmele Gaz de France, OMV-Austria, E.ON Ruhrgas-Germania, E.ON Energie-Germania, Enel-Italia şi CEZ-Cehia au preluat companiile româneşti din sectorul energetic.
La contractul de privatizate a Electrica Oltenia, preluată de firma cehă CEZ, sunt postate doar anexele contractului.

Cum se face că deși a fost desecretizat și publicat în ziua de 30 noiembrie 2006, contractul privatizării Petrom este dat și azi ca missing in action?

De ce presa vremii nu s-a repezit asupra lui ca să îl disece ca pe broaște de laborator și să scrie despre el?

De ce după 16 ani se cere imperios, inclusiv de la nivel politic, desecretizarea unui contract dat deja publicității?

Nu știm.
Dar am îndrăzni să aruncăm pe piață o ipoteză.

Publicarea contractului Petrom a fost acoperită generos cu un scandal epocal.

Exact în ziua publicării, Curtea de Apel Bucureşti a hotărît arestarea, pentru 20 de zile, a funcţionarilor ministeriali Dorinel Mucea (care se ocupase direct de contractul Petrom) şi Mihai Donciu şi a consultanţilor internaţionali Stamen Stanchev şi Vadim Benyatov Don, acuzaţi de spionaj şi trădare prin transmitere de secrete, în dosarul privatizărilor. Respectivii fuseseră reținuți cu o seară înainte de către procurorii DIICOT.
La rîndul său, ministrul Economiei, Codruț Șereș, a devenit primul demnitar post-decembrist acuzat de trădare și transmitere de secrete de stat în celebrul scandal al spionilor. La o zi sau două după publicarea contractelor, Șereș a demisionat, după alte cîteva zile fiind pus sub urmărire penală și, ulterior condamnat. S-a produs o criză politică pe fondul celui mai mare scandal economic din ultimii ani, iar presa nu a mai avut timp de altele.

Nu se știe cît au stat pe siteul ministerului contractele desecretizate ale privatizărilor strategice din energie, informații ulterioare despre acest aspect lipsesc.

Rămîne o singură mare, foarte mare întrebare: să fie de imaginat ca scandalul spionilor să fi fost, efectiv, doar marea diversiune menită să acopere publicarea contractelor ori derularea evenimentelor a fost o simplă coincidență? 

articolul original.

România, ultimul bal

17 December 2022 at 07:00
image

Ca la comandă, una nevăzută, însă vizibil întreținută, românii s-au dezlănțuit împotriva Austriei. Au descoperit ei peste noapte că avem o problemă cu țărișoara care l-a dat lumii pe Adolf Hitler, dar și pe nazistul Kurt Waldheim. Că individul, altfel mare pretenar cu Nicolae Ceaușescu, a fost Secretar General al ONU timp de 10 ani, susținut puternic pentru primul mandat de Uniunea Sovietică, e una. Dar, cu dezvăluirile sub nas, ciolovecii ăștia revanșarzi de mai la Vest l-au ales și președinte în 1986 din partea Partidului Popular Austriac (ÖVP). Din lunga listă de ordine, decorații și medalii primite una are o „strălucire” aparte. E Medalia Coroanei Regelui Zvonimir, acordată de Statul Independent al Croației (1941-1945), un stat-marionetă asociat Italiei fasciste și Germaniei naziste pe teritoriul căruia au funcționat 22 de lagăre de concentrare. Ca la comandă, chestiunile astea nu se discută în România.

La pachet cu Austria, românii au descoperit peste noapte și ce hal de președinte au votat de două ori. Nu ține. Nici cu noile sondaje de opinie în spate! Se știa foarte bine ce profil are Klaus Werner Iohannis și ce-i poate pielea. Traian Băsescu nu bătea câmpii, dar în 2014 nu l-a lăsat pe Cristian Diaconescu să candideze la președinție, ci a impus-o pe Elena Udrea. Iar în 2019, deși și-a dat cu totul arama pe față după alegerile europarlamentare din 2019, boborul l-a ales pe Iohannis încă o dată. N-ar fi rău ca în reevaluarea de azi să se țină cont de cum a coordonat el deturnarea sensului votului de primăvară până a reușit răsturnarea guvernului legitim condus de Viorica Dăncilă. Prioritatea reală a viitorilor guwerneri conduși de Ludovic Orban fusese denunțată din timp inclusiv în presa nemțeană, dar puțini au crezut-o chiar și după ce pe Orban l-a luat gura pe dinainte și a recunoscut-o la un forum al Partidului Popular European ținut în… Croația. Era vorba de desemnarea comisarului european din partea României în persoana soției lui Crin Antonescu și punerea acestui mandat în contul PPE.

S-a uitat și că imediat după realegere, la începutul anului 2020, Klaus Werner Iohannis și-a căutat suspendarea cu reflectorul de noapte de la apărarea antiaeriană, când forța alegerile parlamentare peste rând. Dar PSD și Ciolacul de salvare, ca la comandă, și-au făcut datoria față de sistem. Sistemul e însuși statul care a confiscat țara și poporul. E posibil ca în curând, nemaiavând altceva de vânzare, să vândă poporul cu totul. O astfel de acțiune nu e chiar departe și se poate concretiza prin angajarea României într-un război care nu ne privește în niciun fel.

Fiindcă suntem în decembrie și am pomenit amenințarea războiului, e un bun moment de depănat oarece amintiri și a aduce niște lămuriri istorice. Nu de alta, dar pe lângă vulnerabilitățile dezvoltate de toată clasa politică băștinașă pe relația Vest, odată cu distrugerea țării sub pretextul aderării la NATO și Uniunea Europeană, se minte enorm în legătură cu pericolele reale din Est.

De s-ar apuca Ion Iliescu de vorbit, mulți ar întinde-o repede-repede din țară!…

În decembrie 1989 trebuia să fie o „simplă” lovitură de stat care să îl aducă la putere pe gorbaciovistul Ion Iliescu. Revoluția Română le-a luat-o înainte și a stricat toate planurile, incluzând în listă și pe cele de rupere a țării. Salvarea integrității naționale, nu este un secret azi, a beneficiat de sprijinul exemplar al Chinei și Israelului. Cât privește limitarea gorbaciovismului, bafta noastră – așa cum recunoaște cam târziu și Serghei Mizil – a stat în reanimarea partidelor istorice. De aceea, ca la comandă, nu se mai vorbește astăzi de confiscarea Revoluției printr-un soi de lovitură de stat, dată pe 23 ianuarie 1990, când Frontul Salvării Naționale a anunțat că se transformă în partid. S-a uitat de protestul partidelor istorice din 28 ianuarie, de ceața din Piața Victoriei, de „Moarte intelectualilor!”, de prima mineriadă.

Inutil, probabil, să le povești celor născuți mai încoace și de momentul 12 ianuarie 1990. Atunci, protestatarii din Piața Victoriei au reușit să impună Biroului Executiv al CFSN emiterea a trei decrete-lege. Unul, care a avut viață scurtă, căci binomul Iliescu-Brucan era de neclintit, prevedea scoaterea PCR în afara legii, „ținând cont de faptul că partidul comunist a fost confiscat de dictatură, devenind instrumentul demagogiei politice și minciunii utilizate ca metode de guvernare, de această dictatură, împotriva poporului”. Citatul merită reținut, eventual ajustat și transpus în coordonate actuale.

Datele de mai sus capătă o relevanță uriașă dacă le punem în balanța Est-Vest și ne oprim la 1991. E anul puciului de la Moscova și al dizolvării URSS. E anul tratatului de bază încheiat, dar neratificat, cu muribunda URSS. Tratat infam i se zice. Iar Iliescu era considerat trădător de țară. Greșit. Decizia politică de atunci rămâne de fapt una dintre cele mai importante din istoria noastră contemporană, doar că o tăcere ticăloasă o acoperă.

În contextul prefacerilor din fostul Bloc comunist din Europa Centrală și de Est, România avea nevoie arzătoare de prieteni și garanții de securitate. Pe 15 februarie luase ființă Grupul de la Vișegrad, ca alianță culturală, economică și politică ce urmărea să dezvolte și cooperarea militară între Ungaria, Polonia și fosta Cehoslovacie. Pe noi nu ne-au primit. Perspectivele erau dintre cele mai negre, dacă ținem cont de experiența evenimentelor de la Târgu Mureș din 1990 și obrăznicia separatistă a UDMR, formațiune creată la vremea ei cu largul sprijin al lui Ion Iliescu. Același Iliescu se revanșează față de țară după umilința de la Vișegrad și obține garanții politice și de securitate de la singura putere reală care conta în zonă. Tratatul acela de bază din 1991, ținând cont de adevăratul curs al evenimentelor, se vede acum în altă lumină, nu? Pe cale de consecință, și tratatul de mai târziu încheiat cu Rusia, pe care i-l datorăm lui Adrian Năstase, trebuie reconsiderat, nu huiduit.

La noi, după cum ar cam fi cazul să se conștientizeze, escaladarea tradiționalelor sentimente antirusești e cultivată de stat. Pe fondul războiului din Ucraina s-au atins niște vârfuri de sarcină incredibile. Însă, în toți acești scurși de la dizolvarea URSS în decembrie 1991, frații noștrii din Vest și-au văzut nestingheriți de afacerile avantajoase cu Federația Rusă și alte câteva republici ex-sovietice descrise oficial ca nefrecventabile.

Prosperitatea germană edificată pe gazul rusesc este de departe cel mai odios exemplu. Dublul standard a urcat în rang, devenind unul multiplu grație varietății variantelor de cooperare cu Moscova. Ce alții făceau la vedere, nouă – ca la comandă! – nu ne era permis. Nu ne era permis, în primul și-n primul rând, de către conducătorii din țară, cei care întruchipează statul asupritor, un stat atât de ticălos încât a refuzat în mod constant să cumpere gaze naturale ieftine pe firul scurt, direct de la ruși.

Austria, Olanda, Suedia și cine mai vreți de pe continentul nostru, plus partenerul fantastic de strategic de peste Ocean, își văd de propriile interese, n-ai ce le reproșa. Ce fac în și cu România li s-a permis de către ai noștri. Că unii se dau de ceasul morții cu lacrimi și dezvăluiri despre cum o putere străină sau alta și-a instalat marionete la conducerea statului nu are absolut nicio relevanță. Vinovații reali sunt românii. Degeaba invocă ei o culpă generică a întregii clase politice. E limpede că n-are clasă, dar nici clasă nu e în sensul de ansamblu de persoane grupate după criterii economice, istorice și sociologice sau politice. Pe bune, mai degrabă vorbim de niște haite. Iar românii au avut și au leac la îndemână. Numai că îl refuză. Așa cum s-a întâmplat în 2019, după europarlamentare. Au fost îndemnați aproape cu disperare să ia cu asalt partidele, indiferent care, să le ocupe și să le schimbe. Li s-a rupt undeva de soarta lor. Zic ei mârâind că rezolvă problemele la alte alegeri, când și dacă s-or mai ține. Nu rezolvă nimic. Candidații reprezintă partidele, nu electoratul.

Zăbovind cu privirea încă un pic spre Est, poate e un bun moment ca românii să își dea seama că adevăratele relații cu Ucraina și în special cu Republica Moldova, expunerea noastră față de Ucraina și mai ales față de Republica Moldova sunt prezentate cel puțin defect. Vocile răzlețe care amintesc despre „contribuțiile” Subsecretarului de Stat Victoria Nuland sau ale Secretarului de Stat Antony Blinken, ambii evrei de origine ucraineană, la escaladarea crizelor succesive din țara vecină și neprietenă, sunt reduse iute la tăcere. La fel pățesc și cei care explică riscurile uriașe ale unirii pe repede înainte cu Republica Moldova. Dar despre toate acestea în episodul următor.

Viorel COSMA

articolul original.

Opt ani degeaba

24 November 2022 at 08:20
By: (R.C.)

Opt ani degeaba – editorial scris de Patrick Andre de Hillerin în Cațavencii pe care vi-l prezentăm integral:

S-au împlinit, săptămâna trecută, opt ani de când Klaus Iohannis a primit votul final al românilor pentru funcția de președinte al României. Opt ani în care, așa cum ne-a promis, am luat-o pas cu pas. Nu ne-am grăbit, n-a fost o tranziție bruscă de la președinția dăunătoare a turnătorului Petrov la lumea numai lapte și miere și democrație pură pe care o așteptau fanii fostului primar de Sibiu. Și nu ne grăbim nici astăzi, pentru că tranziția, se pare, nu s-a încheiat. De fapt, nici n-a început.

Să nu ne amăgim,

căci, în realitate, Klaus Iohannis nu ne-a promis nimic. Nu a avut nici un proiect, nici un program. Singura idee a campaniei electorale a actualului președinte a fost „Nu Ponta!“. Pentru că, vedeți dumneavoastră, Ponta reprezenta răul absolut, dușmanul perfect, tatăl și mama tuturor relelor posibile.

Băiatul ăsta blând, cu vorbirea identic de lentă și legănată ca și mersu-i și ca și gândirea-i, pe de altă parte, era altceva. În primul rând, un neamț, garanție a corectitudinii și fair-play-ului. În al doilea rând, un gospodar. Un om care a reușit să facă din Sibiu…

El însuși n-a prea reușit mare lucru. Dacă Sibiul n-ar fi avut parte de un festival internațional de teatru care nu-i datorează absolut nimic lui Klaus Iohannis, probabil că n-ar fi ajuns niciodată Capitală Culturală Europeană. Dar a ajuns și a și obținut niște fonduri foarte serioase de la Guvernul Tăriceanu, fonduri care să-l ajute să se mai spele olecuță la față, mai ales în partea veche a orașului. În istorie, însă, a rămas primarul, gospodarul gospodarilor, care a făcut și a dres.

Cumva, Klaus Iohannis

s-a lipit de USL și a început să fie vehiculat drept candidat-minune pentru diverse posturi. Ba ministru de Interne, ba, chiar, premier. A început să-i placă, iar în 2014, când pe Crin Antonescu l-a luat oratoria pe dinainte și a promis că-și va da demisia dacă PNL nu trece de 20% la alegerile europarlamentare, Iohannis și-a văzut larg deschis drumul spre marea vacanță care urma să fie primul mandat prezidențial.

Antonescu, mai mult de nevoie, și-a dat demisia, așa cum promisese. Dar nu s-a împăcat cu ideea și a candidat din nou la alegerile pentru funcția de președinte al partidului. Unde a luat-o direct în față de la găselnița lui, Klaus Iohannis. Care, deși nu îndeplinea condițiile statutare, a și candidat, și a și câștigat alegerile interne. De aici și până la desemnarea drept candidat la prezidențiale n-a mai fost drum lung. Nepotul de ceasornicar, meticulosul, neamțul cel serios și corect venea să salveze țara de comunism, de chinezi, de toate pericolele alea nasoale care o pândeau la cotitura istoriei.

Primul lucru pe care

l-a făcut președintele Iohannis, după ce a depus jurământul, pe 21 decembrie, la mai bine de o lună de la alegeri, a fost să-și ia o vacanță. De câteva săptămâni. S-a întors în țară, destul de ostenit, pe la jumătatea lui ianuarie. Și a făcut un gest de mare curaj: a strâns partidele parlamentare la Cotroceni și le-a convins să fie de acord cu acordarea a 2% din PIB pentru armată. Nu s-a votat vreo lege, nu s-a dat nici măcar vreo ordonanță de guvern. Niște băieți au decis ei că așa trebuie, au semnat un soi de protocol fără nici o valoare legală și așa a rămas: 2% din PIB se duc, acum, de niște ani buni, pentru rachetuțe, prăștii și alte jucării care țin dușmanii departe.

După acest mare act de curaj, președintele, epuizat, s-a odihnit o vreme. Nu mult, câțiva ani, până când a fost nevoit să călătorească în SUA. Acolo, încă buimac și afectat de jet-leg, a promis că vom cumpăra sisteme antirachetă Patriot, în valoare de patru miliarde de dolari. Pentru acest act de, din nou, mare curaj, președintele nostru a primit de la președintele lor o șapcă albă și un pupic pe frunte, ca să-i meargă bine cu realegerea în al doilea mandat.

Și cam asta a fost tot

ce a făcut memorabil președintele nostru în îndelungata sa carieră.

Au trecut opt ani de când a fost ales prima dată și România n-a făcut nici măcar un singur pas în direcția aia bună în care am fi vrut toți să ne îndreptăm.

Proiect de țară nu există. Nici pe termen lung, nici pe termen mediu și nici măcar pe termen scurt. După ce s-a scremut ca găina babei, președintele a eliminat un soi de ceva care se cheamă „România educată“. Este un soi de proiect personal, la fel de util ca mărgicile albastre eliminate de aceeași găină a babei, cu mult scandal.

Justiția, pe care de multe ori a pretins Klaus al nostru că o apără, a ajuns mai rău decât pe vremea lui Năstase și Stănoiu. Politicul este ăla care decide ce și cum sau, de fapt, decid serviciile secrete, care au fir direct cu procurorii și cu judecătorii. Politicienii sunt, totuși, liniștiți: dacă și-au jucat corect cărțile, dacă au făcut frumos și n-au supărat pe nimeni, dacă, în plus, au șansa de a fi membri în partidul președintelui, pot face ce vor. Încă doi ani, cel puțin, nu-i deranjează nimeni.

Au trecut opt ani,

iar în România nu s-a întâmplat nimic bun, nu a existat nici măcar cea mai mică evoluție pozitivă în politică, administrație centrală, economie. Premierii aleși de Klaus Iohannis sunt din ce în ce mai slabi, datoria externă este din ce în ce mai mare, nivelul de viață al românilor este din ce în ce mai jos.

Am pierdut zece ani cu Traian Băsescu, am mai pierdut opt și vom mai pierde doi cu domnul Klaus Iohannis. Pare că avem ani de cheltuit cu generozitate. Deși, desigur, nu avem așa ceva.

Ăștia care l-ați votat pe Băsescu, l-ați votat după aia și pe Iohannis și dați semne că n-ați învățat nimic din asta, nu mai bine mergeți voi într-un city-break peste doi ani, în timpul turului 2? Într-un city-break într-o țară unde nu există posibilitatea să votați la prezidențiale. Cumva, chiar și dacă vi l-am plăti noi, s-ar putea să fim mai câștigați decât să mai pierdem zece ani cu un președinte ales de voi…

articolul original.

Nu are rost să cheltuiți bani pentru a vă adresa la CEDO. Părerea mea…

24 October 2022 at 08:01

După 8 ani, plângerea mea la CEDO, în Dosarul Zambaccian, a fost respinsă, ca INADMISIBILĂ. A fost nevoie, deci de 8 ani pentru ca cererea să fie declarată inadmisibilă! Celeritate, nu? Să nu comparați cu plângerea Codruței Kovesi, care a primit raspuns în câteva săptămâni…

Și plângerea în Dosarul Afișelor electorale a fost respinsă tot ca INADMISIBILĂ. Nu era nevoie de vizibilitate într-o dezbatere publică europeană. Așa încât cei 972 de martori ai acuzării față de cei 4 martori ai apărării au fost considerați o procedură corectă de „egalitate a armelor”. Între altele…

Poate vă aduceți aminte, judecătoarea Gabriela Bîrsan, fostă șefă de secție la ICCJ, a fost achitată definitiv în dosarul ce i-a fost deschis. M-am bucurat foarte mult atunci. Se încheiau șapte ani de calvar și de abuzuri. Prezența sa, în conducerea ICCJ, era incomodă. În plus, soțul său, profesorul Corneliu Bîrsan era judecătorul din partea României la CEDO. 

Anii 2011-2012 erau perioada în care dosare cu obiective politice, cum era si Dosarul „Trofeul calității” ajunseseră la ICCJ. Se modificaseră procedurile, codul penal și cel de procedură penală, avusese loc „mica reformă în justiție”, fusese numită, de Traian Băsescu, noua sefă a Curții. Totul era pregătit pentru condamnări. Trebuiau însă „neutralizați” unii judecători incomozi de la ICCJ (o voce puternică o reprezenta Gabriela Bîrsan) și trebuia schimbat judecătorul român de la CEDO, unde, inevitabil, plângerile în legătură cu abuzurile judiciare urmau să ajungă. Acestea au fost rațiunile prin care a pornit, la București, acțiunea penală împotriva Doamnei Bîrsan (percheziții, interceptări, etc.), la 6 octombrie 2011, urmată, la 17 noiembrie, de cererea de ridicare a imunității judecătorului Bîrsan, formulată de DNA, la Strasbourg. Era perioada în care Livia Stanciu „judeca” recursul în dosarul meu. În 2012, în vară, s-a dat verdictul. După câteva luni, am făcut plângere la CEDO. 

În octombrie 2013, a fost desemnat un nou judecător român la CEDO – Iulia Motoc (în cadrul acordului de coabitare Băsescu-Ponta) iar în noiembrie 2014 s-a dat decizia de inadmisibilitate la plângerea formulată de mine. Niciunul din motivele invocate de mine nu a fost acceptat. Inutil să vă spun că nu cred în coincidențe. Sper că atât profesorul Bîrsan, cât și judecătoarea Gabriela Bîrsan – pentru amândoi am un deosebit respect – să dea mai multe detalii despre ce s-a urmărit prin abuzurile ce au avut loc împotriva lor. Și cred că acum veți putea citi și înțelege mai bine decizia CEDO referitoare la plângerea mea și rațiunile pentru care Curtea a trebuit să-și schimbe chiar și jurisprudențe anterioare.


Laura Codruța Kovesi la recepția oferită de ambasadorul Franței la Bucuresti cu ocazia Zilei Naționale a Franței, joi, 14 iulie 2016 Foto Adriana Neagoe, Inquam

Aș vrea să înțelegeți și cum funcționează „coridorul condamnărilor” în cazul dosarelor cu obiective politice – ministru al justiției fanatizat (Monica Macovei), conducere DNA controlată sau influențată politic (Daniel Morar, Codruța Kovesi), conducerea ICCJ numită politic (Livia Stanciu, Ionuț Matei) și conexiunile externe – la Bruxelles Catherine Day, iar la CEDO Iulia Motoc.

Pare că mandatul Iuliei Motoc cuprindea, între altele, cerința respingerii unor plângeri „supărătoare” din România. Ea și-a începutut mandatul cu respingerea primei mele plângeri și trebuia să închidă si cea de-a doua plangere a mea înainte de încheierea mandatului său la CEDO, în decembrie anul acesta.

Concluzia mea pentru cei care mai cred în povești cu zâne, „statul de drept”, „drepturile omului”, „valori și principii europene”, CEDO, să nu-și mai irosească banii pe traduceri, taxe, corespondență, avocați deoarece comandamentele politice guvernează și la Strasbourg.

Iată si câteva argumente privind recenta decizie de inadmisibilitate a plângerii mele în Dosarul Zambaccian:

OBSERVAȚII PUNCTUALE

1. Prezidarea completului de 5 judecători, după terminarea mandatului de vicepreședinte ÎCCJ al Aidei Popa, de președinta a Secției penale Jijie, apoi de vicepreședintele ÎCCJ nou numit Ionuț Matei, iar nu de vicepreședinta în funcție Cristina Tarcea.

Conform legii în vigoare la acel moment, completurile de 5 judecători erau prezidate de președintele sau vicepreședintele ÎCCJ, iar numai în absența acestora de un președinte de secție.

Când a început judecarea cauzei, exista un singur post de vicepreședinte ÎCCJ, ocupat de Aida Popa, care a prezidat completul. Apoi legea s-a modificat și a prevăzut două posturi de vicepreședinte, fără să existe nicio condiționare privind specializarea acestora (civiliști ori penaliști). Într-una dintre funcții a fost numită Cristina Tarcea. Apoi mandatul de vicepreședinte al judecătoarei Aida Popa a încetat prin ajungerea la termen și pentru o perioadă scurtă mandatul a fost vacant.

Nemaifiind vicepreședintă a ÎCCJ, Aida Popa nu a mai prezidat completul de 5 în cauză. Președinta ÎCCJ Livia Stanciu prezida celălalt complet de 5, deci automat vicepreședinta Cristina Tarcea trebuia să prezideze completul de 5 în cauză. De altfel, ea a prezidat completul de 5 penal în alte cauze, inclusiv la adoptarea deciziei de recurs, nu doar la termene intermediare.

În cauză însă, deși exista vicepreședinte al ÎCCJ care prezida alte completuri de 5, iar legea nu conține nicio condiționare să fie penalist, a fost desemnată, manifest ilegal, să prezideze completul de 5 președinta Secției penale, deși legea permitea acest lucru numai în absența președintelui și vicepreședintelui ÎCCJ, ceea ce nu a fost cazul. Președinta Secției penale a prezidat foarte puține ședințe cu termene intermediare, lăsând apoi locul lui Ionuț Matei, proaspăt numit de Traian Băsescu, pe a doua funcție de vicepreședinte ÎCCJ.

Deși legea internă este foarte clară, neexistând absolut nicio condiționare privind specializarea ca judecător a vicepreședintelui (ceea ce, anterior modificării legii, nici nu era posibil, existând un singur post de vicepreședinte), iar președinția completului de 5 putând fi asigurată de un președinte de secție doar în lipsa președintelui și vicepreședintelui, Curtea Europeană, în mod incredibil, afirmă că este legitimă dorința ca președinția să fie asigurată de un judecător specializat, deci nu există nicio interpretare arbitrară a legii. Mai mult, tot Curtea Europeană, complet de necrezut, susține că vicepreședinta Tarcea a putut prezida (deși acest lucru contrazice ceea ce susținuse privind legitimitatea specializării), pentru a o înlocui pe președinta de secție dacă aceasta nu putea participa, ceea ce este manifest aberant, întrucât legea spune foarte clar că un președinte de secție înlocuiește un vicepreședinte ÎCCJ absent, iar nu invers.

Atât soluția instanței naționale, cât și soluția CEDO sunt absurde și arbitrare.

2. Minciuna Guvernului privind-o pe Cristina Tarcea

Guvernul a mințit în mod ordinar Curtea Europeană, susținând că vicepreședinta Cristina Tarcea nu a prezidat niciun complet de 5 judecători penal, fiind civilistă.

Cristina Tarcea Foto George Călin, Inquam

CEDO reține că informația dată de Guvern este falsă, dar refuză să sancționeze abuzul de drept procesual comis de Guvern, cu motivarea puerilă că fapta Guvernului nu a împiedicat CEDO să judece cauza.

Problema nu este imposibilitatea de judecare a cauzei, ci necesitatea sancționări relei credințe.

Pentru comparație, recent, CEDO a declarat inadmisibilă plângerea fostei judecătoare Camelia Bogdan pentru exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale. Pentru identitate de rațiune, nu doar abuzul de drept al reclamantului, ci și abuzul de drept al statului pârât trebuie sancționat.

3. Lipsa de imparțialitate a judecătorilor Ioana Bogdan și Ionuț Matei

Acești 2 judecători au făcut întâi parte din completul de judecată din cauza Trofeul calității, unde în hotărârea de condamnare se scrie, cu caracter general, de principiu, că domnul Adrian Năstase este personificarea corupției clasei politice din România. Afirmația, în mod manifest, nu se referea doar la respectivul dosar, ci era de maximă generalitate.

Ulterior, acești 2 judecători au făcut parte din completul de 5 care a judecat în recurs cauza Zambaccian.

Absolut halucinant pentru orice om de minimă bună-credință, CEDO afirmă că „dubiile domnului Adrian Năstase privind lipsa lor de imparțialitate” în judecarea celui de-al doilea dosar, ca urmare a afirmației categorice și care nu se limita la primul dosar conținute în prima hotărâre de condamnare, nu sunt justificate!

4. Caracterul echitabil al condamnării direct în recurs (după achitare) cu nerespectarea principiului nemijlocirii administrări probelor esențiale în condamnare

Ignorând complet propria jurisprudență constantă, CEDO nu a văzut nicio problemă că, pentru o infracțiune, prima instanță, care a audiat direct martorii, a dispus achitarea, iar instanța de recurs, care nu i-a audiat direct pe unii dintre ei, deci nu le-a putut verifica credibilitatea, dar s-a întemeiat pe declarațiilor în formă scrisă pentru condamnare, a dispus condamnarea! Raportat la jurisprudența clară a CEDO, este fără comentarii!

Mai grav, judecătorul Ionuț Matei, care a prezidat la final completul de 5, decizând condamnarea, nu a participat deloc la administrarea acelor probe care au fost readministrate în recurs (unele declarații de martor și declarațiile inculpaților), dar CEDO nu vede absolut nicio problemă, pe motivul că aceste probe au fost percepute direct de ceilalți 4 judecători! Totuși, este vorba de completul de 5 judecători, iar nu de completul de 4 judecători, deci unul dintre judecători, chiar președintele completului, a condamnat fără să perceapă direct nicio probă! Raportat la jurisprudența clară a CEDO, actuala decizie CEDO este halucinantă.

articolul original.
  • There are no more articles
❌