ACTUALITATE
🔒
Au fost publicate stiri noi. Click aici pentru a le afisa.
Ieri — 8 December 2022Ultimele Stiri

VIDEO Papa Francisc izbucneşte în lacrimi la menţiunea suferinţei ucrainenilor în timpul unei rugăciuni în centrul Romei

8 December 2022 at 06:57
image

Papa Francisc a început să plângă, joi, când a menţionat suferinţa ucrainenilor în timpul unei rugăciuni tradiţionale în centrul Romei, relatează Reuters.

Pope Francis breaks down in tears as he places the people of Ukraine at the feet of Our Lady today on the Solemnity of her Immaculate Conception: "looking to you who are without sin, we continue to believe and hope that love might conquer hatred, ... that peace might conquer war" pic.twitter.com/RTfO20sQFs

— Catholic Sat (@CatholicSat)
December 8, 2022

Vocea papei a început să tremure când a pomenit de ucraineni şi a trebuit să se oprească, neputând să vorbească, pentru aproximativ 30 de secunde. Când a reluat rugăciunea, vocea continua să îi tremure.

Mulţimea, inclusiv primarul Romei, Roberto Gualtieri, care se afla chiar lângă suveranul pontif, a aplaudat când şi-a dat seama că nu poate vorbi şi l-au văzut plângând.

Papa Francisc a izbucnit în lacrimi în timpul unei rugăciuni tradiţionale închinate Fecioarei Maria la picioarele unei statui cu ocazia Sărbătorii Imaculatei Concepţii, o sărbătoare naţională în Italia.

”Fecioară imaculată, astăzi aş fi vrut să îţi aduc mulţumirile poporului ucrainean”, a spus el înainte de a fi copleşit de emoţie şi de a se opri.

”În schimb, încă o dată trebuie să îndrept către tine rugăciunile copiilor, ale bătrânilor, ale taţilor şi mamelor, ale tinerilor din acel pământ martir, care suferă atât de mult”, a evocat papa.

articolul original.
Before yesterdayUltimele Stiri

Care este istoricul şi tradiţiile de Sfântul Nicolae?

6 December 2022 at 07:52
Foto: turistprinromânia.ro

​Povestea sfântului Nicolae este o combinație de istorie și mit, de generozitate și violență și de deznădejde transformată în speranță. Puțini sfinți au fost atât de iubiți și puțini poartă atât de multe tradiții, credințe și legende. Despre viața sfântului, despre cum s-a ”născut Moș Nicolae și ajutoarele sale și despre diverse obiceiuri din Europa și despre cum l-au primit românii pe sfântul celebru pentru generozitatea sa și pentru puternicul simț al dreptății, astfel;

  • Sfântul Nicolae s-a născut în localitatea Patara (Turcia de azi) în anul 280 și a trecut la cele veșnice în anul 343. Este cunoscut drept ocrotitor al celor acuzați pe nedrept, al comercianților și al călătorilor, al fetelor nemăritate și al mireselor și, în mod special, al copiilor. I se atribuie mai multe minuni.
  • Sfântul Nicolae este printre cei mai iubiți sfinți în România, iar tradiția spune că apare pe un cal alb, păzește Soarele și îi apără pe corăbieri și pe soldați.
  • Una dintre cele mai celebre legende despre viața sfântului spune că acesta i-a dat unui om trei pungi cu galbeni, ca să aibă fetele lui zestre, să se poată căsători. Se spune că sfântul, aflându-le durerea, le-a aruncat fiecăreia pe geam, într-o noapte, câte un săculeţ de bani, care a căzut fie în ciorapii puşi la uscat, fie în ghete.
  • În multe părți din Europa sfântul a scăzut în importanță după anul 1500, dar prezența lui a rămas vie în Olanda unde s-a menținut tradiția lui ”Sinterklaas”. În ziua sfântului sunt parade și sărbători, iar Sinterklaas vine călare pe cal, îmbrăcat într-o robă episcopală roșie și cu o mitră în mână. Ajutorul său, Petru cel Negru, a fost un personaj foarte controversat în ultimii ani, fiind considerat rasist.
  • În tradiția mai multor țări sfântul Nicolae este însoțit de un personaj poznaș sau de-a dreptul malefic. Acest personaj îi pedepsește pe copiii obraznici cu nuielușa și, în loc să-i bucure cu fructe, ciocolată, fursecuri sau prăjituri, le dă pietre sau cărbuni sau îi atinge cu nuielușa.

Sfântul Nicolae în tradiția românească

În România, multe obiceiuri și tradiții sunt legate de Sf Nicolae, multe având ca temă generozitatea și victoria binelui asupra răului.

Astfel, Ion Ghinoiu scrie în cartea ”Calendarul țăranului român – zile și mituri”

”Divinitatea din generația sfinților – moși care a preluat numele și data de celebrare a sfântului Nicolae din calendarul creștin este numită în calendarul popular Sânnicoară (Transilvania), Moș Nicolae (Muntenia), Sfântul Nicolae a fost un personaj real: episcop din Myra, mort probabil în anul 343, apărător al dreptei credințe în Iisus”.

Cum este înfățișat în tradiția populară? Apare uneori pe un cal alb, aluzie la prima zăpadă de decembrie, păzește Soarele care încearcă să se refugieze pe lângă el către ținuturile de miazănoapte pentru a lăsa lumea fără lumină și căldură. Este sfânt patron al corăbierilor, pe care îi salvează de la înec, dar apără și soldații în războaie și de aceea mulți îl invocau în timpul luptelor. Era invocat și de văduve, de orfani și de fetele care voiau să se mărite, dar cel mai cunoscut este pentru faptul că aduce cadouri în noaptea de 5 spre 6 decembrie și pedepsește copiii leneși sau neascultători.

Sfântul are mare trecere pe lângă Dumnezeu și este așezat la ”masa împărătească”.

”De ziua lui se fac vrăji, farmece și pronosticuri meteorologice, se pun crenguțe de pomi fructiferi (măr, păr, cireș, prun), în apă, la căldura camerei, pentru a fi înflorite până la Anul Nou, când se aprecia rodul livezilor și erau folosite ca sorcovă. Sărbătoarea de pe 6 decembrie prefigura victoria binelui asupra răului, a luminii asupra întunericului. În comparație cu alți sfinți creștini, Moș Nicolae are mare trecere pe lângă Dumnezeu: când se deschide cerul la miezul nopții de Crăciun, el ar fi văzut stând la masa împărătească chiar lângă Dumnezeu”, scrie Ion Ghinoiu, care citează legende din Moldova și Bucovina.

Una dintre legendele bizare este legată de statutul de patron al corăbierilor, fiindcă spune că Sf Nicolae salvează oamenii pe care Maica Domnului ar vrea să-i înece. ”Astfel, în unele legende și credințe, Sf Nicolae, patron al corăbierilor, salvează oamenii de la înec, Maica Domnului îi îneacă : ”Cei înecați sunt ai Maicii Domnului, sunt norodul ei pe cea lume. Ea se bucură când cineva se îneacă; pe cei în pericol îi trage în apă să se înece. Niciodată când mergi la o apă să nu te rogi la Maica Domnului ca să-ți ajute, că-i rău, să te rogi la sfântul Nicolae”, mai scrie Ion Ghinoiu.

Sfântul Nicolae – Viața, minunile, suferința și legenda

În unele țări este sărbătorit pe 5 decembrie, în cele mai multe pe 6 decembrie, iar Nicolae este sfântul patron al Greciei și Rusiei, fiind vestit pentru generozitatea sa.

În contextul istoric, Sfântul Nicolae, ierarhul din localitatea Mira (Myra), este cel mai cunoscut și iubit sfânt al Bisericii Ortodoxe. Născut în jurul anului 280, în localitatea Patara (în provincia Lichia, din partea asiatică a Turciei de astăzi), și a trecut la cele veșnice în anul 343, în localitatea Myra (în prezent Kocademre, Turcia), acest sfânt ierarh s-a făcut pe sine chip al smereniei și al sărăciei. Este cunoscut drept ocrotitor al celor acuzați pe nedrept, al comercianților și al călătorilor, al fetelor nemăritate și al mireselor și, în mod special, al copiilor.

A studiat la cele mai bune şcoli, unde s-a remarcat prin inteligenţă, iar în bisericile în care intra, uimea pe toţi prin blândeţe şi nobleţe sufletească.

Întrucât unchiul său era episcop la Patara, Nicolae a stat o vreme la mănăstirea de acolo, unde a devenit preot.

Despre Sfântul Nicolae se spune că, ajuns arhiepiscop, se îngrijea şi de sufletele, dar şi de nevoile trupeşti ale locuitorilor din Myra. Umbla neştiut prin cetate şi le dăruia cele necesare pe furiş.

Însă, una dintre cele mai cunoscute legende despre Moş Nicolae este povestea celor trei fete sărace, care neavând zestre, nu se puteau căsători şi urmau să fie vândute de tatăl lor unor bărbaţi înstăriţi. Legenda spune că Sfântul Nicolae, aflându-le durerea, le-a aruncat fiecăreia pe geam, într-o noapte, câte un săculeţ de bani, care a căzut fie în ciorapii puşi la uscat, fie în ghete. De aici provine obiceiul ca darurile de Moş Nicolae să fie puse în ghete.

De aceea, ziua Sfântului Nicolae se mai numeşte, prin unele ţinuturi, Crăciunul Copiilor. Seara, în ajun, copiii îşi curăţă ghetele, în care vor primi daruri mărunte: ciocolată, bomboane, fructe de iarnă (portocale, mandarine, curmale şi smochine), uneori haine şi jucării. Darurile mult visate, mai costisitoare, le vor fi date de Crăciun, sub pom, în seara de 24 decembrie.

O legendă extrem de cunoscută în Evul Mediu a fost cea despre hangiul care a stat de vorbă cu doi băieți care i-au cerut găzduire, fiind în drum spre Atena. Văzând că cei doi au aur, hangiul i-a omorât în timp ce dormeau și le-a pus trupurile într-un butoi cu saramură. Sfântul Nicolae nu doar că a aflat de crimă, dar a mers la han și i-a înviat pe cei doi băieți. De la această poveste a pornit tradiția de protector al copiilor.

În plus, Sfântul a apărat cu putere doctrina bisericească în timpul Marii Persecuții din anul 303 când Bibliile au fost arse și preoții au fost forțați să-și renege credința. Nicolae a stat ani buni în închisoare până când persecuțiile s-au încheiat în anul 313, după Edictul de la Milano (Mediolanum).

Sfântul Nicolae a făcut minuni chiar din timpul vieţii sale. În timpul călătoriei spre Ţara Sfântă, o furtună puternică i-a speriat pe cei din corabie, dar Nicolae i-a îndemnat pe toţi să se roage lui Dumnezeu, iar furtuna s-a oprit.

Tot atunci, Sfântul Nicolae a înviat un tânăr corăbier care căzuse de pe catarg şi se înecase. De asemenea, în Alexandria, Sfântul Nicolae a vindecat mulţi bolnavi şi oameni posedați de Diavol.

El a salvat cetatea Myra de foamete, arătându-se în vis unui negustor italian pe care l-a îndemnat să vină să-şi vândă grâul acolo.

Aşadar, Moaştele Sfântului Nicolae sunt păstrate la Catedrala din Bari, în Italia (Basilica di San Nicola) La biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti se află o parte din moaştele Sfântului Nicolae și foarte multe lăcaşuri de cult poartă numele Sfântului Nicolae.

 

articolul original.

Tradiții de Sfântul Nicolae

6 December 2022 at 06:30
image

Sfântul Nicolae s-a născut în jurul anului 280 d.H., în localitatea Patara Lichiei. Acest mult-iubit sfânt a fost rânduit spre cinstire în ziua de 6 decembrie, deoarece în această zi el i-a apărut în vis Împăratului Constantin cel Mare, cerându-i să-i ierte pe cei trei tineri nevinovați, care urmau a fi omorâți a doua zi. Acest sfânt ierarh s-a făcut pe sine chip al smereniei și al sărăciei. A fost un Slujitor de Dumnezeu și de oameni până la sfârșitul vieții sale și, prin puterea Sfântului Duh, depune și astăzi eforturi în slujba lui Hristos.

Sfântul Ierarh Nicolae din Mira Lichiei este cunoscut drept ocrotitor al celor acuzați pe nedrept, al comercianților și al călătorilor, al fetelor nemăritate și al mireselor și, în mod special, al copiilor mici. A trecut la cele veșnice în jurul anului 345, în localitatea Mira (astăzi Kocademre, Turcia).

Se cunoaște despre sărbătoarea Sfântului Nicolae că este una dintre cele mai îndrăgite sărbători ale iernii, după Sărbătoarea Crăciunului. Moș Nicolae este așteptat cu nerăbdare de copii. Aceștia, în seara de ajun, își curăță și își pregătesc ghetuțele, pentru ca moșul Nicolae să le poată umple cu daruri. Există, însă, și posibilitatea ca moșul să nu fie întotdeauna darnic, dacă nu au fost copiii cuminți în decursul anului. Moșul le aduce celor neastâmpărați o nuielușă.

Sfântul Nicolae este unul din sfinții foarte importanți pentru țăranul român. O legendă spune că Sfântul Casian (sărbătorit pe 29 februarie) s-a plâns lui Dumnezeu că el nu are așa de mare importanță. În acest timp, a sosit Sfântul Nicolae, ud și obosit, după ce ajutase o noapte întreagă la salvarea unor oameni. Atunci, Dumnezeu i-ar fi dat acest exemplu Sfântului Casian, spunându-i că nu mai vrea să-l vadă decât peste 4 ani.

Sfântul Nicolae e milostiv față de săraci, ajută văduvele, orfanii și dăruiește bani tuturor oropsiților. Sfântul Nicolae este, de asemenea, protector al copiilor, fiind primul moș darnic care le face acestora cadouri, odată cu venirea iernii.

La sate, există obiceiul ca, în ziua de Sfântul Nicolae, feciorii să se organizeze în cete și să-și aleagă gazda unde vor merge pentru repetițiile colindelor de Crăciun și de Anul Nou.

Din bătrâni, aflăm că Sfântul Nicolae se mai serbează și pentru ajutor la boli și lovituri, dar și pentru sprijin acordat în orice situații.

În noaptea de Sfântul Nicolae, tradițiile românești vorbesc și despre ritualuri magice, farmece și pronosticuri meteorologice. Se puneau crenguțe de pomi fructiferi în apă, pentru a înflori până la Anul Nou, ocazie cu care se putea afla rodul livezilor din anul ce urmează.

În tradiția românească, se spune că iarna începe la Sfântul Niculai, când acesta trebuie să-și scuture barba cea albă, cu alte cuvinte, trebuie neapărat să ningă. Dacă, totuși, se întâmplă să nu ningă de Sfântul Nicolae, atunci se zice că ar fi întinerit Sfântul Niculai.

articolul original.

Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. Invitat: Pictorul George Tzipoia

5 December 2022 at 17:46
By: Incomod
image

Episodul 10 al sezonului II al podcast-ului Avangarda, cu Ionuț Vulpescu, aduce în fața publicului comorile casei memoriale cu „obloane galbene”, clădirea iconică a Bucureștiului de altă dată, care acum găzduiește Muzeul Alexandru Țipoia, prin dialogul de excepție cu fiul marelui artist, pictor la rândul său, George Tzipoia. Maniera în care moștenirea artistică a familiei Țipoia intră în patrimoniul cultural al artei românești pe o altă cale decât cea politică, așa cum s-a întâmplat în cazul lui Baba, Țuculescu sau Ciucurencu se datorează anilor în care Alexandru Țipoia, pictor de război, dar netolerat de puterea acelui timp, a rămas marginalizat: un geniu care în timpul vieții nu a avut mai mult de un pliant alb-negru. George Tzipoia a făcut dreptate printr-un act de salvgardare inedită a casei memoriale a lui Alexandru Țipoia, care a fost, de altfel, și atelier, nu doar universul a patru generații ale acestei familii culturale. Astfel, după ani în care a încercat să doneze clădirea statului român, evaluată la 3.2 milioane de euro, dar refuzată, sub condiția de a fi lăsat să gestioneze muzeul în continuare, George Tzipoia a reușit prin resurse proprii, alături de familie, să transforme casa părintească în muzeu public.

Artistul George Tzipoia îi mărturisește fostului ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, anii în care a îndurat indiferența statului român față de un asemenea proiect cultural, dar și credința cu care artistul elvețian de origine română a ales să se întoarcă acasă, în ciuda reputației de care se bucură în Franța și în spațiul helvet. Veți afla cum a reușit George Tzipoia să părăsească țara în anul 1982, obligat să își lase fiica în România, ca dovadă în fața Securității că se va întoarce, ce a însemnat să trăiască un an și lase luni fără copilul său alături și ce l-a dezamăgit la piața de artă românească, acolo unde mecanismele caselor de licitații tranzacționează brand-uri la prețuri mari, dar lipsite de valoare culturală. Despre condiția artistului de geniu în România, o avangardă artistică imposibilă într-o lume a confuziei valorilor și despre prețul corect al unei capodopere, aflați în exclusivitate la Avangarda, cu Ionuț Vulpescu.

Interviul integral poate fi accesat aici: https://www.youtube.com/watch?v=sM7Vuih6tAc

Pictorul George Tzipoia: „România de acum e și rezultatul exilului nostru”

Ionuț Vulpescu: Bună ziua, la un nou episod al podcastului meu! Astăzi avem un decor special. Suntem într-o stradă liniștită din București, dacă mai există așa ceva; noroc că există, e miraculos! Str. Locotenent Aviator Gheorghe Caranda nr. 79, o destinație mai puțin cunoscută dar extrem de interesantă pentru cei pasionați de cultură, de artă! Am bucuria să fiu oaspetele domnului George Tzipoia! Domnule Tzipoia, vă mulțumesc extrem de mult că ați acceptat invitația mea și că ne-ați primit în acest spațiu extrem de frumos!
George Tzipoia: Cu multă plăcere! Și eu vă mulțumesc că ați avut inspirația să ne includeți în activitățile dvs. pentru că, într-adevăr, merită, această casă memorială este unică în București și în mod sigur și în România și ar trebui subliniat lucrul acesta! Ceea ce vedeți aici e rezultatul exilului nostru, la urma urmelor; pentru că tot ce am făcut după Revoluția din 1989, noi, cei din afara țării, am lucrat pentru România, pentru arta și cultura românească. Și asta trebuie spus, pentru că în general se procedează invers. În loc de afară să lucreze pentru dinăuntru, se lucrează dinăuntru pentru afară. Lucrul acesta merită să fie spus.

I.V.: Trebuie să spunem, pentru cei care ne urmăresc, suntem în casa memorială – casă-muzeu, a pictorului Alexandru Țipoia, tatăl dvs., și aș vrea să facem o mică istorie, odiseea acestui muzeu. Trebuie spus, sunt foarte puține muzee care au apărut în România după Revoluție, iar de tipul acesta, este unic. E un spațiu extrem de generos, foarte multe lucruri care țin de biografia, de creația lui Alexandru Țipoia.
G.T.: Da, este casa familiei noastre, casa a patru generații. Este casa bunicilor mei, cei care au cumpărat casa în 1940, și este extrem de importantă această casă, pentru că tatăl meu, Alexandru Țipoia, și-a creat întreaga lui operă, din 1940, până la moarte, în această casă! Nu a avut alt spațiu destinat creației, separat de casă, precum au avut artiștii bine văzuți de regimul comunist. Tatăl meu nu a avut atelier separat și a lucrat toată opera lui în casă. Sub aspectul acesta, încă o dată, este un loc unic, pentru că a fost un loc al creației, nu numai al vieții de zi cu zi, împreună cu familia, cu părinții, cu mine și cu fiica noastră, Diana. Este casa a patru generații a familiei noastre!

Ce înseamnă pentru familia Țipoia „Acasă, în umbra urmelor noastre?”

I.V.: Am văzut, ați publicat recent un album excepțional, Acasă, în umbra urmelor noastre, unde faceți o adevărată anchetă genealogică. Familia dvs. a avut rădăcini până în jurul anului 1300?
G.T.: Da, sigur că da! 1300!

I.V.: Care ar fi așa, pe scurt, elementele cele mai interesante din această genealogie?
G.T.: Elementele cele mai interesante… nu știu la ce vă referiți. Ce elemente foarte interesante pot fi aici? Sigur că pot fi câteva personaje importante. În primul rând, legate de România, din partea Elveției. Bunicul bunicii mele a fondat Colonia Elvețiană din București în 1839. Ca tânăr a venit. Louis-Adolphe Leyvraz, împreună cu fratele lui, Samuel Leyvraz, doi tineri au plecat din spațiul helvet și au venit în București. La vremea aceea era Principe cineva din familia Ghica. Deci înainte de Unirea Principatelor, de devenirea României Regat. Este o situație foarte interesantă pentru familia noastră pentru că acest stră-străbunic al meu a lucrat pentru Primăria Orașului București. A fost peisagistul șef horticultor al Bucureștilor și a creat în această poziție toate parcurile cunoscute începând cu Cișmigiu, începând cu Grădina Icoanei, cu Parcul Carol, care inițial fusese proprietatea lor. Ei, ca tineri ajunși în București, au cumpărat terenul pe care s-a construit ulterior Parcul Carol și terenul pe care s-a construit Gara Filaret a fost al lor. Au fost expropriați pe vremea lui Cuza și atunci ei au fost nevoiți să cumpere alt teren, în apropiere de Cimitirul Bellu. Acolo au fost proprietățile lor, cu casa – avem fotografia primei case a unui elvețian în București, foarte interesantă, care casă, și ea, bineînțeles că a fost demolată, nu mai există actualmente; dar a rămas imaginea și o gravură a terenului lor. Prin față treceau tramvai cu cai, foarte interesant. Deci lucrurile acestea figurează în această casă cu amintiri pe care am scris-o în ultimii ani și care a fost publicată, la Editura Institutului Cultural Român în primăvara asta.

I.V.: Am început să vorbim despre exil și despre ceea ce ați făcut din exil, pentru țară, pentru România. Ați plecat în anii ’80, dacă nu mă înșel.
G.Ț.: În ’82.

De ce nu a reușit George Tzipoia să plece din România până 1982? „Fiica noastră, Diana, a rămas ca dovadă că noi va trebui să ne întoarcem înapoi. Deci niciun părinte normal la cap nu pleacă să își lase fiica de opt ani, să o abandoneze. Dar nu s-a putut mai devreme de un an și jumătate, un an și șase luni”

I.V.: De ce ați plecat, care a fost contextul?
G.Ț.: Contextul a fost următorul. Noi am dorit, ca artiști, eu, și soția mea, ca arhitect, am dorit să vizităm. Și nu am putut să ieșim din România ani de zile. Am fost mereu respinși, refuzați, refuzați, refuzați. Și am avut, la un moment dat, în ’82, „șansa” să cunoaștem persoana care se ocupa din partea Securității la Uniunea Artiștilor Plastici. Eu aveam bani în valută, că așa se cerea pe vremea aia, să ai bani în valută să poți să călătorești. Asta era așa, teoretic. Practic, cu toată valuta și tot nu puteai să călătorești. Eh, l-am curtat pe acest domn care se ocupa de artiști, care se ocupa de artiști la UAP, a venit acasă, a văzut ce frumos este, ce patrimoniu avem în familie și dorim să îl lăsăm generațiilor viitoare și țării, în ultimă instanță, și bineînțeles că nu și-a putut închipui că plecând, noi vom rămâne acolo definitiv. Plus de asta, fiica noastră, Diana, a rămas ca dovadă că noi va trebui să ne întoarcem înapoi. Deci niciun părinte normal la cap nu pleacă să își lase fiica de opt ani, să o abandoneze. Dar noi nu am avut de gând să o abandonăm. Evident că noi am dorit ca odată ajunși acolo să facem toate demersurile necesare, ne-am străduit, să o putem recupera cât mai repede. Dar nu s-a putut mai devreme de un an și jumătate, un an și șase luni, ceea ce este un timp destul de îndelungat, pentru un copil tânăr, și pentru părinți, de asemeni. A fost destul de dificil să parcurgem acest an, un an și șase luni, fără fiica noastră.

I.V.: Tatăl dvs. a rămas, evident.
G.Ț.: Da!

Alexandru Țipoia, tatăl lui George Tzipoia, pictor de război în prima conflagrație mondială

I.V.: El s-a născut în 1914, când începea Primul Război Mondial. Am și citit într-un material că a fost pe front. Pictor de război…
G.Ț.: A fost pictor de război, patru ani de zile, în primele lunii ale frontului. A făcut schițe de luptă și tablouri care ulterior au fost expuse în cadrul expozițiilor gândite de Marele Cartier General al Armatei Române. El a făcut parte din așa-zisul Batalion de Propagandă. Cum a fost și Nicolae Grigorescu în Războiul de Independență, în 1877. Deci ideea aceasta de artist care iese în prima linie și vede exact, și desenează, și pictează în luptă, își riscă viața, era un lucru extrem de important, pentru că se punea în evidență și sentimentul patriotic. Nu este un lucru ușor să lucrezi pe câmpul de luptă.

I.V.: Cum e întâlnirea aceasta dintre artist și artă, care transpune, care redă ororile războiului? Face războiul, îl umanizează, îl redă posterității altfel?
G.Ț.: Vă dați seama că pentru mine îmi este foarte greu să trăiesc ce a trăit el atunci. Acestea sunt lucruri irepetabile, ele nu pot fi înțelese din afară, multe lucruri mult mai simple nu pot fi înțelese de cine nu a trăit, cu atât mai mult îmi e foarte greu să mă pun în locul lui și să trăiesc. Am văzut poze vechi, cum se petreceau lucrurile pe front și evident că nu era deloc simplu.

I.V.: L-ați regăsit după Revoluția din 1989, când v-ați întors în țară.
G.Ț.: Absolut, l-am văzut de Paști. Primul lucru a fost revenirea în țară, evident, după șapte ani sau cam așa. Ne-am văzut și revederea a fost emoționantă, vă puteți închipui. Nici revederea nu poate fi retrăită și îmi vine foarte greu să povestesc. A fost efectiv emoționant să revenim în casa familiei, loc de care, în momentul în care am plecat, ne luasem rămas bun definitiv. Pentru că cine își mai închipuia că se va mai schimba ceva? A fost o surpriză, un moment de mare efervescență.

Marginalizat pentru că nu a vorbit pe placul regimului politic. Alexandru Țipoia, un geniu al artei românești care nu a avut mai mult de un pliant alb-negru în timpul vieții și nicio expoziție publică

I.V.: Anii ’80 au fost, într-adevăr, cei mai grei ai dictaturii lui Ceaușescu, ai dictaturii comuniste în România.
G.Ț.: Da!

I.V.: Tatăl dvs. s-a stins din viață în 1993. Cum a apărut ideea acestui muzeu, probabil mult mai târziu?
G.Ț.: Nu, ideea acestui muzeu a existat dintotdeauna. Adică tatăl meu era conștient de valoarea și de importanța operei lui. Tatăl meu a suferit enorm de mult că nu a fost apreciat de diriguitorii UAP. Dar din cauza condițiilor familiei, în primul rând, pentru că el nu a făcut pactul cu politicul la timpul respectiv și nu a fost de acord să facă lucrări de artă care să preamărească regimul. În plus de asta, trebuia și verbal să fie cineva care preamărește regimul și îl pune în evidență. Au fost artiștii, cum a fost, de exemplu, Ion Pacea și Ion Gheorghiu, care și ei făceau o artă oarecum abstractă, dar, în schimb, verbal, erau foarte aproape de gândirea momentului. Atunci, sigur că au avut alte condiții. În timp ce tatăl meu nu a vorbit niciodată în sensul în care regimul dorea. El a fost exclus, dat deoparte, marginalizat, și din cauza asta arta lui nu a fost cunoscută. Dorea ca după moarte să lăsăm aici, în casa familiei, creația. Să poată fi văzută undeva. Nu a avut niciodată expuse în Muzeul Național de Artă expuse lucrări, așa cum aveau Ciucurencu, Baba, Țuculescu. În cazul lui Țuculescu a fost iarăși interesant, pentru că după moartea lui i-a fost pusă în valoare opera. Ei, Alexandru Țipoia nu a avut șansa asta, ca după moarte, tot în regimul comunist să i se pună în valoare arta. El a intrat în perioada post-decembristă cu un handicap de cunoaștere. El, la un moment dat, v-am arătat, a avut un mic pliant, mai mult de atât nu a avut… alb-negru! Deci o nimica toată! Or un artist de importanța lui artistică, să nu aibă niciun album de artă, să nu aibă o carte de vizită cu care să se prezinte, nu a avut expoziție… expoziția lui retrospectivă a fost refuzată în permanență de către Consiliul Culturii și Educației Socialiste. El nu a avut nimic. Și atunci sigur că arta lui nu e cunoscută! Nu e cunoscută! Actualmente nu e, niciun muzeu de artă din România nu îl prezintă corespunzător importanței operei lui, lucrări de artă de Alexandru Țipoia!

I.V.: Cele mai multe lucrări de artă ale lui Alexandru Țipoia se află în această casă-memorială, în casa-muzeu?
G.Ț.: Cele mai multe se află în casa-muzeu, dar vreau să spun că aici spațiul fiind totuși redus, este un număr totuși foarte mic în comparație cu creația lui.

George Tzipoia, în exclusivitate, despre subiectele care „deranjează” în arta românească: Țipoia, un artist neîncadrabil, spre deosebire de Ciucurencu, Țuculescu, Baba

I.V.: I-ați pomenit pe Ciucurencu, pe Țuculescu, pe Corneliu Baba, pictori mari pe care îi are România. Ce îl particularizează pe Alexandru Țipoia? Dacă i-am defini creația, care ar fi liniile mari ale lui Alexandru Țipoia, ce îl diferențiază în acest ansamblu de nume mari ale picturii noastre?
G.Ț.: Este cel mai interesant subiect pe care îl putem aborda. Dar e un subiect care deranjează. Și ca orice subiect care deranjează e lăsat alături, îl trecem cu vederea. Eh, eu am gândit întotdeauna: haideți să facem o expoziție să îi punem pe toți împreună. Numai văzându-i, în față, avându-i în față operele, una lângă alta, numai atunci putem să îi conștientizăm importanța artei lui Alexandru Țipoia. Aș spune, sigur, pot fi bănuit, de subiectivism. E adevărat, că tot ce gândim e subiectiv. E un subiectivism cu mare dorință de obiectivitate! E unul dintre cei mai interesanți artiști sub aspectul că e un artist creator, inventator… eu l-am comparat cu un cercetător științific transpus în lumea liniilor și a culorilor, a artei plastice! El a fost un cercetător permanent. Nu s-a mulțumit ca atunci când a găsit o formulă să o multiplice la infinit. El nu a fost un producător în serie, așa cum a fost Baba, Țuculescu, Ciucurencu, la alt nivel, fiecare în felul lui. Producător în serie! La Alexandru Țipoia nu există așa ceva, cu toate că pe anumite secvențe putem găsi anumite lucrări, dar asta este o preocupare interesantă! Prin dorința de a aprofunda anumite lucruri pe care le-a găsit interesante. Ce îl caracterizează și îl diferențiază de toți artiștii generației lui, pentru că sigur, lucrurile trebuie privite pe generații, nu putem să comparăm epoci diferite, nu are sens… deci în cadrul generației lui e un artist-cercetător, cel mai cercetător. Iar lucrul acesta deranjează. Cum am mai spus-o, am scris-o, publicul dorește să aibă un control asupra artistului, să îl recunoască, ceea ce numim stilul lui. Dar stilul nu înseamnă să faci la fel toată viața, nu asta înseamnă stil. Poți să faci la fel, fără stil, și poți să ai stil în cadrul unei cercetări continue și variate. Asta este ceva foarte interesant și lucrul acesta scapă publicului. Este una dintre cauze, că mai sunt și altele, dar una dintre cauzele majore este faptul că niciun expert în artă nu poate să îl pună pe Alexandru Țipoia într-un sertăraș în care poate să îl găsească. „Domnule, l-am pus pe Ciucurencu acolo, pe Baba acolo, pe Țuculescu acolo…” Pe Țipoia nu are unde să îl bage, că nu se încadrează nicăieri!

Un discipolat de anvergură: Alexandru Țipoia, sub îndrumarea lui Camil Ressu. Despre rolul desenului în ascensiunea constructorului de imagini

I.V.: Alexandru Țipoia a fost elevul lui Camil Ressu, am văzut.
G.Ț.: Da!

I.V.: A luat ceva, a contat, există o influență în opera lui Alexandru Țipoia, sau are această formă de unicitate pe care o spuneați mai devreme?
G.Ț.: Deci are, în tinerețe, în primele lucrări, în câteva lucrări, se vede o anumită dorință de construcție. Ressu este un mare desenator și un mare constructor de imagini. Lucrul acesta se vede pentru că i-a și corespuns lui Alexandru Țipoia. Întotdeauna artiștii preiau lucruri care le corespund nativ și pe parcurs le dezvoltă și le amplifică și acest lucru le este foarte propriu. Așa a fost Alexandru Țipoia, a fost un constructor de imagini. Și-a dorit lucrarea ca pe o imagine solidă, puternică, să aibă un impact asupra privitorului. Bun, evident că nu și-a creat opera în funcție de privitori. Dar dorința ca imaginea să fie puternică, solidă, asta da, i-a corespuns lui, și asta a preluat de la Ressu, în tinerețe. Ulterior, lucrul acesta i-a folosit pentru că peste tot este aceeași profunzime de abordare, aceeași soliditate a imaginii. Peste tot, dacă vă uitați, nu este nicio lucrare care să fie dispersată, care să fie lipsită de personalitate.

Geniul artistic are întotdeauna conștiința propriei măsuri. „Cei de care depindea arta lui nu erau nici deștepți și nici nu se pricepeau”

I.V.: Faptul că nu era așa-zicând un pictor oficial, că nu a avut parte de cataloage, de albume, că nu a avut retrospective, că nu a avut expoziții importante în marile muzee înainte de 1989, i-a zdruncinat cumva credința în artă, în propria creație? I-a pus la îndoială credințele cele mai puternice, mai intime, ca artist?
G.Ț.: Nu, absolut deloc nu i-a pus la îndoială! Era perfect conștient de valoarea artei lui, de importanța rezultatului muncii lui. Și în scrisori, nu știu dacă ați văzut, am câteva scrisori care mărturisesc faptul acesta, în care spunea, chiar spunea, că cei de care depinde expoziția lui trebuie să conștientizeze. Chiar spunea: „trebuie să fii deștept și să te pricepi!” El își dădea seama că cei de care depindea arta lui nu erau nici deștepți și nici nu se pricepeau. Și pe urmă continuate altfel… nu contează ce faci, contează ochii! Era perfect conștient că persoana lui nu interesa. Și dacă persoana nu interesează, nici arta nu interesează, pentru că arta urmează, din păcate, soarta persoanei, întotdeauna!

I.V.: Deci ochii!
G.Ț.: Privirea, adică cine ești. Trebuia să fii cine trebuie ca opera ta să fie expusă într-un muzeu.

George Tzipoia despre confuzia valorilor: „Nimeni nu știe cât face un tablou. Nu văd nicio legătură între sumă și artă!”

I.V.: În ansamblul mondial și în ansamblul european pictura românească credeți că are cota pe care o merită sau este una devalorizată?
G.Ț.: Evident că este una devalorizată. Este suficient să ne uităm la… singurul mod uman de a aprecia arta sunt banii. Nimeni nu știe cât face un tablou. Cât face? Nu are preț. Lucrurile au prețul pe care îl dăm. Dacă nu dau doi bani pe el înseamnă că nu are nicio valoare. Dacă costă 100 de lei înseamnă că lucrarea e nulă, dacă costă 100 de miliarde de bani, e genială! Or treaba asta nu are niciun raport. Nu văd nicio legătură între sumă și artă! Eu personal din interiorul problemei, artă, că este și ăla al exteriorului, la care nimeni nu se pricepe, dar din interiorul problemei artă, la care foarte puțini se pricep, și din ăia care sunt de meserie… Celibidache spunea: „nu s-a născut criticul ăla de artă care să priceapă ce vreau eu să spun!” Cam așa este și în pictură. Exact dacă citiți filosofia lui Celibidache e valabilă identic și în arta vizuală. Tot așa, e o confuzie a valorilor imensă. De aici rezultă valoarea pe care o dăm. Nu știm să apreciem ceea ce este foarte valoros. Dăm valoare unor lucruri, neglijăm alte lucruri. E o confuzie imensă care nu interesează absolut pe nimeni. Lucrurile merg morișcă, așa, cum s-a stabilit să meargă.

Despre businessul din spatele lumii artei. George Tzipoia demolează mitul tablourilor scumpe impuse de casele de licitații: „E o diferență între valoare și preț”

I.V.: Din ce vine confuzia asta?
G.Ț.: Vine din ignoranță, din necunoaștere, din multe lucruri în același timp. Din necunoaștere în primul rând. Sau ignoranță, că oarecum tot aia este, dar are o altă conotație. Lumea nu se pricepe la arta plastică. E o confuzie imensă în lumea asta, dar repet, e un subiect care nu interesează pe nimeni. Și atunci am zis, depinde de bani. Câți bani îi dai, atâta face! Nu îi dai nimica, nu face nimica! Îi dai, cum este cazul lui Ghenie, dai sumă mare, înseamnă că e genial! Or nu are nicio legătură una cu alta!

I.V.: Este artistul român care vinde cel mai bine de ceva vreme!
G.Ț.: Bun, da, dar există o diferență între valoare și preț. Valoarea artistică e o chestie, banii sunt altă chestie. Care nu au treabă cu valoarea. Că asta vreau să spun. Dar e adevărat că e un subiect dificil.

I.V.: Deci nu puneți preț pe sumele vehiculate în momentul achiziției unor tablouri la niște case de licitații.
G.Ț.: Nu au nicio legătură, absolut nicio legătură, suma de bani cu valoarea artistică. Arta e o chestie, banii sunt altă chestie. Și lucrurile merg așa, întâmplător. Se întâmplă ca un lucru valoros să aibă doi bani și altul mai valoros să fie umflat. Lucrurile sunt foarte confuze în domeniul acesta.

Cazul Țuculescu: arta politicului sau politizarea artei? George Tzipoia: „Arta nu interesează pe nimeni dacă politicul nu are niciun interes.”

I.V.: Avem vreun exemplu de mare pictor neîndreptățit în timpul vieții, nu avea nicio cotă – asemenea tatălui dvs., cum spuneați, că nu a avut parte de recunoaștere publică, de recunoaștere oficială, dar posteritatea i-a dat dreptate și l-a pus la locul pe care îl merită? Avem astfel de exemple?
G.Ț.: Am avea, pe Țuculescu de exemplu! Nici el nu a beneficiat de recunoaștere în timpul vieții. Dar el a avut șansa, pentru că a avut-o, să fie împins în față, dar după moarte, în regimul comunist. Pentru că a avut-o tot din interes politic. Arta e un vector al politicului. În momentul în care politicul are un interes cu ceva, îl scoate. Dacă politicul nu avea interes la Țuculescu, să fiți sigur că nici Țuculescu nu ar fi atras atenția nimănui. A avut șansa ca Țuculescu să fie așa, un curent, scos în față, dar pe bune, a meritat să fie scos în față și din cauza asta prețurile lui sunt mai mari decât Ciucurencu și Baba. Și asta e un lucru pozitiv. Deci acolo politicul a funcționat pozitiv pentru artă, dar vreau să spun că arta nu interesează pe nimeni dacă politicul nu are niciun interes.

Pallady, imun la mediul politic: „Nu permit nimănui să mă decoreze!”

I.V.: Care e relația dintre politic, propagandă și artă?
G.Ț.: Eu aș zice că nu au nicio legătura una cu alta. Politicul e politic, arta nu se încadrează în legăturile cu politicul. Arta e de sine stătătoare atunci când este. Sigur că da, mi-am amintit așa, dintr-o dată, secvența cu Pallady și cu vizita lui, cu Ică Antonescu, la expoziția lui Pallady. Când doamna Dulfu, care se ocupa de galerie, l-a prezentat pe Pallady, nu știu dacă știți secvența: „Domnule Vice-Prim Ministru să vi-l prezint pe maestrul Pallady!” La care el: „Dar dumnealui cine e?” Ionel Jianu spune: „Doamna Dulfu a greșit, trebuia să îi fie prezentat Ică Antonescu lui Pallady, nu Pallady lui Antonescu, pentru că în gândirea lui Pallady un artist era întotdeauna superior unui funcționar de stat, or artistul este unic și irepetabil și este creator, creează artă care rămâne pentru totdeauna, cât e umanitatea, cât va exista țara, și sub aspectul ăsta nu era făcut, pus acolo în postul acela de către cineva.” Pe urmă lui Pallady când au vrut să îi dea diploma de merit sau nu știu ce gradație a refuzat, a spus: „Nu permit nimănui să mă decoreze!” Acesta era comentariul lui Jianu, Pallady nu era îngâmfat, era conștient de valoarea artei lui, de valoarea personalității lui, iar atunci când a fost sfătuit: „Maestre, de ce nu dați lecții de pictură?” El a răspuns: „Cum pot eu să învăț pe alții ceea ce eu însumi nu știu?” Deci era modest, numai în fața marii arte.

George Tzipoia: „Cine mâzgălește ceva e mare artist. Am spus că numai cine nu vrea să fie mare artist nu este.” Utopia educării publicului și recunoașterea marilor artiști.

I.V.: Am vorbit despre public și despre receptarea publicului. O spuneți răspicat, am citit într-un material în revista Argeș, pe care l-am văzut, vorbiți despre o educație a publicului, în ceea ce înseamnă domeniul artelor plastice, care este evidentă și care se manifestă. Se poate face ceva, se poate remedia această situație?
G.Ț.: S-ar putea, da, dar este o treabă foarte complicată și trebuie să se pornească de la început, adică generațiile lui, să existe un interes, ca tinere generații, copiii în familie, școala să aibă un program și dedicat artelor vizuale. Or desenul e așa, ceva nesemnificativ, ceva luat în derâdere, ca și cum nu ar avea nicio importanță. Deci este chestiune de formare. Copilul trebuie format de mic, de cât mai mic, de la cea mai fragedă vârstă. Depinde ce vede copilul, primele lui imagini. Vă dați seama, eu dacă m-am născut în casa asta, eu de când m-am născut am văzut ce vedeți acuma; vorba vine, pentru că sunt ultimele lucrări, nu puteam să le văd pe astea, dar am văzut lucrări de artă de bună calitate. Or ochiul se formează. Ochiul, care înseamnă spirit. Pentru că nu e numai așa, o imagine. O coală de sens. Se formează. M-am format în biblioteca de artă a tatălui meu, am povestit toate acestea, în cartea mea de amintiri. Deci teoretic. Lucrurile s-ar putea schimba, dar trebuie la nivel național făcută o nouă gândire a tinerelor generații. În cazul în care familia nu face nimic, măcar școala să facă ceva.

I.V.: Ce loc ar trebui să aibă desenul în școală?
G.Ț.: Este foarte important desenul în sine.

I.V.: Este primul contact în școală.
G.Ț.: Este primul contact în școală, dar lucrurile se continuă, se dezvoltă. Vă dați seama, desenul este pentru un artist esențial. Este coloana vertebrală. E modul cum gândește artistul, pentru că un artist nu e cineva care dă cu bidineaua atunci oricum și spune că este. Aici intrăm iarăși în confuzia valorilor. Așa se întâmplă în ziua de astăzi. Cine mâzgălește ceva e mare artist. Am spus că numai cine nu vrea să fie mare artist nu este. Sau cine nu vrea să se considere nu este. Dar dacă toată lumea vrea, înseamnă că toată lumea este, sau că toată lumea nu e, că nimeni nu e artist. Deci aici e o problemă. Voiam să spun că desenul este foarte important. Nu toți marii artiști știu să deseneze. Nu vreau să spun, că sunt lucruri care deranjează. Am să trec peste lucrurile astea. Dar desenul este coloana vertebrală, care este modul de a gândi al persoanei, al omului și al artistului. Artistul este cineva care gândește, care articulează secvențe și creează o forță. Deci desenul este o forță. Fără desen este ca o moluscă, o nevertebrată, ceva care nu are conținut, nu are esență. În jurul desenului se formează concepția artistului, care desen este, în ultimă instanță, o filosofie. Deci arta este emanația gândirii filosofice a persoanei care se ocupă de artă plastică, de picturi, de…. vedeți, cuvintele sunt foarte vagi…

Ionuț Vulpescu: „Eu pun întrebările care deranjează”. Răspunsurile lui George Tzipoia

I.V.: Ce omologhează în timp un mare artist, ce îl consacră? Unde se face diferența aceasta între ceea ce spuneți, între marii artiști, care au o relație cu posteritatea, și „artiștii”, care țin de conjunctură?
G.Ț.: Deci vedeți, scara valorilor. Cei care sunt artiști… sunt pictori și artiști. Marea majoritate sunt pictori. Puțini sunt artiști. Deci asta trebuie să facem diferența. Între artiști, sunt și ei de mai multe tipuri. Există scara valorilor a artiștilor, cum e și scara valorilor pictorilor. Acestea sunt lucruri iarăși interesante dar, din nou, un subiect neplăcut, care deranjează pe toată lumea și la care nu se pricepe multă lume.

I.V.: Eu pun întrebările care deranjează.
G.Ț.: Da, da, așa e! Sigur că e extrem de dificil de a stabili cu exactitate. De aici nu vreau să se înțeleagă că totul e un haos. Și aici e o exactitate matematică. Cine este și cine nu este. Dar sigur că nu vorbim pe lucruri concrete, că deranjează. La modul general și abstract iarăși e dificil să ne regăsim. Deci preferăm să trecem așa, à vol d’oiseau, așa… peste subiectul acesta, că nu putem să îl rezolvăm.

De ce nu există o istorie completă a artei românești? George Tzipoia explică: „Asta necesită o personalitate de mare anvergură, dar nu prea s-a găsit”

I.V.: E a doua sau a treia oară când spuneți că deranjează. Ce înseamnă lucrul acesta? Pe cine deranjează și de ce spuneți lucrul acesta? Suntem în libertate, suntem o lume liberă? Nu mai suntem ca înainte de 1989!
G.Ț.: Hm… bine, bine, deranjează la alt nivel, la alte coordonate. Nu e vorba că e o interdicție politică. Nu politicul ne interzice. Nu pe politic îl deranjează problema aceasta. Ci e dificil în lumea artistică. Nu ne deranjează pe noi problema aceasta și nici nu suntem puși aici să facem ordine în discuția noastră, dar merită să o menționăm în treacăt pentru că lucrurile sunt mai complexe. Și nu s-a preocupat nimeni până acum să scrie o istorie adevărată a artelor plastice românești. S-a încercat la modul general și confuz, dar asta necesită o personalitate de mare anvergură, dar nu prea s-a găsit, să zicem așa, între ghilimele, ordine în viață.

I.V.: Ar trebui un Călinescu al artelor plastice, sau un Manolescu al artelor plastice.
G.Ț.: Da, ar trebui, mai mulți Călinești împreună să se poată ocupa de problema aceasta.

Despre arta care supraviețuiește. George Tzipoia, verdict dur pentru viitorul culturii în societatea românească: „Noi suntem perfect conștienți că după moartea noastră nu va mai avea cine să preia ce facem noi acuma!”

I.V.: Dacă dăm la o parte propaganda și elementele de propagandă din artă, din spațiul public, ne vom da seama că cultura e o chestiune de nișă. Îmi pare rău, o spun cu năduf. Și eu aveam naivități acum câțiva ani să cred că România e mai culturală decât se demonstrează a fi. Vă pun trei întrebări care sunt întrebările dvs. Cum poate supraviețui arta? Cui i se adresează ea? Cine are nevoie de ea?
G.Ț.: Cum poate supraviețui arta, asta, nu știu…. ea supraviețuiește cum poate, nu-i așa?

I.V.: Supraviețuiește, nu viețuiește!
G.Ț.: Ea supraviețuiește cum poate, neajutată de nimeni, numai datorită unor personalități. Acum depinde și de ce înțelegem prin artă. Iar ne înfundăm în termeni. Și aici e o confuzie. E atâta falsă artă drept artă care supraviețuiește, dar nu este artă. E așa, ceva, care s-ar vrea, dar nu reușește. Eh, aia supraviețuiește. Arta mare și adevărată supraviețuiește și ea datorită unor mari personalități care nu sunt înțelese, care nu sunt apreciate, știți cum e chestia… pentru a fi apreciat, trebuie ca cel care apreciază să fie la nivelul marelui artist. Or chestiile acestea se întâmplă extrem de rar. Nu prea se întâmplă, pentru că numai cine… deci nivelele se apreciază ele pe ele. Dacă nu ești, dacă cel care trebuie să aprecieze nu e la nivelul acesta, nu are cum. Marii artiști supraviețuiesc, așa cum pot. Rămân peste timp, peste generații. E chestie de șansă. Cum a fost Pallady, în timpul lui, era o societate. Acum s-a pierdut interesul pentru artă. Acum totul e superficial. Nu că dau exemplu. Am făcut expoziția mea, pe care am făcut-o la Elite Art Gallery, este o expoziție foarte bună. De ce zic foarte bună? Nu că mă cred eu, dar sunt conștient. Pentru că am văzut ce înseamnă scara valorilor. Știu ce înseamnă scara valorilor. Și mă pun la locul meu. Sigur că și asta e un subiect interesant. Dar având așa, unde ne plasăm noi, fiecare dintre noi, pe scara valorilor, unde o avem noi, fiecare dintre noi. Evident. Pun busola, așa. Eu mă plasez aici, față de ăla, față de cel mai de sus, mai de jos. Ceva foarte interesant. Deci expoziția mea trece neobservată. Lumea nu vine. Nu se interesează. E vina galeriei că nu face publicitate? Nu știu. E vina publicului, că nu e interesat de arta plastică, în general? Că e confuzia valorilor, că sunt prea multe expoziții și lumea vede prea multă artă proastă și atunci zice: „Ah, poate și acolo văd la fel, și atunci nu mă mai duc” din capul locului, nu se știe cum se întâmplă, dar e o mare confuzie din păcate. Iar noi aici cu Casa Memorială, sigur că suntem exact în această situație, în care arta nu interesează, în care cei care sunt la nivel decizional nu iau act, că ar fi o crimă să se piardă! Noi suntem perfect conștienți că după moartea noastră nu va mai avea cine să preia ce facem noi acuma! Noi întreținem acest loc din România cu arta lui Alexandru Țipoia, vedeți, eu nici nu mă mai pun! Eu nu am loc în casa asta în care și eu m-am născut, m-am format până la aproape 30 de ani!

Alexandru Țipoia și George Tzipoia: confuzii uriașe în ciuda expunerilor în tandem. „Albumul monografic din 1997 a fost prezentat la televiziune și s-a spus invers: că a fost făcut de Alexandru Țipoia și că George Tzipoia a murit la Geneva. Ce pretenții să mai avem?”

I.V.: Voiam să vă întreb ceva legat de asta!
G.Ț.: Deci mă leagă enorm de mult! Noi, ca familie, soția mea și fiica noastră, am investit să reînviem acest colț de centru, minuscul centru cultural-artistic, o dată pentru Alexandru Țipoia, pentru că este părintele nostru, dar pentru că este important ca valoare, nu este o chestie pur filială, așa, că e tatăl meu și pentru el fac, că e tatăl meu. Așa, mulți părinți…

I.V.: Ați dat dovadă de un altruism extraordinar! Ați vorbit foarte mult despre el, ați editat albume…
G.Ț.: Absolut!

I.V.: Ați înființat acest muzeu!
G.Ț.: Casă memorială!

I.V.: Cu o colecție impresionată, de profil, pentru o casă memorială de tipul acesta! Sunt foarte multe lucruri! Nu sunt numai tablourile! Sunt foarte multe icoane pe sticlă! Sunt icoane pictate, sunt obiecte care au aparținut lui Alexandru Țipoia! Atunci când semnați, dvs. semnați „George Tzipoia” cu „tz”. De ce semnați cu „tz” și nu cu „ț”?
G.Ț.: Așa am semnat din România, de mult. Ca să ne deosebim, pentru că un tablou semnat „Țipoia” cu virgulă și altul cu „tz” sunt lucrări diferite. Deci nu poate să fie nicio confuzie. Ne-am gândit întotdeauna în viitor. În momentul în care noi nu vom mai fi pe meleagurile astea, nu-i așa, o lucrare semnată într-un fel și alta semnată în alt fel, dintr-o dată face diferența. Din cauza asta am și expus, după moartea tatălui meu, în tandem, la muzee din România, am făcut ca să fim văzuți, concomitent, și să ne și deosebim, în același timp. Pentru că chiar și așa, cu toate expozițiile făcute în tandem, toți suntem confundați. S-a scris „Alexandru Tzipoia” cu „tz”, s-a scris George „Țipoia” cu „ț”, cu virgulă, s-a scris mai mult! Primul album, făcut în Franța, cel mai vechi, după moartea lui, în 1997, albumul monografic, așa, când a fost prezentat la televiziune ca cel mai grozav album publicat până în momentul de față, societatea colecționarilor de artă, l-a apreciat în felul acesta, „cel mai frumos și mai special”, a fost prezentat la televiziune și s-a spus invers: că a fost făcut de Alexandru Țipoia și că George Țipoia a murit la Geneva. Va să zică, lucrurile merg atât de superficial, că până și persoana care e la televiziune nu e capabilă să spună ce arată pe imagine. Vedeți cum stau lucrurile? Atuncea ce pretenție să mai avem?

O imagine iconică din Bucureștiul de altă dată: „Casa cu obloane galbene”

I.V.: Acestei case i se spune casa cu obloane galbene.
G.Ț.: Exact!

I.V.: De ce i se spune așa, că nu mai sunt obloane galbene?!
G.Ț.: Și asta este o chestie! Casa a avut obloane galbene până când am deschis noi muzeul, pentru că a trebuit să înlocuim vechile ferestre, care erau de lemn și nu se mai închideau bine și circula aerul prin toată casa, și atunci am înlocuit ferestrele cu termopane, care sunt mai stabile. Obloanele nu au mai putut fi agățate de nimic, pentru că nu a mai existat lemnul de care să se prindă, și atunci am renunțat. A fost o mare suferință pentru noi să renunțăm la obloanele galbene. Au stat mult timp la subsol, în așteptarea că poate cine știe, se va găsi o soluție să le repunem. Și nu s-a putut! Și atunci cu durere în suflet a trebuit să le dăm, să dispară!

I.V.: Casa cu obloane galbene este umbra urmelor noastre!
G.Ț: Exact, trebuie să specific că noi suntem propriile noastre umbre încă din viață! Deci noi de aici, la discuția noastră, suntem niște umbre. Eu mai mult umbra mea, dvs. mai mult umbra dvs. Dar suntem niște umbre, și atunci sigur că în măsura în care reușim să lăsăm un document al umbrelor, măcar acel document rămâne și va depune mărturie.

I.V.: E important ca umbrele să lase urme.
G.Ț.: Da, absolut! Așa și facem noi acum!

Odiseea înființării Muzeului Țipoia. „Matematica stupidă” a evaluării ansamblului și operelor de artă la trei milioane două sute de mii de euro

I.V.: Care au fost dificultățile cele mai mari, obstacolele cele mai mari atunci când ați vrut să înființați această casă memorială? E o odisee, nu avem timp, ar trebui un episod integral!
G.Ț.: Asta e o emisiune întreagă!

I.V.: Un podcast separat! Dar pe scurt!
G.Ț.: În mare, noi am fost perfect conștienți, cum am mai spus-o, de importanța lui Alexandru Țipoia, de importanța casei care i-a fost toată viața atelier de creație, de faptul că opera nu i-a fost cunoscută și că ar fi meritat să rămână în acest spațiu. Atunci noi am început demersurile după moartea lui, cu albume, cu nu știu ce. Am venit în România, și am mers, primul lucru, la Ministerul Culturii, i-am luat pe rând, nici nu mai știu câți au fost, 7, 8, 9, 10, nici nu mai știu câți miniștri!

I.V.: Ne-am întâlnit și noi în 2015!
G.Ț.: Ne-am întâlnit și noi acolo! Am venit și la domnul ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, care ne-a primit în ultima zi a mandatului domniei sale! Noi ne-am gândit ă ar merita acest artist să primească un ajutor. Având în vedere că întreaga familie a fost decimată de către regimul comunist, că bunicii mei, după ’49 au fost muritori de foame și nu au avut un leu de pensie, că tatăl meu a trebuit să întrețină o familie din 7 persoane, toate fără niciun leu, din artă, imposibil! Și în același timp să își creeze și opera vieții, deci ceva imposibil de înțeles. Și fiind imposibil de înțeles, asta spune tot. Și atunci ne-am gândit că să lăsăm țării acest patrimoniu colosal, pentru că trebuie să conștientizăm că e colosal în contextul epocii și în contextul familiei, am zis așa, că trebuie și țara să miște ceva, să facă un gest acolo. Am vrut să donăm chestia asta. Și sigur, donând-o, am făcut actele la notariat, am fost de multe ori, și am plătit la notariat, și a venit o comisie, care a evaluat-o la trei milioane două sute de mii de euro, dar asta era numai așa…. în banul acesta erau adunate toate, o matematică stupidă! Că arta nu se valorifică așa, în bani, că dacă ar fi să pui așa, într-o sală, o pungă cu trei milioane două sute de mii de euro și să chemi lumea, să se extazieze, „mamă, ce colosal, genial!”

I.V.: În fața pungii…!
G.Ț.: În fața pungii de bani! Eh, nu! Asta e peste bani! Arta nu poate fi cuantificată în bani, în sumă de bani, și atunci am zis să facă și țara ceva. Ce să facă? Să primească această donație! Pentru această donație noi am pus niște condiții. Că nu donezi tot și pe urmă rămâi așa, fără nimic, și țara pe urmă poate să destrame, să vândă tot, să distrugă!

I.V.: Clauze!
G.Ț.: Am pus clauze! Cutare, cutare, cutare… eh, ne-am adresat întâi miniștrilor Culturii. Nimeni nu a știut cum trebuie făcut. Toți ne-au îndreptat pe drumuri greșite. Până când a venit ministrul Culturii, Hunor Kelemen, singurul care ne-a îndrumat și a zis că nu ține de minister, ci ține de Primăria Municipiului București, cu scrisoare de recomandare. Ne-am dus acolo, era pe vremea aia primarul Sorin Oprescu. După un timp, am primit o dată, un ok, că se face…

I.V.: Asta chiar înainte să ne vedem noi.
G.Ț.: Da, da, mai veche!
I.V.: Da!

George Tzipoia, despre lupta cu statul român: „Au vrut, ca donatori, să nu mai avem nicio contribuție la această casă memorială”

G.Ț.: Vreau să spun că tot timpul au fost piedici în sensul în care dacă donăm aici, nu mai avem niciun drept, în sensul că ne scot, noi nu mai putem să dăm un sfat… ceea ce era o aberație, nu? Că noi, donatorii, nu mai putem să mai avem nicio contribuție la mersul casei memoriale. Deci la revedere.
I.V.: Și apoi, vede primăria sau cine administrează ce face.
G.Ț.: Da!

I.V.: Avem și foarte multe exemple bune de altfel, de administrare excepțională a instituțiilor publice de cultură!
G.Ț.: Da, deci ei nu știau nimic. Noi trebuia să îi formăm. Nimeni nu știe din ce e compusă casa memorială, că era complicat, avem documente, avem fotografii!

I.V.: Ani de zile v-ați chinuit să faceți acest gest, de a aduna colecția și de a înființa o casă memorială, și v-ați lovit de birocrație, între birocrație și incompetență…
G.Ț.: Și indiferență!
I.V.: Indiferența unora.

„De ce nu vindeți tot să vă vedeți de treabă?” George Tzipoia: „Pentru că asta ar fi o crimă!”

G.Ț.: Domnul Petrescu, de la Primărie, mi-a spus, fiind în biroul lui, fiind de competență. De el depindea intrarea la Consiliul General al Municipiului propunerea. Mi-a zis: „Domnule Țipoia, acum că suntem noi între noi – eram eu, soția mea și cu el – de ce nu vindeți domnule tot și să vă vedeți de treabă?” Zic: „Domnule Petrescu, ar fi o crimă! Tocmai asta evităm și încercăm cu toată puterea noastră să facem! Ce credeți, că noi nu am fi fost atât de stupizi și nu ne-ar fi trecut prin cap să vindem tot și să ne vedem de treabă? Mai ales că a doua parte a vieții am trăit-o în Elveția și în Franța, unde am atelierul meu de artă și unde vreau ca și atelierul meu de artă să ajungă tot în România, pentru că acolo a fost pământ românesc și artă românească făcută în afara țării, pentru că din ’82 tot ce am făcut, am făcut în afara țării!”

I.V.: Și nu ați ascultat sfaturile….foarte artistice de altfel.
G.Ț.: Nu am ascultat sfaturile, o aberație, de altfel o stupiditate.

Statul nu dă nimic, donatorul dă totul. „Tot ce facem, facem din pensiile noastre”

I.V.: Ați mers mai departe și în 2019 ați reușit totuși…
G.Ț.: Am reușit pe cont propriu. Am zis dacă nicio instituție a țării nu vrea să ne dea o mână de ajutor, să ne ajute, pentru că sigur, au fost niște clauze. Am vrut inițial ca atâta timp cât trăim noi, donatorii, să fim funcționari ai casei, să fim plătiți, să ni se dea un salariu, ceea ce nu era o aberație, era normal. Pentru că în continuare te ocupai și nu te mai ocupai cum ne ocupam noi, gratis, adică din pensiile noastre. Tot ce facem, facem din banii noștri. Să pună puțin și țara, al cărei artist a fost tatăl meu, și eu, și nu știu ce, să facă un gest, instituția! Instituția până la urmă e a țării, nu e a altcuiva. Până la urmă tot țara să facă ceva pentru artistul ei și pentru familia artistului!

I.V.: Asta spune mult pentru că de fapt e apetența instituțiilor noastre față de muzee, față de cultură în general.
G.Ț.: Da, dar ele sunt cele care au o responsabilitate, totuși, nu, că nu ai altcuiva cui să i te adresezi.

Decepție colosală. George Tzipoia, după ani în care birocrația statului român a întârziat apariția muzeului: „Noi facem arta, dar trebuie și țara să facă ceva”

I.V.: Care este, după experiența acestor ani, după această odisee, care este poate nu concluzia, dar ideea la care ați ajuns bătând la diverse uși și la diverse instituții?
G.Ț.: O decepție generală! Plecăm din viață extrem de decepționați, pentru că nu putem noi singuri ca familie să facem totul. Noi facem arta, dar trebuie și țara să facă ceva. Nu tot timpul „familia”, „artistul” și asta e totul. Artistul ce poate să facă? Face arta. Deja face imens! Că e creator! Face creație! Își creează propria operă, care e de o importanță colosală. Că nu e apreciată corespunzător e alt aspect, dar nu putem tot timpul să lăsăm totul pe umerii artistului. Trebuie și societatea, țara, nu știu cine, pentru că nu știm, nici cine e țara, nici cine e societatea, nu le cunoaștem… e o nebuloasă, la modul general.

I.V.: Riscă să devină abstracțiuni.
G.Ț.: Sunt abstracțiuni!

Românii, săraci cu duhul sau săraci cu banii?

I.V.: În Elveția sau în Franța e un episod similar al cuiva care dorește să doneze statului sau vrea să înființeze un muzeu privat?
G.Ț.: Sunt situații diferite.

I.V.: E o cale mai ușoară sau e tot birocrație?
G.Ț.: Acolo lucrurile stau diferit. Acolo lucrurile sunt puse mai la punct. Vedeți, noi suntem o societate tânără, care nu știm să apreciem lucrurile acestea. Acolo lucrurile se petrec diferit. În primul rând, toate familiile acestea, care sunt cum am fi fost noi, au un fond, o bază, se pot întreține singuri, sunt bogați! Noi suntem săraci, aici, noi, nu-i așa, nu cu duhul, noi suntem săraci cu banii, noi ca familie vorbesc! Acolo sunt oameni bogați, de generații întregi care au fost personalități care au acumulat…

I.V.: Ce e mai bine? Să fii sărac cu duhul sau sărac cu banii?
G.Ț.: Evident că sărac cu banii, pentru că dacă ești sărac cu duhul nici nu mai intri în discuție.

„Crucificări pentru România”, expoziția lui George Tzipoia de după Revoluția Română. „Nimeni nu credea că se va mai schimba ceva. Toată societatea elvețiană era sufletește alături de România”

I.V.: Istoricul Adrian Niculescu e primul care mi-a spus povestea dvs., pentru că așa ne-am și întâlnit acum câțiva ani, și el avea această sensibilitate față de lumea exilului românesc din anii ’80. Atunci când ați plecat, în ’82, vă gândeați că vă veți mai întoarce într-o zi?
G.Ț.: Nu, absolut! Când am plecat ne luasem rămas bun de la România definitiv, cu durere în suflet! Eu i-am lăsat pe tata și pe bunica, între timp a murit bunica, dar ne luasem la revedere definitiv! Cine și-ar fi putut închipui că se va mai schimba ceva? A fost un lucru complet neașteptat care s-a întâmplat peste capetele noastre, ale oamenilor.

I.V.: Care e cea mai frumoasă zi din viața dvs.?
G.Ț.: Aia a fost o zi frumoasă, când am aflat că se întâmplă ceva aici, intrasem într-o efervescență, fugeam pe străzi la Geneva, nebuni! Uite că se întâmplă ceva acolo! Pe urmă expoziția pe care am avut-o în martie, la Geneva, în martie, sub patronajul Regelui și Reginei, i-am invitat să patroneze ei această expoziție, pe care am numit-o „Crucificări pentru România”, pentru că am făcut foarte multe tablouri care erau așa, cu cruce, cu linie mare, dar nu erau așa, cruci vizibile, era arta mea care avea în spatele ei o credință, o viziune, care poate fi văzută în albumul meu, pe care l-am făcut în 2009! Probabil că îl aveți! Deci acelea au fost momente de efervescență! Expoziția de la Geneva, în care toată societatea elvețiană era sufletește alături de România! Au fost momente de euforie!

I.V.: Deci 22 decembrie 1989! Eu vă felicit că ați continuat acest proiect și că nu l-ați abandonat în ciuda tuturor obstacolelor birocratice și limitelor noastre de înțelegere, nu doar birocratice, că există pe partea culturală a Bucureștiului acest loc minunat! Îi îndemn pe cei care ne urmăresc să îl viziteze! Vor descoperi o colecție impresionantă aparținând pictorului Alexandru Țipoia și, de asemenea, vă invit să dați subscribe podcastului meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu! Domnule Tzipoia, vă aștept și cu alte ocazii!
G.Ț.: Vă mulțumesc și eu foarte mult și oricând putem dezvolta aceste idei, pe care acum doar le-am menționat!

I.V.: Am făcut o eboșă, cum se spune!
G.Ț.: O eboșă, da! Sigur că lucrurile pot fi aprofundate și ar merita să fie aprofundate, pentru că într-adevăr, este un subiect mult prea important pentru arta românească, și cum știu că iubiți arta românească, ar trebui să puneți și dvs. puțin umărul să nu se piardă acest locaș de cultură care este unic în România!

I.V.: O să fac asta! Mulțumesc și ne revedem curând!
G.Ț.: Mulțumesc și eu!

articolul original.

MAREA UNIRE A ROMÂNILOR SUB HRISTOS, 1 decembrie, București

2 December 2022 at 09:02

Reporter special : Crina Moldovan

1 decembrie ziua națională a României a punctat desemenea și Marea Unire a românilor sub Hristos

Mii de români din întrega țară, dar și din alte state ale Europei au fost prezenți ieri, 1 decembrie, în Parcul Izvor, din capitală, unde au răsunat cântări de laudă spre slava lui Dumnezeu și mesajul “Cum să ridicăm blestemul de peste națiune!”

În ciuda vremii deloc prietenoase, dar și a temperaturii foarte scăzute, credincioșii dornici să își proclame și să își apere credința, au rezistat eroic.

„Miile de oameni care au fost în fața scenei și noi cei de pe scenă, deși eram înghețați de frig după 3 ore de program, am strigat cu toții că Hristos este Regele nostru și că ne dorim să scăpăm de blestemele aduse de idolatrie, de furt, de depravare sexuală, de dezonoarea părinților, de o religiozitate falsă si coruptă, de uciderea de prunci prin avort si de vrăjitoria la care mulți români apelează.
Ne-am pocăit în Numele Națiunii Române de aceste păcate si am căutat fața lui Dumnezeu, știind că de la El ne va veni revigorarea” ne-a comunicat Tony Berbece, pastorul bisericii Evanghelice Profides, organizatorul evenimentului.

Întâlnirea din Parcul Izvor a fost încă o dovadă că în Hristos există unitate, indiferent de vreme sau de apartenența la o biserică sau alta.

„Aseară a fost încă o dovadă că ne putem uni in Hristos, chiar dacă vremea rea si ploaia ne-au amenințat, totuși fix cât a ținut slujba n-a plouat deloc și deși afară erau doar 0 grade, dragostea de Hristos si dragostea frățească ne-au încălzit inimile” a mai adăugat Tony Berbece

Dumnezeu să binecuvânteze România!

articolul original.

1 DECEMBRIE – ROMÂNIA CREȘTINĂ, ROMÂNIA RENĂSCUTĂ își face auzită vocea!

1 December 2022 at 12:39
image

1 Decembrie – România creștină, România renăscută!

Bucuresti, 1 decembrie 2022 , comunitatea Profides, una dintre cele mai mari comunități creștine din Romania, care reuneste, deopotrivă, ortodocși, catolici, penticostali, baptiști si din orice altă ramura creștinească, organizează în premieră, în parcul Izvor din Bucuresti, evenimentul România creștină, România renăscută!

Organizatorul Marșului Apărătorilor Credinței, evenimentul din București care a reunit în data de 22 octombrie peste 10.000 de participanți din toata țara, organizează de Ziua Națională a României un nou eveniment la care sunt așteptați să participe peste 10.000 de români care iși iubesc patria și care împărtășesc valorile creștine.

În vremuri de război, acest popor a înțeles că Singurul care poate oferi protecție, pace și liniște românilor este Dumnezeu.


„Omenirea se află la o mare răscruce istorică.Traim niște vremuri prin care omenirea nu a mai trecut in ultimii 2000 de ani, cu atacuri ingrozitoare la adresa valorilor creștine influențate în mod direct de cele 5 crize suprapuse. Vorbim despre o criză economică, una de securitate planetară (razboi), o criză energetica, o criză de ordin financiar și o criză a valorilor umane. Realitatea ne-a confirmat faptul că liderii mondiali au eșuat pe rând, iar națiunile și-au pierdut încrederea în conducătorii lor.

Cu toții ne întrebăm în fiecare zi: Ce e de făcut? Cât va dura? Cum putem depăși aceste obstacole fără sfârșit?” a declarat Toni Berbece, organizator al evenimentului și Pastor al Bisericii Profides.

În plină criză planetară de resurse, în plină foamete și sărăcie mondială, Dumnezeu ne oferă soluțiile pentru prosperitate națiunii noastre, dacă vom renunța la lăcomie, ne smerim și căutăm fața Lui, după cum Scriptura ne învață că de la El vin ploaia, roadele pământului si bogățiile lui.

„Observăm cu toții că lepădarea de credință a început și va fi tot mai intensă, dar pentru cei ce doriți să rămâneți fermi, haideți să ne adunăm cu mic, cu mare și să arătăm că ne pasă.


După organizarea Marșului Credinței, presa românească ne-a numit “Noua Forță”, dar eu zic că suntem “Forța lui Hristos” care lupta cu păcatul si degradarea societății.

Haideți, dragi români, încă o data să facem baricadă din corpurile noastre sfinte în fața nelegiuirii!

Vă aștept pe 1 Decembrie, în Parcul Izvor (lângă Casa Poporului), de la ora 18:00, să ne închinăm Regelui Hristos!” a declarat Toni Berbece, organizator al evenimentului si Pastor al Bisericii Profides.

Cu prețuire,
Toni Berbece, organizator al evenimentului

Toni Berbece este absolvent al Institutului Teologic, Pastor al Bisericii Creștin Independente Profides București (cu filii în alte patru orașe din țară și din afara țării), compozitor, scriitor și nu în ultimul rând soț al Gabrielei și tatăl a doi copii minunați, pe care dorește să-i crească într-o societate curată si liberă.

articolul original.

Tradiții de Sfântul Apostol Andrei, ocrotitorul României

30 November 2022 at 05:50
image

Din timpuri de mult uitate, noaptea ajunului sărbătorii Sfântului Andrei, se credea că ar fi vrăjită. Și, ca în toate nopțile vrăjite de peste an, oamenii credeau că acum cerurile sunt deschise, animalele grăiesc, spiritele morților se întorc acasă, strigoii hălăduiesc şi se adună în cete, vrăjitoarele au puteri de nestăvilit. Sântandreiul, după cum este cunoscut în Calendarul popular Sf. Ap. Andrei,  era considerat „cap de iarnă”, adică cel care aduce iarna. În seara de Sântandrei se punea o crenguță de măr în apă. Se lăsa până la praznicul Sf. Vasile cel Mare, pe 1 ianuarie. Dacă înflorea, se spunea că anul viitor va fi roditor.

Anul Nou Dacic, conform celor cercetate de către etnologul Ion Ghinoiu, se pare că începea cu „sărbătoarea de „Ovidenie” împreună cu „Filipii de Toamnă”, „Noaptea Strigoilor”, „Sântandrei” şi „Sânnicoară” (Moş Nicolae). Perioada „13 noiembrie-6 decembrie era marcată de evenimente speciale, toate având rostul de înnoire a timpului”. Iar de 2000 de ani, prezența Sf. Apostol  Andrei pe teritoriul vechii Dacii a născut numeroase obiceiuri, tradiții și credințe unice pe Pământ.

Cine a fost Sfântul Andrei, „cel întâi chemat”?

Andrei a fost frate al lui Simon Petru, viitorul Apostol, fiii pescarului lona. Erau originari din Betsaida, localitate situată pe țărmul Mării Galileii. Amândoi au fost pescari și ucenicii Sfântului Ioan Botezătorul. Participau la predicile Botezătorului în pustiul Iordanului. Sf. Apostol Andrei a fost martor, alături de alţi ucenici, la botezul Domnului şi la cunoscuta convorbire dintre Iisus şi Ioan. Chemarea lui Andrei este relatată de Sf. Ap. şi Evanghelist Matei prin cuvintele: „Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni”. Sf. Apostol Andrei a primit mucenicia în oraşul Patras din Grecia. Acolo a fost răstignit pe o cruce în formă de X, numită până azi „Crucea Sf. Andrei”. Biserica primară a stabilit, încă de pe la sfârşitul veacului al II-lea d.H., ca dată de prăznuire a pătimirii sale ziua de 30 noiembrie.

Importanța misiunii Sf. Ap. Andrei pentru România

Şirul „sfinților naţionali” cunoscuți, care cuprinde peste 100 de nume, începe cu Sf. Ap. Andrei, cunoscut ca primul apostol care a propovăduit învățăturile Mântuitorului pe pământul Daciei. Acesta, deşi era iudeu de neam, a propovăduit într-o parte a pământului românesc, la strămoșii noştri geto-daci, şi anume în teritoriile situate pe țărmul apusean al Mării Negre (Pontul Euxin). Cea mai veche episcopie cunoscută pe teritoriul țării noastre este cea de la Tomis, Constanţa de azi. Episcopul sau episcopii peste care „şi-a pus mâinile” Sf. Ap. Andrei au hirotonit, la rândul lor, alţi episcopi, preoţi sau diaconi pentru noile comunităţi creştine de la Pontul Euxin, pentru a asigura „succesiunea” neîntreruptă a preoţiei, şi care au devenit propovăduitori ai noii credinţe prin predică şi botez, în rândul autohtonilor geto-daci. Nu întâmplător, praznicul Sf. Ap. Andrei este pe 30 noiembrie, iar pe 1 decembrie este Ziua Naţională a României.

Tradiții creștinești de Sf. Apostol Andrei

Sf. Apostol Andrei l-a urmat cu tot sufletul pe Mântuitorul Iisus Hristos, el fiind primul dintre apostoli chemat. De aceea a fost numit „Întâiul chemat”, şi a primit puterea de a lega şi dezlega păcatele oamenilor. În această zi, credincioșii participă la Sfânta Liturghie, dau de pomană pentru sufletele adormiților. După Sfânta Slujbă, sunt serbați cei care poartă numele sfântului ocrotitor al României. În acest an, peste 700.000 de români și românce își serbează onomastica pe 30 noiembrie.

Superstiții ale luptelor duhurilor rele de Sântandrei

Copii, tineri și adulți, ne înfricoșăm voit, vizionând diferite producții de peste ocean, care sunt denumite generic „horror”. Uităm pe zi ce trece de bogăția și frumusețea imaginației strămoșești care ne transmite o mulțime de credințe care depășesc producțiile americane. Lupta dintre aceste duhuri în noaptea magică de Sf. Andrei avea ca motiv o nelămurită neînțelegere între strigoii morți și cei vii. Etnologul T. Pamfile scria: „în Moldova dăinuiește credința că strigoii morți ies din morminte la Sf. Andrei, se întâlnesc la un loc cu strigoii vii, adică cu strigoii oameni și se bat cu cociorbele-lopățica de scos cenușa din  sobă, până cântă cocoșii dimineața. Strigoii vii erau cunoscuți a doua zi după zgârieturile ce le aveau pe față”. Cine urmărește genul de filme care înfricoșează, descoperă anumite similitudini cu babele sau oamenii strigoi despre care mai povesteau bunicii noștri. Astfel, înainte de ieși din casă pe horn, se spunea că se „ungeau pe tălpi cu untură. Adeseori strigoii trăgeau și clopotele pe la biserici”. Când strigoii morți nu aveau cu cine să se războiască, se duceau pe la casele oamenilor, unde încercau să sugă sângele celor ce au ghinionul să-i întâlnească. Existau numeroase proceduri de protecție împotriva acestor duhuri rele. Pentru ca duh din acesta să nu se poată apropia de casele oamenilor, era în grija gospodinelor să mănânce usturoiat în această seară, să se ungă pe întreg trupul cu usturoi. În unele sate era considerat suficient să te ungi cu usturoi numai pe frunte, la piept, pe spate și pe la încheieturile trupului. La casă, se ungeau ramele ferestrelor, pe unde strigoii ar putea să intre sau să se uite în casă, făcându-se semnul crucii.

 De dragoste, de Sântandrei

În lumea străbunicelor noastre, căsătoria era o etapă deosebit de importantă pentru fete. Astăzi, ne dorim mai mult să fim remarcați, să primim like-uri, emoticoane plăcute și un număr de vizualizări suficient de mare pe contul personal, dovadă indubitabilă a faptului că „existăm”. Magia rețelelor de socializare de astăzi a înlocuit magia reală a relațiilor de altădată, în care găsirea perechii pentru viață era un obiectiv important pentru tineri, iar divorțul era aproape necunoscut. În lumea relațiilor de dragoste de altădată, credințele, superstițiile, ritualurile înfăptuite de femei cu diferite ocazii, sărbători, aduceau aici și frumusețea lumilor subtile. Fetele făceau „vrăji de ursită”, vrăji de pețire, de dragoste, căutându-și de noroc, dar și farmece de răutate. În ajunul Sf. Andrei, noaptea, fetele coborau o verighetă şi o lumânare în fântână până în dreptul găleți pentru a vedea chipul oglindit al ursitului. Sau îşi puneau grâu sub pernă pentru a-l visa. Iar dacă nu erau mulţumite de semnele arătate, mergeau la femeile bătrâne pentru a le face farmece de ursită, de pețire, de dragoste sau de despărțire. Una dintre credințele mai complicate oferea protecție asupra satului. Trebuia implicat un flăcău, care era mai voinic și mai curajos. Acesta prindea un liliac sau o pasăre, îl punea într-o oală de lut nouă și se duce la hotarul satului, unde au să se bată strigoii. El îngropa oala acolo. După șapte zile se ducea și o dezgropa, iar dacă în ea găsea o greblă, un țăpuș și o coasă, era considerat un semn foarte bun. Cu grebla se aducea binele asupra satului, cu țepușul se împrăștia răul, iar cu coasa se răpuneau dușmanii, scria etnologul Th. Speranția.

Hramuri și moaște ale Sf. Apostol Andrei

Sf. Apostol Andrei se bucură de o cinstire deosebită, fiind  considerat Apostolul românilor, cel care a creștinat poporul român. Numeroase biserici şi mănăstiri l-au luat ca ocrotitor, prăznuindu-l în fiecare an. În Neamț, hramul Sf. Apostol Andrei este serbat la Catedrala „Adormirea Maicii Domnului“ din Târgu Neamț și la Parohia Nașterea Maicii Domnului din Piatra Neamț. Părți din sfintele moaște ale Apostolului Andrei se află în întreaga lume creștină. În România, părticele există la Mănăstirile Secu, Neamț, Hurezi, Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Târgu-Neamț, Catedrala arhiepiscopala din Galați, Biserica „Sfântul Apostol Andrei” din Oradea și Peștera Sfântului Andrei.

„Mesagerul de Neamț” urează Fericire, Pace, Sănătate și Spor în toate tuturor celor care poartă numele Ocrotitorului României!

Rubrică susţinută de SC Petrouzinex SRL

articolul original.

Spectacol extraordinar, de Ziua Națională, la Turnul Chindiei

29 November 2022 at 14:47

Aseară. Cinematograful Independența din Târgoviște. O premieră cinematografică. „Gata oricând! – Eroii de la Podul Jiului”. Un film impresionant, în care joacă și actorul Teatrului Tony Bulandra Târgoviște, Liviu Cheloiu. Spectatori mulți, dar nu destui! În vremurile Netflixului, este probabil greu să mai aduci omul în sala de cinema.

Totul pleacă de la o poveste pe care bătrânul comisar Popilian i-o relatează marelui sculptor Constantin Brâncuși, în preajma șantierului unde se înălța printre schele „Coloana Infinitului”. La final, comisarul pleacă alene, ca un vis, spre Poarta Sărutului, pregătindu-se să intre parcă într-o fantă a timpului…

Producătorii au numit pelicula a fi una istorică. Este prin esență, prin momentul dramatic surprins, prin relatarea unui eveniment unic, eroic, cu accente de patriotism. Dar, filmul nu este musai istoric, ci unul care prezintă mai multe ecuații existențiale. Tare de caracter, de nație, mult umor, ironie, moravuri, caracteriologie neaoș românească, tradiție, curajul acelea simplu, naiv. Naturalețea unei comunități care trăiește între arhaic și modern.

Eroismul născut din întâmplare și necesitate, tratat firesc, normal, ca o prelungire apărută brusc în existența de zi cu zi și căreia trebuie să îi faci față cu orice mijloace. Chiar improvizând! Vezi scena când toată suflarea orașului pune mâna pe armele uitate într-un depozit al muzeului orășenesc de vreo 40 de ani, de pe vremea războiului din 1877, și, fără nicio umbră de teamă, pornesc spre pod, pentru a opri intrarea în oraș a trupelor austro-ungare înarmate și echipate ca la carte.

Ba ca să fie complexul identității noastre complet, au luat cu ei și lăutarii. Nu să tragă cu arma, ci să cânte la instrumentele lor. Folclor, bineînțeles! Să audă nemții, printre șuierul gloanțelor, că românii au ieșit la bătălie, veseli, fără teamă, neabandonând firescul vieții, obișnuitul.

Nevoia i-a adunat acolo pe localnici, pe cercetașii în sufletul și trupurile cărora abia mijise adolescența. Eroismul lor este unul întâmplător, curat. A fost adus la pod și un tun. La fel de bătrân ca și puștile! Cu zgomotul lui, i-au speriat pe nemți. Ghiulele, lipsă!

Nu am mai văzut de mult timp un film românesc în care să fie concentrate atâtea forțe umane. Un film cu accente istorice nu poate fi realizat într-un apartament sau pe un colț de stradă sau de parc. Este nevoie de mai multe locații, figurație suficientă, decor adecvat, cazarmamentul necesar scenelor de război.

Filmul nu are un interpret principal. Un erou care duce greul de la început până la sfârșit. Aici, parcă întreaga comunitate se află în prim-plan. De la cercetași, la comisarul Popilian, oamenii din oraș, până la Fane Nebunu’ care se afla mereu cu polițiștii pe urmele sale. În final, și acesta, în mâinile nemților, unde a ajuns prin voia sa, pentru a-i abate pe cotropitori de la planurile lor, afișează o doză de patriotism…

Se poate identifica în film și o poveste de dragoste discretă, naivă, dar pe care nu s-a pedalat prea mult, pentru a nu exista o depărtare de tema centrală.

Un joc actoricesc impresionant l-au avut cei doi frați, Emanuel și Robert Cercelaru. Dezinvolți, netrădând nici un firicel de emoție. Erau din acea lume veche și îmbâcsită de metehne. Spirite libere, deschise, dornice de aventură. Așteptau războiul ca pe o curiozitate, ca pe o formă prin care poți consuma energia tinereții.

După film, în aplauzele publicului, pe scena de la „Independența” au urcat actorul Liviu Cheloiu, regizorul Silviu Tripăduș și frații Emanuel și Robert Cercelaru, care au interpretat, cu o naturalețe și o stăpânire de sine impecabilă, rolurile lui Grigore și Aristică. Băieți simpli, caractere modeste, chiar timizi. Nu afișau deloc dezinvoltura din film. Comportament tipic actoricesc. Când nu sunt acolo, în mediul și în aerul lor, unde se pot manifesta, sunt oameni tăcuți, care se strecoară discret prin viață și atât.

Regizorul Silviu Tripăduș și Liviu Cheloiu au povestit publicului despre „facerea” acestui film. Cum a pornit de la o poveste publicată într-o carte pentru copii din România anilor 70. Au dezvăluit câteva întâmplări inedite, comice, petrecute pe platou sau în locațiile de filmare. Tripăduș a mai spus că seria dedicată cercetașilor nu de oprește aici, vor mai urma altele.

Distribuția filmului
Liviu Cheloiu: Comisarul Popilian
Emanuel Cercelaru: Grigore
Robert Cercelaru: Aristică
Catalina Romanet: Polina
Daniel Nuță: Fane Nebunu’
Mihai Tuca: Crusher of Transylvania
Radu Botar: Dragoș Stroie
Regia: Sergiu Prodan și Silviu Tripăduș.

Urmărește programul pentru luna decembrie 2022 la Cinematograful „Independența” din Târgoviște și nu rata filmul „Gata oricând! – Eroii de la Podul Jiului”!

articolul original.

Muzeele din județul Dâmbovița sunt deschise în minivacanța de 1 Decembrie

29 November 2022 at 14:28
By: Incomod
image

În perioada 30 noiembrie – 4 decembrie 2022, cu ocazia sărbătorii Sfântului Apostol Andrei şi a Zilei Naționale a României, Consiliul Județean Dâmbovița, prin Complexul Național Muzeal „Curtea Domnească” Târgoviște anunță un program special de vizitare pentru toate muzeele din Târgoviște, Ansamblul Brâncovenesc de la Potlogi şi Peştera Ialomiţei.

Astfel, programul de vizitare al muzeelor deschise în perioada 30 noiembrie – 4 decembrie 2022, este următorul:
– Ansamblul Monumental „Curtea Domnească”, Muzeul Tiparului şi al Cărţii Vechi Româneşti, Muzeul de Artă, Muzeul de Istorie, Muzeul Evoluţiei Omului şi Tehnologiei în Paleolitic, Muzeul „Casa Romanţei”, Muzeul Scriitorilor Dâmboviţeni, Muzeul „Vasile Blendea”, Casa – Atelier „Gheorghe Petraşcu”, Expoziţia „Metamorfozele unui loc al memoriei” și Ansamblul Brâncovenesc de la Potlogi vor fi deschise în intervalul orar 9:00 – 17:00;
– Peștera Ialomiței va putea fi vizitată între orele 9:00 și 16:00.

Vă aşteptăm cu drag!

Compartimentul Imagine, Relații Externe, Consiliul Județean Dâmbovița

articolul original.

Târgovişte: „România Mare – un vis devenit realitate”, concurs pentru elevi organizat la Muzeul de Istorie

28 November 2022 at 13:56
By: Incomod
image

Marți – 29 noiembrie 2022, ora 12:00, va avea loc la Muzeul de Istorie, concursul dedicat semnificației zilei de 1 Decembrie – „România Mare – un vis devenit realitate”.

Evenimentul este organizat de Colegiul Naţional „Constantin Cantacuzino” din Târgovişte, la inițiativa prof. dr. Gabriela Istrate, în parteneriat cu Inspectoratul Școlar Județean Dâmbovița, Consiliul Județean Dâmbovița, Complexul Naţional Muzeal „Curtea Domnească”, Universitatea „Valahia” din Târgoviște, Societatea de Științe Istorice din România – Filiala Dâmbovița, şi va cuprinde un concurs cu tematică istorică.

Ediția din acest an presupune participarea echipajelor alcătuite din câte patru elevi, care vor răspunde întrebărilor ce vizează teme de istorie precum Războiul pentru Întregirea Naţională şi Marea Unire din 1918.

Ca în fiecare an, premiile consistente, în bani, vor fi oferite de Consiliul Județean Dâmbovița, prin Complexul Naţional Muzeal „Curtea Domnească” Târgovişte, pentru a răsplăti elevii dâmbovițeni merituoși. Nu în ultimul rând, felicităm corpul profesorilor de istorie care, an de an, îndrumă cu pasiune tinerii spre cunoașterea istoriei naționale.

Compartimentul Imagine, Relații Externe – Consiliul Județean Dâmbovița

articolul original.

“Citim de sărbători!” – proiect al Parohiei Sarata cu Troleibuzul

27 November 2022 at 13:46
image

Un parteneriat încheiat între Parohia “Buna Vestire” Sarata și societatea de transport în comun Troleibuzul le oferă călătorilor, care folosesc autobuzele celei din urmă, posibilitatea de a-și petrece timpul citind în mijloacele de transport, în perioada sărbătorilor. Parteneriatul vizează perioada 6 decembrie 2022- 6 ianuarie 2023, cu posibilitatea reluării acestuia în anii următori, dacă se va dovedi un succes. Acest parteneriat este și unul între doi vechi prieteni, preotul Mihai Capșa -Togan și directorul Cristian Sauciuc, de la Troleibuzul, cei doi fiind prieteni încă din copilărie, dar aceasta este prima lor colaborare oficială într-un proiect. Proiectul se adresează unei largi categorii de vârstă, 9-99 de ani, practic tuturor celor care călătoresc cu autobuzele acestei societăți, care vor avea la îndemână cărți din toate domeniile de la belestrică la SF.

“De la cărțile pentru copii, pe care părinții le citesc copiilor la culcare, până la romanele cele mai vândute și lucrările literare premiate, cărțile joacă un rol crucial în viața unei persoane, îndeplinind nevoia de cunoaștere și divertisment. Rolul cărților în societate nu poate fi niciodată supraestimat, deoarece acestea modelează indivizii și culturile, permițând oamenilor să se dezvolte pe toate planurile. Cărțile spun povești și oferă informații pe care cititorul le transpune în viața sa de zi cu zi. Astfel, modurile în care cărțile citite influențează o persoană sunt numeroase. Pentru cei mai mulți, contactul cel mai puternic cu literatura apare în timpul școlii. Atunci încep să înțeleagă importanța cărților în exploatarea ideilor stimulatoare și provocatoare despre natura umană. Există puține alte medii care pot oferi tinerilor aceeași libertate de a analiza tipologiile și comportamentele umane așa cum o fac cărțile. Gândește-te la romanul Ion al lui Liviu Rebreanu. Elevii din întreaga țara trebuie să citească și să scrie un eseu despre Ion, o sarcină care îi obligă să se gândească la aspectele importante ale existenței umane, cum ar fi alienarea, relațiile de familie, natura răului și ceea ce face pe cineva uman. Scriind un eseu despre o carte, elevii se confruntă astfel cu întrebări profunde despre viață”, arată preotul Mihai Capșa-Togan, care este și profesor de literatură, în textul parteneriatului.

Preotul Mihai Capșa Togan s-a implicat, de-a lungul timpului, în foarte multe proiecte dedicate tinerilor și copiilor în special, marea lor majoritate de factură umanitară. Iată că, de această dată, îl are alături pe Cristian Sauciuc, care face și el un pas înainte în acest tip de activități sociale: “Sunt deschis la orice fel de colaborare sau parteneriat, mai ales cele care aduc un plus de valoare serviciilor pe care le oferim noi, ca societate. Cu atât mai mult, colaborarea cu un vechi prieten, îmi face mare plăcere și îmi oferă satisfacție. Scopul acestui proiect este unul nobil, de a oferi un moment de respiro literar călătorilor, de a le aminti că numai cultura este alternativa cea mai viabilă la stresul unei societăți supertehnologizate. Să ne întoarcem, de fiecare dată cu plăcere, la carte, la literatură!”, a punctat  Cristian Sauciuc, directorul Troleibuzul.

Angela CROITORU

articolul original.

Târgoviște: Vino să vezi în premieră „Eroii de la Podul Jiului” și să discuți cu echipa filmului!

27 November 2022 at 10:42
image

Nicolae Bădălău, consilier în cadrul Curții de Conturi a României și vicepreședinte al Autorității de Audit din cadrul aceleiași instituții, a fost reținut de procurorii DNA pentru comiterea infracțiunilor de dare de mită în formă continuată și trafic de influență.

„În datele de 09.08.2022 și 19.11.2022, inculpatul Bădălău Niculae, în calitatea menționată mai sus, i-ar fi pretins unui primar de comună să atribuie un contract privind „Reabilitare sistem de alimentare cu apă potabilă…,”, estimat la valoarea de 7.071.925 lei fără TVA, unei societăți administrată de o rudă a acestuia, lăsând să se creadă că are influență asupra unei persoane din conducerea Companiei Naționale de Investiții (C.N.I.), pe care ar fi promis că o va determina să asigure finanțarea a două proiecte depuse la această instituție de către primăria respectivă.

În perioada 2021-2022, în contextul derulării unui contract pe care aceeași primărie îl avea încheiat cu aceeași societate comercială, privind „Înființare rețea de alimentare cu apă…”, inculpatul Bădălău Niculae, prin intermediul celeilalte persoane cercetate în prezenta cauză, i-ar fi oferit edilului mai multe sume de bani pentru ca în schimb acesta să efectueze în continuare plățile către firma respectivă, chiar și pentru lucrări neconforme.

În același context, după ce, la data de 19 noiembrie 2022, inculpatul Bădălău Niculae i-ar fi promis primarului remiterea unui procent de 7% din valoarea contractului menționat mai sus (4.903.959,97 lei fără TVA) dar și dintr-un viitor contract a cărui atribuire urmarea să o obțină pentru aceeași firmă de la primăria respectivă, în data de 25 noiembrie 2022, prin intermediul aceluiași om de afaceri, i-ar fi remis edilului 35.000 lei, reprezentând o parte din suma de bani promisă.

În total, inculpatul Bădălău Niculae i-ar fi promis primarului suma totală de 170.000 euro, ce reprezintă procentul de 7% din valoarea celor două contracte”, se precizează într-un comunicat transmis de DNA.

Mâine – 28 noiembrie, Nicolae Bădălău urmează să fie prezentat în fața magistraților de la Curtea de Apel București cu propunere de arestare preventivă pentru 30 de zile.

Primarul căruia Nicolae Bădălău i-ar fi promis suma de 170.000 de euro este Dan Păsat, edilul localității Bucșani din județul Giurgiu. Se pare că tot primarul Păsat l-ar fi denunțat pe Niculae Bădălău la DNA.

articolul original.

Târgoviște: Inginerul Ioan Morar creează poezie, pictând!

27 November 2022 at 09:57
image

Nicolae Bădălău, consilier în cadrul Curții de Conturi a României și vicepreședinte al Autorității de Audit din cadrul aceleiași instituții, a fost reținut de procurorii DNA pentru comiterea infracțiunilor de dare de mită în formă continuată și trafic de influență.

„În datele de 09.08.2022 și 19.11.2022, inculpatul Bădălău Niculae, în calitatea menționată mai sus, i-ar fi pretins unui primar de comună să atribuie un contract privind „Reabilitare sistem de alimentare cu apă potabilă…,”, estimat la valoarea de 7.071.925 lei fără TVA, unei societăți administrată de o rudă a acestuia, lăsând să se creadă că are influență asupra unei persoane din conducerea Companiei Naționale de Investiții (C.N.I.), pe care ar fi promis că o va determina să asigure finanțarea a două proiecte depuse la această instituție de către primăria respectivă.

În perioada 2021-2022, în contextul derulării unui contract pe care aceeași primărie îl avea încheiat cu aceeași societate comercială, privind „Înființare rețea de alimentare cu apă…”, inculpatul Bădălău Niculae, prin intermediul celeilalte persoane cercetate în prezenta cauză, i-ar fi oferit edilului mai multe sume de bani pentru ca în schimb acesta să efectueze în continuare plățile către firma respectivă, chiar și pentru lucrări neconforme.

În același context, după ce, la data de 19 noiembrie 2022, inculpatul Bădălău Niculae i-ar fi promis primarului remiterea unui procent de 7% din valoarea contractului menționat mai sus (4.903.959,97 lei fără TVA) dar și dintr-un viitor contract a cărui atribuire urmarea să o obțină pentru aceeași firmă de la primăria respectivă, în data de 25 noiembrie 2022, prin intermediul aceluiași om de afaceri, i-ar fi remis edilului 35.000 lei, reprezentând o parte din suma de bani promisă.

În total, inculpatul Bădălău Niculae i-ar fi promis primarului suma totală de 170.000 euro, ce reprezintă procentul de 7% din valoarea celor două contracte”, se precizează într-un comunicat transmis de DNA.

Mâine – 28 noiembrie, Nicolae Bădălău urmează să fie prezentat în fața magistraților de la Curtea de Apel București cu propunere de arestare preventivă pentru 30 de zile.

Primarul căruia Nicolae Bădălău i-ar fi promis suma de 170.000 de euro este Dan Păsat, edilul localității Bucșani din județul Giurgiu. Se pare că tot primarul Păsat l-ar fi denunțat pe Niculae Bădălău la DNA.

articolul original.

Marele părinte Arsenie Boca a lovit cu crucea pe o enoriașă: ” Arză-te Sfânta Cruce”

25 November 2022 at 13:24
image

Pr. Sofonea Ioan, din Sibiu povestește un episod din viața părintelui Arsenie Boca. La un moment dat, duhovnicul românilor a bătut cu crucea o femeie. Ce s-a întâmplat, vă lăsăm să descoperiți în rândurile care urmează:

…” MINUNI ALE PĂRINTELUI ARSENIE BOCA PE CÂND TRĂIA „…FĂ, MĂRIE, CRUCE!!!…NU FAC PĂRINTE.”
…”La Mănăstire la Sâmbăta de Sus, a venit o femeie care era adventistă. Părintele Arsenie Boca o cunoştea şi i-a spus să-şi facă cruce.
” Fă, Mărie cruce!”
Ea a început o rafală de cuvinte la adresa Sfintei Cruci. Părintele i-a spus din nou să-şi facă cruce. Dar ea mai vehement vorbea cuvinte de hulă împotriva Sfintei Cruci.
Atunci Părintele a luat crucea şi a lovit-o peste gură, spunând:
„Arză-te Sfânta Cruce!“.
În acel moment femeia a căzut jos ca leşinată.După câteva momente s-a ridicat. În acest timp s-a văzut o dihanie care a trecut pe lângă ea şi a dispărut. Toţi au rămas încremeniţi.
Părintele a zis:
„Vedeţi cine a oprit-o pe femeie să-şi facă Sfânta Cruce?“.
Primul lucru pe care l-a făcut femeia după ce s-a ridicat a fost Sfânta Cruce.
Într-o altă zi de Paşti, prin 1943 (eram copil), mergeam pe o alee cu Părintele Arsenie şi ne apare în faţă o bătrână, Maria, pe care Părintele o cunoştea ca fiind vrăjitoare. Îi spune „Hristos a înviat!”, dar ea nu-i răspunde. Îi spune de 3 ori, dar ea nu a răspuns.
Atunci îi spune: „Marie, cu adevărat, hristos al tău n-a înviat; e diavolul la care tu slujeşti”.
Apoi îi spune: „Uite ce m-am gândit, Marie. Te primim aici la mănăstire, cu o condiţie: să te laşi de vrăji. Noi îţi dăm casă şi masă până la sfârşitul vieţii tale.
Alege: ori vrăjile, ori mânăstirea“.
Ea a spus: „Eu nu mă pot lepăda de vrăji“. Atunci Părintele i-a spus:
„Nu mai ai ce căuta aici. În momentul acesta să pleci”.
Dar ea era ca împiedicată, nu mai putea merge. În acel moment, lângă noi a apărut un băieţel de 12 ani, Ilie, care avea vedenii de la 6 ani.
Îl întreabă Părintele: „Ce vezi?” şi îi răspunde băiatul: „Văd un şarpe încolăcit în jurul picioarelor ei şi nu o lasă să plece”.
Părintele a adus patru bărbaţi, care au luat-o pe sus şi au scos-o în afara mânăstirii.
(Povestește Pr. Sofonea Ioan, Sibiu)

articolul original.

Și… Eu sunt țigan! Tu… ce ești?!

24 November 2022 at 23:00

Atisemitul în România este deocamdată în floare, mai ales în ceea ce înseamnă minoritățile pe care vrând nevrând trebuie să le acceptăm și, una peste alta, suntem obligați să convețuim împreună.

Spun acest lucru, deoarece într-o discuție cu un domn trecut de peste 70 de ani, sau mai tânăr, spunea văzând o știre despre ceva… în fine, că – țiganii sunt de vină, l-am citat cât de cât. A uitat cum au fost asupriți țiganii, înainte și după cel de-al doilea război mondial. A uitat marginalizarea țiganilor la o școală de elită, a uitat, de fapt, aceea lume, care îi făcea pe plac, el fiind membru de partid.

Ceea ce m-a prafat la domnia sa, care se crede și are ceva școală, de pe vremea lui Ceaușescu, că de vină sunt tot timpul – țiganii. I-am spus respectuos stimabilului domn – că nu se mai spune cuvântul – țigan în ziua de azi și se spune rom, sau depinde de țară – român, etc.

În opinia interlocutorului meu, țiganul – rom (n.n. tare aș bea un 50 de rom), este de vină, chiar dacă beneficiează de prezumția de nevoinăție la o faptă comisă până la proba contrarie. În fine, ceea ce vreau să subliniez este că stimabilul domn… a și catalogat făptașul – țiganul.

Atunci chiar că m-am săturat și i-am spus că mă declar și eu ȚIGAN! Cu atât mai mult că în jurul său erau mai mulți țigani, ca și mine, nu ne-am pierdut cumpătul – cum se spune. Am plecat acasă! Și, chiar m-a întrebat serios înainte de a-mi pune capul jos: Ești țigan? I-am răspuns: No Co! I-os de la Bihor!!! Normal că nu i-am spus acest lucru, chiar dacă mă mânca pe limbă, dar am subliniat faptul că, în fața lui Dumnezeu suntem toți creștini! Iar, culoarea ne-a dat-o tot cel de sus. Nu vorbesc despre mirosul specific fiecărei gene. Mi-e, sincer, îmi place ciocolata!!!

Așa că, dacă sunt român, țigan, indian, african, maghiar, rus, japonez și, nu în ultimul rând, arab, filipinez sau australian, toți suntem creația lui Dumnezeu. Din păcate, în Româmia încă există diferența dintre rase. În special, dintre români și … Voi decideți!

Cel puțin eu sunt membru de onoare, legitimație primită, în anul 2000, din partea regretatului președinte al Partidei Romilor, domnul Simion Stan. Un om de mare valoare și mare caracter. Dumnezeu să îl odihnească în pace!

Să nu mă înțelegeți greșit. Apăr toate minoritățile din țara mea natală, adică românii!!!. SIC!

Glumesc!!! Oare???

Daniel Albu

PS: Articolul este un pamflet și trebuie luat ca atare, conform legii. Mulțumesc.

articolul original.

Va fi târnosită biserica de lângă Seminarul Teologic Târgoviște (Micro VI)

23 November 2022 at 14:45

Președintele Consiliului Județean Dâmbovița, Corneliu Ștefan, este adept al noului, al inovației, al schimbării modului de relaționare cu cetățeanul și de implicare în problemele cu care se confruntă acesta. Corneliu Ștefan vede altfel și actul administrativ, rolul celor care trebuie să implementeze proiectele socio-edilitare și economice utile comunităților locale. Și acest lucru nu a fost doar dorit, ci și pus în practică de echipa pe care o coordonează la Consiliul Județean și în cadrul societăților comerciale subordonate instituției. Un exemplu clar: Parcul Industrial Moreni. Pentru ceea ce se întâmplă aici în ultimii ani, se potrivește de minune zicala „omul potrivit la locul potrivit”. În contextul de față, vorbim despre managerul acestei unități economice: Gabriel Purcaru, care, prin abnegație, pasiune, încredere și cutezanță, a reușit să schimbe total imaginea Parcului Industrial din Moreni și nota de liniaritate specifică unor astfel de organizații economice.

Parcul Industrial Moreni, de când este condus de Gabriel Purcaru, a devenit mai viu, trepidant. Este plin de elemente care l-au scos din rutina specifică unor astfel de amplasamente, de regulă cenușii. Locuri indiferente, unde agenții economici închiriază spații pentru producție și atât. Gabriel Purcaru a reușit, în mai puțin de doi ani, să anime parcul, să modeleze altfel acest areal economic, să implementeze o altă viziune de colaborare, de comunicare cu firmele partenere. Iar acest proces continuă.

Când ne-am întâlnit cu mai multe luni în urmă, Gabriel Purcaru schițase în gând un proiect pe care ni l-a mărturisit, cu rugămintea să nu îl dezvăluim la acel moment. Nu dispunea de toate elementele construcției și nu voia să cadă în ridicol, necontrolând concretul. Ne-a spus că vrea să deschidă o clinică medicală în incinta Parcului Industrial Moreni. Nu una oarecare, ci specializată în cardiologie. Deja negocia cu mai mulți medici, specialiști de excepție în domeniu. Clinica urma să răspundă nu doar nevoilor angajaților de la firmele din incinta Parcului Industrial, ci tuturor cetățenilor din zona municipiului Moreni, ba chiar și de mai departe.

Gabriel Purcaru reperase și spațiul care se preta pentru un astfel de proiect, a primit apoi acceptul și sprijinul moral și financiar din partea președintelui Corneliu Ștefan, iar când a venit momentul a achiziționat locația de circa 1.000 mp, cu o suprafață de teren aferent de circa 2.500 mp și s-a pus pe treabă. Și, după cum a precizat astăzi – 23 noiembrie 2022, la evenimentul de inaugurare al clinicii de cardiologie, în 9 luni, obiectivul a fost gata. Imobilul a fost cumpărat de Parcul Industrial Moreni în decembrie 2021, iar în martie 2022 au demarat lucrările de reabilitare, recompartimentare și modernizare.

Astăzi – 23 noiembrie 2022, Clinica Cordlex este gata pentru a primi pacienții. Unitatea medicală este unică la nivel național prin faptul că funcționează în interiorul unui Parc Industrial. O idee care, cu siguranță, va fi abordată și de alții. Deocamdată, ființează la nivelul județului Dâmbovița, unde, după cum nu de puține ori a afirmat președintele Corneliu Ștefan, prioritatea zero a conducerii Consiliului Județean este sănătatea dâmbovițenilor și dezvoltarea economică, iar Parcul Industrial Moreni reprezintă o dovadă că aceste deziderate sunt atinse și merg împreună.

Modest, simplu, deși fizicul său impunător nu ar scoate în față aceste trăsături de caracter, ci mai de grabă le-ar ascunde, Gabi Purcaru a spus că acest proiect s-a putut realiza numai prin activarea conceptului de echipă. Pornind de la președintele CJ Dâmbovița, Corneliu Ștefan, continuând cu angajații Parcului Industrial și încheind, merituos, cu investitorul și echipa medicală care s-a angajat la acest efort. Și, fiindcă tot suntem în această secvență scriptică a nominalizării echipei, este nimerit să menționăm că Gabriel Purcaru a primit, după oficierea slujbei religioase, o icoană cu Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil din partea preotului de la Schela Mare. Directorul Parcului Industrial Moreni, cu un gest extrem de politicos, i-a oferit icoana lui Gheorghe Matei, pe care îl consideră, și a afirmat acest lucru în fața întregii audiențe, sufletul acestui proiect.

Și fiindcă a vrut să profite de prezența primarului municipiului Moreni – Constantin Dinu, directorul Parcului Industrial a mai avansat un proiect de anvergură pentru comunitatea morenară, la care trebuie să se facă părtașă și administrația publică locală. Gabriel Purcaru dorește să construiască, în viitorul apropiat, o creșă în Parc. De această unitate de supraveghere și educație a preșcolarilor ar beneficia copiii celor peste 1.000 de angajați ai societăților comerciale care activează aici, dar și ai salariaților de la Automecanica Moreni.

A fost invitat la cuvânt și investitorul, administratorul noii clinici – Gigi Matei. Nu este vorba despre cine știe ce magnat descălecat din lumea afacerilor bucureștene sau despre reprezentantul vreunei multinaționale ultraprospere. La o scanare simplă, sociologică, Gheorghe Matei, nea Gigi sau nea Matei cum îl numeau apropiații, pare un om simplu, hârșit prin viață, cutezător, statornic, sincer, ambițios și, un lucru deosebit de important, cu mare credință în Dumnezeu.

Gigi Matei a mărturisit că este țăran neaoș, crescut la Valea Lungă. A muncit mult. A văzut lumea. Și soarta a făcut să se întâlnească și cu boala. De la un infarct, a fost supus mai multor intervenții chirurgicale. Și-a lăsat viața în mâna lui Dumnezeu și în cele ale unor medici de valoare și a răzbit. Sunt 12 ani de la declanșarea suferinței. Are acum 70 de ani și vrea să o mai ducă mult, fiindcă mai are proiecte de materializat. Clinica de Cardiologie de la Moreni este doar o etapă. Urmează și altele. Gigi Matei l-a felicitat pe directorul Parcului Industrial Moreni, Gabriel Purcaru, pentru perseverență, pentru faptul că știe să ducă un proiect până la capăt. A fost un imbold important și pentru el.

Primarul municipiului Moreni, Constantin Dinu, i-a felicitat pe inițiatorii acestui proiect, pentru faptul că au reușit să îl materializeze în timp util. Clinica de cardiologie, a spus edilul, reprezintă un obiectiv deosebit de important pentru sănătatea locuitorilor orașului, dar și pentru cei ai comunelor învecinate. A reținut Constantin Dinu și ideea lansată de directorul Gabriel Purcaru privitoare la construcția unei creșe în interiorul Parcului Industrial. A promis că se va face.

Doctorul Qendro Juxhin Eugen, specialist în chirurgie cardiovasculară, a precizat că se bucură tare mult că a reușit să deschidă această clinică la Moreni, chiar în incinta unui Parc Industrial. A mai spus medicul că procesul de extindere și de dotare va continua. Clinica Cordlex, în traducere liberă, ceva de genul, Legile inimii, după cum a spus medicul Qendro Juxhin, dispune în momentul de față de aparatură de investigație de ultimă generație. Unitatea este structurată în trei cabinete unde se realizează consultații, investigații și teste de efort, sală de tratament și spațiu pentru internare de o zi.

Înainte de efectuarea unei scurte vizite în clinică, a vorbit și președintele CJ Dâmbovița – Corneliu Ștefan. Șeful administrației județene i-a felicitat pe investitori și pe cadrele medicale care s-au angajat în această nobilă misiune. Corneliu Ștefan s-a arătat mulțumit de faptul că în Dâmbovița, în interiorul unui parc industrial, funcționează, pentru prima dată în România, o clinică medicală. Este un superlativ demn de reținut și care demonstrează că, în județ, se testează, se experimentează, se introduce noul combinat cu necesitatea.

„Acum un an, când directorul Gabriel Purcaru a venit la mine și mi-a solicitat resurse financiare pentru a cumpăra această clădire, am spus din primul moment da, pentru că am crezut în această investiție. Și pentru că, așa cum spun de doi ani, prioritatea zero a noastră, a celor din Consiliul Județean, este sănătatea dâmbovițenilor. Această clinică nu se va adresa doar celor care lucrează în Parcul Industrial Moreni. Această clinică se adresează tuturor locuitorilor din Moreni și din zona Moreni. Vorbim de peste 60 de mii de oameni”, a precizat Corneliu Ștefan.

A mai spus președintele Consiliului Județean Dâmbovița că, în perioada următoare, Parcul Industrial Moreni se va extinde și că se va urmări ieșirea din logica obișnuită de a se investi doar în anumite activități. Clinica medicală este o primă dovadă.

La evenimentul inaugural din Parcul Industrial Moreni, au mai fost prezenți: vicepreședintele CJ Dâmboviţa Antonel Jîjîie, administratorul județului – Cristian Avanu, directorul general al Casei Județene de Asigurări de Sănătate Dâmboviţa – Cristina Sima, inspectorul școlar general – Ileana Nicolaescu, consilierul județean Liviu Vasilescu, primarii localităților Gura Ocniței, Răzvad, Vișinești, Valea Lungă, IL Caragiale și Vârfuri, precum și medici de la Spitalul Municipal Moreni.

articolul original.

Câți elevi sunt înscriși la ora de religie în anul școlar 2022-2023

22 November 2022 at 12:08

Aproximativ 2 milioane de elevi participă la orele de Religie, în anul școlar 2022-2023, potrivit unor cifre oficiale obținute de Scoala9.ro de la Ministerul Educatiei, scrie portalînvățământ.ro

Ora de Religie este parte a trunchiului comun potrivit art. 18 alin. (1) din Legea educației naționale nr. 1/2011. Înscrierea pentru ora de religie se face o singură dată, prin cerere scrisă a elevului major, respectiv a părintelui sau a tutorelui legal instituit pentru elevul minor.

Obligativitatea orei de Religie a fost mult discutată în ultimii ani, scrie școala9.ro. Înainte de 2015, părinții care nu doreau participarea copiilor lor la orele de Religie depuneau o cerere în acest sens la conducerea școlii. În prezent, procedura este inversată. Actuala legislație prevede ca parintii care vor ora de Religie în orarul copiilor lor să facă o solicitare către conducerea școlii la începutul fiecărui ciclu de învățământ. 

Conform datelor oficiale de la Ministerul Educației, în anul școlar 2022-2023, frecventează ora de Religie 2,14 milioane de elevi din totalul de 2,9 milioane. Asta înseamnă că în jur de 73% dintre părinți au ales pentru copiii lor aceasta ora. O scădere de 15% fata de situația de acum șapte ani.

Ce prevede Legea Educației cu privire la orele de Religie in scoli

ART. 18

(1) Planurile-cadru ale învățământului primar, gimnazial, liceal și profesional includ religia ca disciplina școlară, parte a trunchiului comun. Elevilor aparținând cultelor recunoscute de stat, indiferent de numărul lor, li se asigură dreptul constituțional de a participa la ora de religie, conform confesiunii proprii. 

(2) Înscrierea elevului pentru a frecventa orele de religie se face prin cerere scrisă a elevului major, respectiv a părintelui sau a tutorelui legal instituit pentru elevul minor. Schimbarea acestei opțiuni se face tot prin cerere scrisă a elevului major, respectiv a părintelui sau a tutorelui legal instituit pentru elevul minor. În cazul în care elevul nu frecventează orele de religie, situația școlară se încheie fără disciplina Religie. În mod similar se procedează și pentru elevul căruia, din motive obiective, nu i s-au asigurat condițiile pentru frecventarea orelor la această disciplină.

(3) Disciplina Religie poate fi predată numai de personalul didactic calificat conform prevederilor prezenței legi și abilitat în baza protocoalelor încheiate între Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și cultele religioase recunoscute oficial de stat.

Retragerea elevului de la ora de Religie

Cererea de înscriere la ora de Religie este valabilă pe toată perioada de școlarizare în învățământul preuniversitar sau până la schimbarea opțiunii. În situația în care părinții, respectiv elevul major decid, în cursul anului școlar, schimbarea opțiunii de a frecventa ora de religie, situația școlară a elevului respectiv pe anul în curs se încheie fără disciplina Religie.

În mod similar se procedează și pentru elevul căruia, din motive obiective, nu i s-au asigurat condițiile necesare pentru frecventarea orelor la această disciplină.

Ce se întâmpla cu elevii care NU sunt înscriși la ora de Religie

În cazul elevilor care nu solicită frecventarea orei de Religie sau cărora nu li s-au asigurat condițiile pentru frecventarea orelor la această disciplină, unitățile de învățământ stabilesc prin propriul regulament de organizare și funcționare activitățile pe care aceștia le pot desfășura, spațiile în care se desfășoară activitățile, precum și responsabilitățile privind asigurarea supravegherii și siguranței elevilor, în perioada în care ceilalți elevi ai clasei participă la ora de Religie.

Elevii cărora nu li se pot asigura condițiile pentru frecventarea orelor de religie, conform confesiunii proprii, pot solicita sa participe, în calitate de audienți, la orele de religie organizate de unitatea de învățământ pentru elevii aparținând altor culte. Participarea se aprobă de către conducerea unității de învățământ, la solicitarea scrisă a părinților, respectiv la solicitarea elevilor majori. Elevii care participa ca audienți nu vor fi evaluați, iar situația școlară a acestora se încheie fără disciplina Religie.

Elevilor care nu frecventează ora de religie li se vor asigura activități educaționale alternative în cadrul unității de învățământ, stabilite prin hotararea consiliului de administrație.

articolul original.

Recital simfonic la Muzeul de Artă din Târgoviște. Intrarea este liberă

22 November 2022 at 11:56
By: Incomod

Profesor de „Etică în comunicare și Analiza discursului public” în cadrul SNSPA, om de stânga, consilier în cadrul Administrației Prezidențiale în anii ’90, profesorul Dumitru Borțun evaluează de la microfonul Avangardei marile derapaje ideologice, în plan global și național. Autor a peste 160 de studii, eseuri, articole şi interviuri în volume colective, publicaţii de specialitate şi reviste de cultură, este membru fondator al Asociaţiei Române de Relaţii Publice – ARRP (din 1995). Dumitru Borțun explică fostului ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, principalele dileme ale marketingului politic și obsesia antiproductivă a partidelor de a angaja consilieri de imagine și nu de competență. Aflăm de la profesorul Dumitru Borțun ce mai înseamnă stânga culturală, pe lângă cea politică; de ce ceaușismul a fost mai degrabă fascism legionar, dar nu o dictatură de extremă stângă; care au fost cele mai tensionate episoade din cariera sa și ce mai înseamnă astăzi standardele morale pentru o societate aproape anomică și lipsită de criterii. Totodată, Dumitru Borțun prezintă câteva mecanisme prin care ideile mari ne mai pot salva de ideile care ucid într-o enormă confuzie ideologică, reprodusă prin alienare și o falsă luptă mesianică împotriva globalizării, un proces istoric de altfel necesar. Despre conduitele și valorile care mai fac avangardă în politică și despre pariul lui Dumitru Borțun privind scorul alegerilor din 2024 aflăm în episodul IX al sezonului II al podcastului lui Ionuț Vulpescu.

Interviul integral poate fi urmărit accesând link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=0pqDvrmZr-k

Dumitru Borțun, mărturie dureroasă: „Radu Florian și-a văzut fratele și tatăl sufocați în trenul morții. El a scăpat. Nu putea fi decât de stânga!”

Ionuț Vulpescu: Bună ziua la o nouă ediție a podcastului meu! Astăzi am bucuria să îl am invitat pe profesorul Dumitru Borțun. Domnule profesor, mulțumesc mult că ați acceptat invitația mea!
Dumitru Borțun: Bucuria e de ambele părți. Și mulțumirile!

I.V.: Ați îngrijit în urmă cu ceva vreme, să tot fie aproape douăzeci de ani, o carte, un volum dedicat memoriei profesorului Radu Florian. Acolo e un text antologic, un text celebru, scris de profesorul Radu Florian, „De ce nu pot să fiu de dreapta?” Vi-l amintiți.
D.B.: Da!

I.V.: Sunteți de acord, susțineți tezele din acel articol ale lui Radu Florian?
D.B.: Da!

I.V.: De ce nu putem să fim de dreapta?
D.B.: El în primul rând nu putea să fie de dreapta pentru că el la 14 ani a fost în trenul morții de la Târgul Frumos. Da! El, împreună cu tatăl lui și cu fratele lui, luați de acasă, duși la Prefectură, duși la Gară, urcați în tren, și purtați între Iași și Târgu Frumos, pe o caniculă de 40 de grade la umbră, până când au murit sufocați. Când au scăpat, când au terminat cu măcelul ăsta, și i-au scos pe marginea căii ferate, el a avut neplăcerea și disperarea să își vadă și fratele și tatăl morți. Se sufocaseră. Zic: „Dar dumneavoastră cum nu v-ați sufocat?” „Eu am avut noroc că lângă mine era un evreu venit de la București care fusese săltat direct din gară. Venise la Iași. Și avea o valiză de lemne. Și m-a pus să mă urc pe ea. Și am ajuns cu nasul în dreptul unei ferestruici în vagonul ăla de marfă, care avea o plasă, așa, dar intra aer pe acolo și am reușit să respir. Ceilalți au murit asfixiați. Iată ce înseamnă fascismul, rasismul, antisemitismul. Mulți evrei au trecut în anii ăia, în anii ’40, la stânga, pentru că era singura alternativă la fascism. Era stânga comunistă. Așa au trecut mulți la socialism, social-democrație – mai puțini – și comunism. Există o carte, Amintiri din anii întunecați, a lui Serge Moscovici, adică Sergiu Moscovici, care s-a născut la Brăila. Tatăl lui era angrosist de cereale, și-a făcut adolescența în București, pentru că tatăl lui nu putea avea grijă de el, era divorțat, la o mătușă. Povestește toate măsurile alea luate de regimul Antonescu în timp ce el era elev de liceu. Și recunoaște că cei care trebuiau să aplice ne puneau să muncim pentru binele public. Săpam șanțuri prin București. Se făceau că nu ne văd, mai stăteam și noi de vorbă, la o țigară. Omul de jos, normal, nu era foarte pornit împotriva lor. Dar Antonescu dăduse ordin să îi scoată la muncă forțată pe evrei. Probabil că vrea să salveze oarecum imaginea lui de aliat în fața lui Hitler, probabil că asta a fost. Vreau să vă spun că o serie întreagă de mari gânditori sunt plecați din România sau din Basarabia, evrei care trăiau în perioada aceea, și toți au fost de stânga. Sociologul Merton, sociologul Lucian Goldmann, născut la Constanța, acest Sergiu Moscovici, fiul lui a fost parlamentar francez!

I.V.: Și ministru!
D.B.: Și ministru, exact! S-a ocupat la un moment dat de lărgirea UE și se ocupa de România.

I.V.: Ministru al Economiei, Finanțelor și Industriei, extrem de influent.

Despre Ideile care ucid

D.B.: Mulți au fost de stânga exact ca Radu Florian, pentru că au suferit atât de mult de pe urma fascismului încât au trecut în partea opusă. Vedeți, la un moment dat, el a publicat o carte la Institutul de Teorie Socială a Academiei Române, unde era director, lucram și eu acolo, îl ajutam cu revista Societate și cultură, eram secretarul general de redacție, și îl ajutam foarte mult. Era redactorul șef. Publică niște articole în revistă, pe care le pune într-o carte, Ideile care ucid. Sau ideea care ucide, uite că nu mai țin minte, la plural sau la singular. Sigur, ideile fasciste… Și cum s-au încarnat ele în Mișcarea Legionară, și cu exemple scoase din arhive, și inclusiv cu marii noștri gânditori, corifeii generației interbelice. Asta nu a plăcut unor naționaliști orbiți de morbul naționalismului…

I.V.: A fost și violent atacat.
D.B.: Exact, și nu mai văd valorile. Sunt atât de prinși de naționalism că nu mai văd binele și răul. La un moment dat eu eram consilierul Președintelui Iliescu, doamna Dorli Blaga a venit la domnul Iliescu să îi spună dacă e de acord să susțină centenarul Lucian Blaga, eram în 1995; zice: „Da, pot să susțin, dar să știi că nu pot să vin la ședințele alea ale voastre”. „Trimiteți pe cineva în locul dvs.” „Uite, îl trimit pe domnul Borțun să mă reprezinte în discuție”. Și participam, vă dați seama câtă plăcere, ați fost ministrul Culturii și știți ce înseamnă asta, să te vezi înconjurat de legende. De legende!

I.V.: Absolut, aerul parcă e mai tare! Respiri altfel!

Legendele care l-au înconjurat pe Dumitru Borțun. Despre dialogul necunoscut cu Eugen Simion: „Nu s-a mai legat de Radu Florian”

D.B.: Erau niște oameni minunați, nu își dădeau aere, nu încercau să pară altceva decât sunt…

I.V.: Oamenii mari în general nu fac asta.
D.B.: N-au nevoie!

I.V.: Aici mulți pot observa spectacolul lumii, ca să îl citez pe Ioan Grigorescu; e ca la Scriptură, nu? Cu cât te înalți, cu atât te cobori, și cu cât te cobori, cu atât te înalți!
D.B.: Da!

I.V.: Oamenii mari nu au niciodată aroganți și dispreț față de cei mulți.
D.B.: Când ești mic atunci ești mare, spune Pavel.

I.V.: Nimic orgolios, vanitos!
D.B.: Aceștia erau! Era Marin Sorescu, ministrul Culturii, Fănuș Neagu, Directorul Teatrului Național, cu d-ăștia lucram! Cu Eugen Simion, că era vicepreședinte pe vremea aceea la Academie!

I.V.: S-a stins și el, săracul… O generație extraordinară, generația ’60, cum e cunoscută în literatura română. Cea mai bună generație postbelică.
D.B.: Generația lui Nichita.

I.V.: Nichita, Sorescu, Ioan Alexandru, Blandiana, Fănuș.
D.B.: Mă întâlneam cu ei în fiecare săptămână, vă dați seama, eram în Consiliului Național pentru Centenarul Blaga. Și după o ședință din asta, Eugen Simion vine la mine și zice: „Domnul consilier, nu știu – știți cum vorbea el, dacă vreți, dacă aveți timp, să veniți la mine în birou după aceea, să avem o discuție”. „Da, cu plăcere!” Mă duc și îmi spune: „Dvs. îl cunoașteți bine pe Radu Florian?” „Foarte bine, mi-a fost profesor în facultate. Mi-a dat cărți cu dedicație, eram studentul lui și în dedicație spunea actualului meu coleg. Știu că am fost apreciat de profesor și eu l-am apreciat foarte mult, am ținut foarte mult la dânsul, ca profesor. Și când m-a chemat să vin la Institutul pe care îl conduce, am venit.” Zice: „Da, înțeleg, sunteți atașat afectiv”. El știa că Radu Florian era prieten cu Iliescu și nu voia să rupă chestia asta. Eu eram consilierul lui Iliescu. Zice: „Știți, a scris cartea aceea, și există niște reacții aici, în Academie…” Eu bănuiam de la cine sunt. „Nu știu cum să fac, unii îmi spun că trebuie să îl schimbăm, pentru că este un Institut al Academiei…” Și i-am spus: „Domnule Simion, dvs. ați citit articolul său din Societate și cultură? Se intitulează Dreptul la memorie”. „Nu, ce articol?” „Am să vi-l trimit”. Și i-am spus povestea cu trenul morții. Am ajuns la Cotroceni, am împachetat două reviste, care erau Partea I și Partea a II-a, două numere la rând, le-am pus într-un plic și l-am trimis pe șoferul meu să vină la Academie și să lase la Dl. Vicepreședinte, Eugen Simion. Și seara, pe la 11, primesc un telefon acasă, pe fix, că nu aveam altceva pe vremea aia. „Domnule consilier, am citit, am înțeles, mulțumesc!” Nu s-a mai legat de Radu Florian. Deci, vedeți, că trebuie explicată situația multora.

Amnezia românilor, boală națională. Minciuna și criza de autenticitate se învață acasă și la școală

I.V.: Și memoria acestor oameni – și în general, noi avem o problemă cu memoria și cu recunoștința în România, suntem amnezici, pare că nu știm decât ce s-a întâmplat dimineața și nici atunci nu suntem siguri…
D.B.: Uităm repede!

I.V.: De ce se uită atât de des în România?
D.B.: Cred că e o problemă de sensibilitate. În funcție de intensitatea cu care trăiești un eveniment, intensitatea unui sentiment pe care îl ai față de un om, de asta depinde superficialitatea.

I.V.: Adică nu am trăit momentul respectiv cu intensitate, cu pasionalitate, și atunci uităm pentru că nu am fost implicați emoțional.
D.B.: Da, domnule Vulpescu, sunt oameni care spun „Promit!” cu marea și sarea și după cinci minute au uitat. Uită! Și de ce? Pentru că nu reprezinți pentru ei ce crezi tu. Pentru ei ești ori un pion în scenariile lor, ori un mijloc prin care vor să își realizeze niște scopuri, nu ești o ființă umană dotată cu niște calități esențial umane, cum ar fi bunătate, generozitate, altruism, abnegație, adică dedicare pentru binele comun al cetății, toate lucrurile astea care ar putea să impresioneze și să îți facă ție un portret care să-l oblige. Orice cuvânt ți l-a spus trebuie să îl execute pentru că el ține la valorile alea. Or nici nu le vede, despre asta este vorba. Suntem puțini care încarnăm valori autentice și ceilalți se uită la noi ca la niște instrumente, nu ca la niște purtători de valori.

I.V.: Se uită în ochii tăi și te mint. Cum poți să minți pe cineva uitându-te în ochii lui?
D.B.: E un sport din ăsta, unii se antrenează ani de zile pentru o chestiune din asta. Ipocrizia se învață în familie în primul rând, când părintele spune copilului: „Răspunde tu și spune că nu sunt acasă”. Copilul învață că se poate minți. Pe urmă se învață la școală.

I.V.: Învață să fie demnitar de mic, ca să fac o glumă.
D.B.: Exact! Pe urmă, la școală, vede că învățătoarea sau profesorul predă altfel când are o inspecție, o asistență la ore.

I.V.: Ceremonial, frumos. Punem cravata, aerisim! Flori!
D.B.: Respectă elevul, spune toată lecția când o predă, nu doar o parte…

I.V.: Verificată înainte ca la ședința de celulă de partid…
D.B.: Și copilul vede și zice: „aha! Dacă ești șmecher timp de o oră apoi stai liniștit tot anul, deci se poate”. Așa îi învățăm, să fie mincinoși, prefăcuți, impostori, să pretindă altceva decât sunt. La familie, la școală, iar la biserică nu mai zic, că se duc prea puțini la biserică, nu mai ajung.

I.V.: Și mai e o categorie, categoria celor care nu se uită niciodată în ochii tăi.
D.B.: Da, da, că nu au curajul să se uite. Știți că în semiotica minciunii există și treaba asta. Pune mâna la gură cel care minte, instinctiv, pentru că știe că iese pe gură o minciună. Deci educația lui instinctiv primară, din prima copilărie, îi spune că a minți nu e bine, și subconștientul lui îi spune că parcă ar opri-o, dar o zice, pentru că interesele lui actuale, de adult șmecher, dar descurcăreț, îi spune să mintă.

Oamenii sunt capabili de orice din sărăcie: o radiografie de la stânga a societății românești

I.V.: Cu ce are de a face asta? Cu firea românilor? Cu contextele istorice? Cu faptul că provinciile românești erau dependente, fiecare dintre ele, de un alt imperiu, și nu exista o lume omogenă a valorilor și a unui fel de a fi? Care ar fi explicațiile valide?
D.B.: Toate sunt explicații valide. Tot ce ați spus dvs. Dar cel mai puternic factor care a generat acest ethos este sărăcia. Pentru că sărăcia îți dă incertitudine, îți dă groaza zilei de mâine, ce pun pe masă mâine, copiilor? „Lasă-mă pe mine, am patru copii de hrănit.” Și atunci, omul aflat în situația asta găsește soluții, e în stare să facă orice, inclusiv să fie bătut, să se lase umilit, ca să facă rost de mâncare pentru a doua zi. Asta ce înseamnă, că nu poți veni cu o doctrină morală, nici în biserică, nici în școală, pentru că nu îi mai interesează. Pentru ei, binele este ceea ce este util. Răul este ceea ce îl înfundă în mizerie. Alt criteriu nu am. Iată aici observați că există ethosuri diferite în România. În câmpiile astea au fost moșii mari și puține în care satele erau un fel de colonii, de forță de muncă, pentru moșieri, nu există o doctrină morală. Este de la caz la caz, cum o fi, om vedea, ne înțelegem.

I.V.: O adaptabilitate.
D.B.: O adaptabilitate amorală! Fabricată direct pe interese foarte imediate. Nevoi primare, din piramida lui Maslow. În Ardeal, unde a existat o comunitate, au existat satele alea, pe care le știm din Goga, din Rebreanu, din Agârbiceanu…

I.V.: Slavici!
D.B.: Erau sate care aveau o activitate consistentă, ierarhii de prestigiu…

I.V.: Pavel Dan!
D.B.: Da!

I.V.: O altă filieră.
D.B.: O altă unitate de trai, sau cum ar zice Wittgenstein, o altă formă de viață. Altă formă de viață în care moralitatea e o formă de a te legitima. Un om imoral – nu se uită nimeni la el, nici nu îl saluți pe stradă, pentru că ăla e decăzut. Deci acolo un om moral e un om care are dreptul. În Moromeții, dacă mai țineți minte, aveau dreptul să poarte pălărie cei care aveau o fâșie de pământ, care erau proprietari. Deci în Sud criteriul era că are și el o sfoară de pământ acolo, și era domn, purta pălărie. Moromete de aia mergea așa: era desculț, dar cu pălăria pe cap. respecta codul. Era un cod cultural.

I.V.: Era liberal, că avea și pălărie, avea ceva…
D.B.: Or, în Ardeal, acesta era criteriul, că ai o sfoară de pământ, că ești un tip moral respectabil. Iată deci de ce toate aceste diferențe au explicație istorică.

Relații de putere și mentalități paradoxale în România. Dumitru Borțun: „Șmecherul adevărat e cel care respectă regulile și câștigă, nu cel care trișează cu asul pe mânecă. Ăla nu e șmecher, ăla e trișor”.

I.V.: Folosiți cuvântul criteriu, normă. Pare că trăim într-o lume care nu mai răspunde niciunui fel de criteriu. Dacă ai 10 la școală e tot una cu a avea 5 sau 6. Profesorii nu mai sunt cei care erau cândva, cei mai buni angajați sunt cei mediocrii, cum să învețe, cei de 7 la titularizare, generațiile de acum, limba și literatura română? Trăim un paradox perpetuu.
D.B.: Foarte interesant ce spuneți! Din păcate, așa e, și e o mișcare la nivel mondial. Prima dată am zis că e o rămânere în urmă, apoi o bulibășeală, adică un fel de amestecăm borcanele – aștia tinerii, amestecă binele și răul, și până la urmă, dacă faci o analiză până la capăt, constați exact ce spuneți dvs, că dispar criteriile. Și eu cred, e o ipoteză a mea, sunt tentat să cred că se leagă de norme, de reguli. Criteriile depind de un sistem de norme. Într-un sistem de norme, de reguli, ai niște criterii, corespunzătoare acestor reguli. În ce măsură respecți regulile? În ce măsură devii performant, în orice domeniu, respectând regulile. Nu ești performant pentru că respecți regula, cum se crede în subculturile cu șmecheri. Aici ai putea face o reeducare a acestor subculturi, să spui: „nu, șmecherul adevărat e cel care respectă regulile și câștigă, nu cel care trișează cu asul pe mânecă.” Ăla nu e șmecher, ăla e trișor.

De ce cred românii că lectura e un sport pentru vârsta a treia?

I.V.: Citez din invitatul meu: „dacă un tânăr a citit Anna Karenina, nu se mai poate uita la Din dragoste, fiindcă nu mai găsește nimic relevant pentru el. Dacă asculta Mozart, Albinoni sau Debussy nu mai poate asculta Florin Salam, Costel Biju sau Tzancă Uraganu.” Sunt cuvintele dvs. Credeți totuși că tinerele generații nu pot trăi decât între aceste extrapolări? Nu găsim o normă, o medie, o cale de mijloc?
D.B.: Da, eu am polarizat puțin acolo.

I.V.: Nu aveți ceva cu numele acelea, au și ei publicul lor. Problema este, totuși, aceea a drumului corect, între a citi și a nu ști să citești e o mare diferență.
D.B.: Știți ce mi-a povestit cineva chiar ieri? Cineva care e producătoare TV, la un post de televiziune, care face niște emisiuni la niște vedete acasă. Vedete, în sensul acesta.

I.V.: Ale zilei.
D.B.: Da, vedetele zilei. Și la un moment dat era în casa uneia dintre ele, se uită în jur, nu găsește nimic, și vede o carte. O ia să se uite pe ea și apare aia, vedeta. Se uită la ea și zice: „Ce faci dragă, citești, ca oamenii bătrâni?” Ce părere aveți de percepția asta?

I.V.: Deci a citi e o chestiune vetustă, învechită.
D.B.: Atât de vetustă ca numai bătrânii mai fac asta. În rest, vine lumea nouă. Nimeni nu mai citește. E cool să nu citești.

Urăsc milenialii standardele? „Definiția infantilă a libertății” pentru generația Z, în viziunea lui Dumitru Borțun. „Nu suportă normele!”

D.B.: Bătrânii ăștia citesc câte o carte. Deci femeia asta s-a îngrozit, și a povestit altei persoane, care mi-a spus mie. Deci este o schimbare de atitudine. Vă mai spun un episod foarte interesant. Există un lector inspirațional, umblă prin toată lumea, este invitat peste tot cu conferințe, Ravi Zacharias.

I.V.: Să nu îl confunde cu Fareed Zakaria sau cu Christian Zacharias.
D.B.: Măcar să dea peste ei.

I.V.: Măcar de ar fi confuzia aceasta…
D.B.: Ar greși bine. El povestește într-o conferință cum a fost invitat la Uppsala University, să vorbească două seri la rând, vineri și sâmbătă, în fața studenților de acolo. Și la început le spune el, la prima întâlnire: „Mă bucur că vă văd, sunteți frumoși…” – captatio benevolentiae. Era prima întâlnire cu publicul respectiv. Zice: „Mi-a plăcut sloganul pe care îl aveți pe frontispiciul vechiului dvs. sediu, e grozav să gândești liber, dar mai grozav e să gândești corect. Bravo, e un adevărat slogan academic. La care ăia au început să vorbească între ei, șușotind. Rumoare. Și-a dat seama că e ceva. „Dar care e problema?” Se scoală o studentă: „Noi gândim exact invers. Noi credem că este invers, adică e grozav să gândești corect, dar mai grozav e să gândești liber.” Sesizați ce înseamnă la ei liber. Fără reguli. Deci se naște o generație, vine o generație după noi, care nu suportă regulile. Asta e definiția infantilă a libertății. Libertatea este când nu ai reguli de respectat, nu ai restricții din partea cuiva, copilul e fericit că au plecat părinții de acasă. Și acum e liber, poate face ceva.

I.V.: Ocupă sufrageria, Republica din sufragerie… care durează cât durează, și cu regulile…
D.B.: Știți că a fost un film, Singur acasă. Poate că mulți dintre cei care ne urmăresc îl știu.

I.V.: Vine Crăciunul și îl vom vedea…
D.B.: De două, trei ori. Corect. Cine nu l-a văzut să îl vadă, acum, de Crăciun, că ajunge să fie fugărit prin Central Park de niște infractori.

I.V.: Sau prin Cișmigiu, că nici Cișmigiul nu e așa de safe.
D.B.: Tot aia.

I.V.: E expus.
D.B.: Deci vedeți ce înseamnă să confunzi libertatea cu absența regulilor?

Societatea Don`t look up

I.V.: Care e consecința, cum ar arăta o societate fără reguli, spre ce merge?
D.B.: Ar arăta nu știu cum, dacă ați văzut filmul acesta, Nu privi în sus. Don`t look up. L-ați văzut?

I.V.: Da!
D.B.: Așa ar arăta. O societate care e de nesuportat. Îți vine să o iei la goană. În pădure, în cosmos, îți iei viața. E ceva incredibil. Filmul e o satiră, e bine făcut, spun pentru cine nu l-a văzut, cu o distribuție superbă, cu Di Caprio, cu Meryl Streep, care e genială ca de obicei. Și scenariul merge de la ideea asta, dacă s-ar prelungi tendințele existente astăzi în societatea omenească, s-ar ajunge în câteva decenii la societatea aia, în care președinta SUA – în sfârșit e o femeie, care a fost model și care pozează așa, în tot felul de poziții, Meryl Streep. Fiul ei, care e cam retardat, dar este pus nu consilier, ci șeful consilierilor, e pus. Se joacă tot timpul pe telefon, iar adevărat deținător al puterii e un scelerat care are bani, și care are pretenția că folosește știința în folosul omenirii, dar el, de fapt, o folosește în folosul lui. Toate lucrurile acestea și toate aranjamentele și complicitățile, fiecare îl ține pe fiecare, ca în orașele noastre de provincie, pline de biciclete. Când eram eu copil, nu erau din alea pentru biciclete, și se sprijineau una de alta.

I.V.: Era celebrul film, Hoții de biciclete.
D.B.: Da, neorealism.

I.V.: Neorealismul italian.
D.B.: Da, se puneau una pe alta și se sprijineau între ele. Nu aveau cric, că erau modele simple. Cam așa sunt ăștia. Se țin unul pe altul, niciunul nu are cricul lui, dar dacă nu ar fi celălalt, ar cădea, s-ar prăbuși.

I.V: Dar absența criteriilor?
D.B.: De la asta vine, de la fuga de reguli. Pentru că dacă nu ai reguli, nu mai ai nici criterii. Ce criterii, domle, ce? Criteriul poate fi moral, poate fi estetic, poate fi profesional… orice domeniu care este reglementat de niște criterii, are niște norme. În momentul în care normele dispar, frumosul și urâtul nu mai sunt relevante. Apare kitschul, care vorba nepoțelei mele, este un frumos urât, e și-și.

I.V.: Argheziană, nepoata dvs.
D.B.: Sofia, draga de ea, e pictoriță!

„Pot să fiu și eu!” Impresia românilor despre miniștri și parlamentarii României. Dumitru Borțun: „Nu numai primăriile, inclusiv ministerele și agențiile guvernamentale sunt ticsite de lipitori de afișe”.

I.V.: Asta are o consecință și pe ceea ce înseamnă reprezentarea publică. Oamenii nu se mai simt reprezentați. E o criză de reprezentare și o să discutăm un pic. În momentul în care – mă gândesc la partidele mari, să zice tradiționale – în momentul în care văd că funcția de ministru sau de parlamentar este ocupată fie de oameni de care ei nu au auzit, căci nu au auzit, pur și simplu, până în momentul numirii, fie au auzit, dar în termeni care nu au de a face cu domeniul respectiv, chestiuni marginale, care țin de relația de la vârful puterii, se gândesc: „pot să fiu și eu!” Adică oricine poate fi ministru. Ministru înseamnă etimologic „a fi în slujba celuilalt”. În momentul în care ai scos toate lucrurile acestea, poate fi oricine. Gândiți-vă la consecințe. Partidele mari sunt partide din sute de mii de oameni! Sute de mii de oameni care pot crede că oricine poate fi oriunde în absența criteriilor. Ai lipit un afiș, gata! Dacă el a ajuns prim-ministru sau ministru nu pot și eu?
D.B.: Sunt instituțiile noastre de stat, începând cu primăriile, dar fiți atent, nu doar primăriile. Inclusiv ministere și agenții guvernamentale sunt ticsite de lipitori de afișe. Nu știu nimic, nimic, nimic, dar nimic. Și sunt acolo pe banii noștri, și sunt acolo pe bani publici, plătiți cu lefe destul de bune. Sunt îngrozit. E îngrozitor ce se întâmplă. Suntem deja cu un picior în filmul de care am vorbit, Don`t look up.

Criza stângii: o problemă ideologică sau de discurs? Noul proletariat, un electorat white collars

I.V.: Am vorbit de profesorul Radu Florian. Spune undeva în volumul acela pe care l-ați coordonat: viața nu trebuie trăită în funcție de mode. Mie mi se pare că numai în funcție de mode se trăiește în ultima vreme. Există o fugă a oamenilor, când aud de ideologie, se sperie și cred că e o realitate de dinainte de 1989. Nu! Ideologie vine de la idei. Idei! Partidele trebuie să aibă idei, să fie furnizoare, laboratoare de idei, numai că diferențele dintre stânga și dreapta par că nu mai țin…
D.B.: Nu mai sunt criterii!

I.V.: De ce a dispărut această diferență între stânga și dreapta? În România, dar nu e numai o situație românească.
D.B.: În România e un caz cu totul special. În Occident mișcările de stânga au ajuns să fie tot mai slabe, din punctul de vedere ideologic, până când… așa a început, criza stângii, cu o criză ideologică. A devenit o criză de idei. La un moment dat publicul lor s-a schimbat, sub impactul revoluției cibernetice și al revoluției tehnologice consecvente. Muncitorul rural industrial, care era chinuit de programul de muncă…

I.V.: Și care era bazinul tradițional…
D.B.: Ăla dispare. Proletarii industriali se transformă tot mai mult în proletari postindustriali. Cu cravată, sau fără cravată, cu halat alb, cu cămașă albă, încep să semene cu gulerele albe, cum spun americanii, din gulere albastre, devin gulere albe. White collars! Nu mai au mesaj pentru ei, fiindcă ei aveau mesaj adaptat la niște oameni care aveau niște condiții de muncă și de viață grele, dificile. Sunt acei muncitori care stăteau în cartierele acelea făcute la periferia marilor orașe industriale, deci sunt din filmele englezești, că acolo apar cele mai multe.

I.V.: Eu am fost la Liverpool, de pildă.
D.B.: Unde acolo sunt părăsite, sunt lăsate…
I.V.: Da, a fost o zonă care deși a intrat în patrimoniul UNESCO, tocmai pentru că a fost dezvoltată industrial foarte accelerat, a fost eliminată ulterior.

Capitalismul pervers: mai e exploatare dacă ai casă, ai mașină, ai vacanțe? Dumitru Borțun: „Angajatul ia a XIV-a parte de la angajator!”

D.B.: Eh, erau clădirile acelea la cărămidă roșie și cu niște spații între ele, unde mai aruncau câte un lighean, așa. Deci locuințe una după alta. Era marea masă a oamenilor aduși de la țară la oraș, pentru a munci în marea industrie engleză. Revoluția industrială a creat această masă pe care o prinde Marx când scrie. Iar Engels scrie lucrarea lui, Situația clasei muncitoare din Anglia, extraordinară, pe bază de anchete ale comisiei de muncă, ale Parlamentului, totul e documentat. O situație îngrozitoare, prin care ei își justifică nevoia de partid politic al clasei muncitoare și de luptă pentru eliberare de sub capital. La un moment dat, Marx chiar așa spune: capitalul devine o forță ca un zeu, o forță supraomenească, și răul este și sus și jos. Jos este pentru că omul muncitor trăiește după cum i se dictează de către cel care i-a cumpărat forța de muncă, practic stăpânul lui, l-a cumpărat, și toată viața lui și toată munca lui o face în condițiile definite de celălalt, iar celălalt nu trăiește nici el cum și-a dorit, ci în funcție de legile capitalului, pentru că dacă nu face ce trebuie, dă faliment. Iar ăla devine, spune Marx, un fel de mașină de adiționat capital, altă formă de înstrăinare! Deci ăsta devine mașină de produs mâncare zilnică pentru el și familia lui, celălalt, sus, devine mașină de adiționat capital. Două ființe înstrăinate. De aceea spune Marx, la un moment dat, proletariatul, pentru a-și manifesta umanitatea și personalitatea trebuie să răstoarne capitalul. Deci este singurul loc – în Bazele economiei politice apare – unde Marx dă o motivație morală. De tip moral! Eu nu pot să am autonomie morală, cum cerea Kant, da? O valoare fundamentală a epocii moderne, autonomia morală a individului. Nu pot să am pentru că sunt exploatat de unul care mi-a cumpărat forța de muncă. Și munca mea e exploatată de el. Îmi dă o parte cât să trăiesc și să pot să vin a doua zi la muncă, și restul își însușește. Asta e teoria marxistă a exploatării capitaliste. Or în epoca postindustrială nu îi mai vezi pe ăștia, muncitorii nu mai arată ca-n Emile Zola, în „Germinal”, și atunci, stai să te gândești: „Nu mai e capitalism, nu mai e exploatare”, pentru că oamenii aceștia trăiesc bine, își permit să aibă o mașină sau chiar două, își permit să aibă o casă frumoasă, să facă niște concedii în afara țării, și zici: „Păi unde e exploatarea? Că ăștia trăiesc bine!” Exploatarea este că rata de valori la ora actuală, când s-a ajuns la IT, este de 400%. Sau nu, de 14 ori mai mult oprește angajatorul decât îi dă angajatului. Deci partea pe care o dă angajatului e de 14 ori mai mică.

I.V.: Criza stângii vine din această inadecvare.
D.B.: Ei nu au mai găsit un discurs…

Dumitru Borțun, verdict ideologic: „Neoliberalismul este capitalism utopic!” Efectele inegalității și ale capitalului global corporatist: „Unii pot cumpăra nu guverne întregi, ci parlamente!”

I.V.: Deci sărăcie continuă să fie. Și inegalități continuă să fie, mai ales într-o țară ca România și toată zona aceasta a Europei, între orașe și sate, între șansele care nu sunt nici pe departe egale. Știți foarte bine, sunt înspăimântătoare cifrele de la evaluare: câți copii din mediul rural ajung să meargă mai departe și să facă o facultate? Deci temele mari ale stângii, stângii clasice, social-democrate, sunt încă în picioare.
D.B.: Fenomenele sunt în picioare, da, dar nu le mai tratează nimeni. Pe de o parte este moda americană, care trebuie să vorbească despre relațiile interculturale, despre relațiile dintre comunități, fiindcă la ei asta e problema, sunt etniile acolo, care s-au dus din zeci de mii de părți și s-au întâlnit, etnii diferite, culturi diferite, religii diferite. Și pe de altă parte este această încorporare a stângii de către marele sistem capitalist, care a trecut pe neoliberalism. Or neoliberalismul ce este, spun pentru cei care ne urmăresc. Știți, cum spunea Marx despre socialismul utopic, că era o variantă utopică a socialismului, eu i-aș spune ăstuia capitalism utopic. O formă de ideologie capitalistă în care e idolatrizată piața și concurența liberă. De aceea, ei vorbesc tot timpul de stat minimal, pentru că statul național îi încurcă. De ce îi încurcă? Au expandat capitalul la nivel global. Se numesc corporații multinaționale. O corporație multinațională are o cifră de afaceri mai mare decât PIB-ul Franței, Germaniei și Japoniei la un loc. Nu mai dau exemplu, dar sunt astfel de industrii. Și atunci ăștia pot cumpăra guverne întregi. Nu guverne, ci parlamente!

A treia cale a lui Blair, un fiasco. Despre stânga care nu mai poate înainta cu citate din Marx

I.V.: E vreun lider social-democrat, de stânga, pe glob, care vă inspiră încredere?
D.B.: Mi-a inspirat, Trudeau, al Canadei. Tatăl, nu fiul! De fiu încă nu îmi e clar ce este cu el, însă Christian Trudeau era un lider de stânga adevărat. L-am simpatizat mult timp pe Tony Blair până când mi-am dat seama ce a făcut, el este cel care a cedat.

I.V.: Cu a treia cale! Este cel care a cedat.
D.B.: Da, da!

I.V.: Pe baza modelului lui Anthony Giddens!
D.B.: Da, Giddens! Pentru că ei au crezut că „nu mai putem merge înainte cu citate din Marx!” Că ei așa mergeau, până la Tony Blair. S-a schimbat lumea, s-a intrat într-o epocă postindustrială, informațională, hai să luptăm și noi. Dar în loc să rămână pe poziția lor, fiindcă aici aveau relevanță, pentru popor, ei au zis: „a treia cale!” Adică nici-nici sau și-și. Or asta, știți… are André Gide o vorbă frumoasă undeva, zice: „cel care vrea să stea la mijloc, trebuie să nimerească între scaune!”

I.V.: Asta e și în teologie.
D.B.: Căldicel, da! Ce spune Iisus: ești nici rece, nici călduț. Te scuip din gura mea. Nu poți!

I.V.: Mai are o vorbă năucitoare Augustin Buzura, o carte de eseuri, Nici vii, nici morți.
D.B.: Exact! Ce e aia? Îl putem replica cu titlul lui Nicolae Breban, Animale bolnave. Adică nici oameni, nici animale sănătoase, sunt animale bolnave. Oamenii aceștia, care nu mai știu încotro să o apuce, sunt nemulțumiți, sărăcia îi mănâncă, pur și simplu….

Borna zero a discuțiilor publice din România: sărăcia. Dumitru Borțun: „Globalizarea e un proces istoric necesar!”

I.V.: Care e tema majoră a României astăzi, pentru Dumitru Borțun?
D.B.: Părerea mea e că tema majoră a României este sărăcia.

I.V.: Sărăcia!
D.B.: Dar nimeni nu o vede. Toată lumea este obsedată de suveranism, de identitatea națională, pe care vor progresiștii să ne-o fure, cu globalizarea lor, sunt oameni atât de neinstruiți, inclusiv conservatorii noștri care se cred intelectuali publici și apar și vorbesc, care nu își dau seama în primul rând că globalizarea e un proces istoric necesar…

I.V.: Inevitabil. Suntem în ochiul ciclonului.
D.B.: În el, da. Și că nu are rost să vorbești împotriva ciclonului care ești. Are rost să înțelegi natura acestui fenomen și să înțelegi regulile noi care se nasc și să driblezi și să dai gol pentru țara ta. Ăla e patriotul! Nu cel care zice „în numele Dacilor liberi”, sau „în numele României interbelice” sau „în numele României ceaușiste”….

I.V.: Sau al tracilor uneori…
D.B.: Da, Burebista, sau mai știu cine, „resping și desfid globalizarea care este o invenție a corporațiilor”. Nu e o invenție a corporațiilor. Corporațiile sunt invenția globalizării. Ele sunt produsul procesului de globalizare!

Găști vs. Partide. Soluția patriotismului pentru anul 2022: civism, nu naționalism. „Cearta umanismelor”

I.V.: Ce înseamnă să fii patriot în 2022?
D.B.: Înseamnă să ai valori civice, nu naționale, pentru că nu suntem animale să ne recunoaștem între noi după sânge, „ia să văd, ai ADN-ul făcut, ești român sau nu ești român?” Astea sunt bazaconii. Oamenii se solidarizează sau nu în funcție de interese și de valori. Când se solidarizează pe interese, formează găști. Când se solidarizează sau se raliază, se asociază după valori, formează organizații, inclusiv partide.

I.V.: Deci oamenii de valoare se adună, se coalizează mai greu, iar ceilalți, ca să nu folosesc vreun epitet, nu știu dacă și pot, nu știu dacă podcastul poate să ajungă la CNA, o fac mult mai ușor…
D.B.: Să știți că aceasta a fost una dintre temele tezei mele de doctorat. Alianța umanismelor. S-a numit așa: Cultura europeană și umanismul contemporan. Condiții de posibilitate pentru o alianță a umanismelor. Adică cum ar fi posibil, ca toate umanismele acestea, care în momentul acela, în anii ’90, se certau între ele – „cearta umanismelor”, Roger Garaudy zice: „cum ar fi să ne înțelegem între noi, să înțelegem atitudinile fundamentale care ne unesc, dincolo de conceptualizări, căci acelea ne despart, conceptele… Respectul pentru viață, de pildă, da? Respectul pentru om, ca ființă. Toate acestea ne unesc și să reușim să facem un front comun împotriva răului. Răul și binele nu erau despărțite de Zidul Berlinului, cum spuneau aparatele de propagandă. Aliniamentele erau pe alte părți. Aliniamentele dintre rău și bine trec și prin familie, trec printre părinți și copii. Mama e pe o parte și tata e pe altă parte. Care vine beat acasă, bate și copii și o mai ia la bătaie și pe soție dacă le ia apărarea, ăla e răul!

I.V.: Și ăla nu e concept, e viața!
D.B.: E viață! Și am încercat să reconceptualizez toată povestea asta și să arăt, și pentru asta am fost obligat să răspund la întrebarea dvs. Să știți că e foarte greu să răspunzi. Răul se organizează mai ușor pentru că se recunosc mai repede între ei. Răul e general uman, știm foarte bine ce avem de făcut: mințim, păcălim, furăm, care e problema? Contabilitate dublă? Nicio problemă. Când e vorba de bine, fiecare vine cu definiția lui. Și atunci apare. Dvs. v-ați uitat atent pe ediția aceea românească tradusă, a lui Coșbuc, Divina comedie? Știți că are niște ilustrații.

I.V.: Da!
D.B.: E plină de ilustrații din iad, ceva mai puțin din purgatoriu și vreo două din rai. Nu știu ce să spună. Oamenii nu au atâta imaginație să spună cum arată binele. Dar știm foarte bine cum arată răul.

I.V.: Și Mitropolitul Antonie Plămădeală a scris un roman, Trei ceasuri în iad. Nu trei ceasuri în rai.
D.B.: Pentru că nu știe ce să spună. Nu știe cum e raiul. Numai că nu e iad. Zicem mersi că nu suntem în iad. Iadul îl știm, de ce? Suntem aici, pe pământ. Stăpânitorii acestei lumi au grijă să trăim ca-n iad.

Educația stângii. Rețeta Borțun. „Ceaușescu nu era marxist! Habar nu avea și nu voia să audă”.

I.V.: Dacă ar trebui să recomandați un titlu, o carte, unui tânăr, ca să înțeleagă ce e cu stânga, cu social-democrația și ce e cu umanismul, până la urmă, pentru că există și o stângă culturală, nu numai una politică, și ele se întâlnesc. Ar trebui să se întâlnească. Care ar fi acel titlu?
D.B.: Îmi puneți o întrebare foarte grea. Pentru că eu aș începe educația asta politică, știu eu, cu cartea lui Lucrețiu Pătrășcanu, România sub trei dictaturi. Aș vrea să înțeleagă oamenii…

I.V.: Nereeditată de altfel de mult timp…
D.B.: Sigur, ce ne trebuie nouă?! Noi trebuie să știm prin ce regimuri politice a trecut România și cum se explică ceaușismul, și de ce ceaușismul nu poate fi considerat de stânga. E o superficialitate îngrozitoare pentru că el se legitima prin marxism. El nu a tradus Marx cât a fost la putere! În afară de două volume, Marx și Engels, Opere alese, două volume, din toată opera lor, au scos niște compendii. Un compendiu în două volume, dar în rest, nimic nu s-a tradus, Marx, Lenin, nici vorbă! Ceaușescu spunea că aplică teoria revoluționară, concepția stalinistă despre lume la condițiile concrete ale României, or această aplicare creatoare la condițiile României era doctrina lui Ceaușescu. Nu voia să audă de Marx și de Engels! La un moment dat au venit indicații în catedrele de științe sociale, eu eram asistent la Brașov, să se spună așa: „Când dați bibliografia, scrieți întâi Nicolae Ceaușescu, Elena Ceaușescu, și pe urmă Karl Marx, Friedrich Engels și Ilici Lenin!” Îl puneau înaintea lui Marx și a lui Engels! Ca să înțelegeți cât de marxiști au fost ăștia! Nu! Nu au fost marxiști! Nici nu au încercat să aplice vreo chestie din teoria marxiană, care era teoria revoluției proletare. Nu! Erau cu puterea! Or în momentul în care au văzut… L-au imitat pe Stalin, numai că atunci când au văzut că nu se poate face o societate postcapitalistă superioară cu 80% mojici, că erau la țară, ca și noi, în 1944, a întors-o, și s-a întors la proiectul țarist, Petru cel Mare, dar cu limbajul socialismului. Imperiul s-a numit Uniunea Sovietică, au spus că vor răsturna comunismul, dar el s-a numit țarist. Iar Stalin era țarul, da? Poporul rus a înțeles limbajul acesta, pentru că se învățaseră generații la rând, de secole, cu ce înseamnă țarul, ca trimis al lui Dumnezeu pe pământ. Și l-au sanctificat ei pe Stalin! Nicio problemă, i-a și speriat, a știut să bage frica în ei. La români a fost altceva, că nu avuseseră țar, țarism, imperiu, și s-au întors la discursul naționalist, singurul limbaj pe care îl înțelegea marea majoritate a românilor.

„Stânga dreaptă” a lui Ceaușescu, breaking news ideologic. Ceaușescu lui Adrian Păunescu: „Auzi, Păunescule, acum să știi de la mine că printre legionarii ăștia am fost și mari patrioți!”

I.V.: Amestecul acesta extraordinar. Ați zis de Ceaușescu; era un amestec. Unde era stânga? Erau elemente de dreapta…
D.B.: Nu, nu era stânga… A început să semene tot mai mult cu discursul lui Zelea Codreanu, din păcate. Și toată lumea zice că asta a fost comunism.

I.V.: Și mai rău, stânga!
D.B.: Știți că era o vorbă, o poezie populară: „Căpitane, nu fi trist! Garda merge înainte, prin Partidul Comunist!” Asta a fost! Iar Adrian Păunescu are o confesiune interesantă într-o discuție, nu mai știu cu cine, dar da, e un dialog. Și spune: „Da, mergeam în țară cu avionul, urma o mare sărbătoare. Ceaușescu era cu noi, eu eram acolo în calitate de ziarist. Noi stăteam la clasa a doua, el stătea acolo, în cabina lui de protocol. Și ne chema pe rând să stăm de vorbă de el. Venea unu, pleca altul, și am ajuns și eu.” Și a venit vorba despre Radu Gyr, iar Păunescu, fiind așa, prudent, circumspect, zice: „Da, e talentat, dar ăsta a fost legionar, din păcate!” La care Ceaușescu îi spune: „Auzi, Păunescule, acum să știi de la mine că printre legionarii ăștia am fost și mari patrioți!” Adică de-al de mine, că el se percepea un mare patriot. Din patriotism a făcut tot ce a făcut. Deci hai să fim foarte onești acum, poziția lui Ceaușescu față de legionari era foarte prietenoasă, friendly.

I.V.: Plină de ambiguități!
D.B.: Plină de ambiguități, ca să nu îi menajeze.

Criza politicii românești, frica de a recunoaște greșelile

I.V.: Sunteți profesor de comunicare și de multe ori sunteți invitat în situații de criză. Timpurile noastre sunt pline de astfel de lucruri. Criză vine de la krisis, care înseamnă analiză, judecată, rațiune. Noi uităm în general ultima parte a acestei etimologii și mergem doar pe breaking news și apelăm la experți. De ce nu se înțelege asta? Și mai e ceva: comunicare. Comunicare, din latinescul care înseamnă a împărtăși, deci comunici când ai ceva de spus. La noi de multe ori e o comunicare seacă, goală, golită de orice conținut. Se și spune: este foarte bun X sau Y, dar nu comunică. Și de multe ori acesta e un pretext ca să îndepărtezi pe cineva. De ce se face confuzia aceasta pe acești doi termeni?
D.B.: Pentru că de regulă noi avem atitudini setate cultural, foarte păguboase, vizavi de criză, de greșeală, de celălalt. Depinde, în privința greșelii, nouă ne e frică să greșim! Avem o groază să greșim, iar dacă am greșit, să nu se afle!

Diplomat american, lui Dumitru Borțun, la Washington, în 1996: „Felicitări!” „Pentru ce?” „Aveți un mare Președinte! Și-a recunoscut greșeala, numai marii oameni politici fac asta!”

I.V.: Reflexul acesta de a nu recunoaște o problemă cred că vine tot din lumea de dinainte! Asta venea dinspre Moscova, era o secretomanie! Oamenii nu se îmbolnăveau, oamenii nu sufereau, nu aveau boli!
D.B.: Nu știu dacă nu cumva e dinainte de comunism, pentru că la noi e treaba asta, să dăm vina pe altul, să ne înconjurăm de ziduri, de justificări, peste justificări, până nu mai știm cine suntem. Dar nu spunem măcar atât: „Am greșit! Am greșit și acum știu cum nu trebuie să fac! Am învățat ceva din treaba asta, merg înainte! Recunosc că am greșit, îmi pare rău! Regret! Încerc să reduc pagubele, dar merg înainte!” Ăștia sunt oameni de caracter! Este exact ce mi s-a spus de către Jonathan nu mai știu cum, Rickert parcă, când m-am dus eu în 1996 la Washington; era Consilierul Președintelui SUA pentru Europa de Est… Fusese înainte la Ambasada SUA la București. Eu eram la un congres acolo dar a aflat că e cineva de la Președinția României și m-a invitat să merg să îl cunosc, și am vorbit cu el. Și mă întâmpină așa, foarte… „Felicitări!” Zic: „Dar de ce?!” „Pentru ce s-a întâmplat la București, nu sunteți la curent?” „Nu!” Venisem de două zile, nu aveam telefoane mobile la noi pe vremea aia… Eu îl lăsasem pe Iliescu atacat din toate părțile pentru că spusese, greșeală, că el are meritul recâștigării clauzei națiunii celei mai favorizate din partea americanilor. Și de fapt toată clasa politică trăsese aici: și Petre Roman, și următorul premier, și toți erau prinși, Emil Constantinescu, făcuse propagandă, prin călătoriile lui, prin America…

I.V.: După aceea România intră în NATO în mandatul Președintelui Iliescu de asemenea, invitată în 2002.
D.B.: Iliescu a făcut greșeala aceasta, să nu recunoască aportul celorlalți, și să spună că el! Și s-a dus peste Traian Chebeleu, într-o conferință de presă, nu știu cine l-a sfătuit să facă gestul acest gest, l-a întrerupt și a spus asta. Era într-o criză de imagine îngrozitoare, toată lumea era cu tunurile pe el. Și el ce făcuse după ce am plecat eu la Washington? A ieșit într-o conferință de presă și și-a cerut scuze! Și a spus că de fapt toți au contribuit. A făcut lucrul acesta. Iar acest consilier american mă felicita pentru că am un mare președinte. Dar de ce e mare? Pentru că și-a recunoscut greșeala, numai marii oameni politici fac asta! Un mare om politic recunoaște că a greșit.

Mistake management în politica românească. Dumitru Borțun: „În cultura noastră e pe dos!”

I.V.: Chiar voiam să vă întreb în ultimii ani: de ce nimeni nu spune că a greșit? De ce nimeni nu spune?
D.B.: Suntem setați cultural, să nu fim pedepsiți. Mai țineți minte nuvela aia, Răsplata? Când Ion se duce să își ia dreptul de la boier, ăla nu vrea să i-l dea, și ăla îl ia la bătaie, și el îl dă în judecată la județ, vine un judecător, și ia masa, mănâncă, ăla stătea la distanță și se uita la ei, și când ajung la cafea, judecătorul zice: „Ia, zii ăluia să vină încoace!” Și îl ia și la bătaie.

I.V.: Te face mai puțin om dacă spui că ai greșit?
D.B.: În cultura noastră nu știu dacă nu e așa. Dar grav este că nu spunem că am greșit. Nu vrem să dăm înapoi, mergem așa, în prostie și încăpățânare, și rău îți face! Eu am o teorie ca PR-ist în gestionarea reputației unui om. E luată tot de la americani, ei o numesc mistake management. Înseamnă să gestionezi o greșeală nu de tip eroare, ci de tip gafă, faci o prostie, pe românește. Cum gestionezi chestia asta? În primul rând recunoști: am făcut-o! Doi, spui că îți pare rău și arăți de ce, ca să fii credibil! Trei: promiți că nu mai faci, și acum ești oarecum calificat în prostia asta, deci e clar că ai o oarecare experiență, ești credibil. Și patru: încerci să reduci pagubele făcute de greșeala ta pentru că numai așa te cred oamenii că îți pare rău. În acest mod, spun sursele, și eu am experimentat în România, omul iese mult mai bine din perspectiva imaginii lui, a credibilității lui, decât era înainte, pentru că înainte oamenii nu știau ca e om de caracter, acum știu!

Dilema politică românească: ori minți mulți oameni într-un timp scurt, ori minți puțini, timp îndelungat

I.V.: E autentic! Aici lipsește ceva: autenticitatea!
D.B.: E om, greșește și el, oameni suntem, dar ăsta recunoaște!

I.V.: Poți să comunici excepțional și să îi rezultate pe termen mediu și lung în absența unei realități care să susțină comunicarea?
D.B.: Nu, nu…

I.V.: Scamatoriile astea…
D.B.: Știți vorba, nimeni nu poate minți prea mult timp, prea multă lume. Adică ori minți multă lume scurt timp, ori minți puțină lume mult timp! Altfel nu, nu poți fi un om politic mult timp.

4.000 de manageri de succes, o trăsătură comună: atitudinea față de greșeală

D.B.: Vreau să vă spun că o cercetare făcută în 1994 în SUA, 4000 de manageri, dar numai manageri de mare succes, care în câțiva ani ridicaseră brandurile la nivel mondial, începând cu o filarmonică, un dirijor, care făcuse o filarmonică, și în cinci ani era invitat în toată lumea. Altul făcuse un magazin, un fast-food, altul făcuse o fabrică. Toți aveau succes extraordinar. De ce? I-a întrebat, întrebări, știți ce înseamnă să ai interviul structurat, erau bine puse. Erau vreo trei sau patru trăsături comune. Țin minte una, atitudinea față de greșeală. Nimeni nu credea că e sfârșitul lumii dacă greșește. Știa că e un prilej de a învăța. Ăștia au succes!

I.V.: E important să spui „Am greșit” ca să te îndrepți!
D.B.: Și să nu mai faci. Ce mare lucru, am învățat acum, sunt mai experimentat decât înainte în a greși. Și la noi toată cultura e setată invers și nu știi ce efect ai avea în public dacă recunoști că ai greșit.

Dumitru Borțun, analiză din perspectiva PR-ului politic: „La discursul politic românesc, cel mai mult suferă ethosul, caracterul celor care vorbesc”.

I.V.: Ați predat și predați încă Etică în comunicare și Analiza discursului public. Ce ați sancționa la nivelul discursului public actual în România?
D.B.: În primul rând lipsa de coerență. Este incoerent logic, se contrazic de la o frază la alta. Doi: lipsa de onestitate. Știți că Aristotel spunea acum 2400 de ani, în Retorica: un discurs are logos, pathos și ethos. Logosul înseamnă logica, rațiunea discursului, pathosul e pasiunea cu care vorbești despre ce vorbești, pentru că de multe ori pasiunea ta se poate transmite altuia, transmiți pasiunea, emoția e un canal de comunicare, și trei, ethosul. Ethosul însemnând în greaca veche și obicei și caracter. Să îți dai seama de caracterul celui care vorbește despre cum spune, ce spune, cum trăiește, îți dai seama ce fel de om e. Și cum vorbește, înainte de a veni în fața ta, și după ce pleacă. Deci acesta e el, în general. Ethosul pe care îl transmit oamenii noștri politici e prost, e slab, e necredibil. Din păcate. Dvs. când ați fost pe funcție, și v-am auzit de multe ori vorbind, v-am auzit la Gala UNITER, aveați ocazii în care ieșeați, aveați un ethos luminos! Sunt puțini ăștia, sunt rari. Îți dai seama că ori au vorba ăstora, de la Academia Cațavencu, ori au schelete în dulap, or au ceva de ascuns, nu știu, sau sunt inconsistenți moral. Asta e! La discursul politic românesc, cel mai mult suferă ethosul, caracterul celor care vorbesc.

Despre activismul vandal și nevoia campaniilor go to vote!

I.V.: Din perspectiva comunicării vă întreb: știți că sunt ONG-urile acestea care militează pentru mediu, pentru protecție, pentru ocrotire, numai că recent au făcut tot felul de isprăvi, de pildă, au tulburat concerte simfonice, în sălile respective, sau au stropit cu mâncare, au aruncat peste pânze, peste tablouri în diverse muzee, cum explică ei din perspectiva comunicării un astfel de demers?
D.B.: Vor să iasă în față! Vor să fie văzuți! Există o listă a scopurilor în comunicare. Primul scop e să fii observat. Apoi este să fii înțeles, să fii acceptat, sunt mai multe. Ultimul e persuasiunea: să schimbi persuasiunea, atitudinea și comportamentul cuiva, să îl faci să cumpere, sau să voteze, mă rog. Dar prima chestie este să mă fac observat. Heeei! I`m here! Ei nu sunt observați și ca să se facă observații fac tot felul de lucruri din acestea, măgării. Pentru că de multe ori intră în categoria cancel culture pentru că aruncă niște vopsea peste niște tablouri, niște valuri culturale. Dar ei o fac în habotnicia lor ca să se facă remarcați. Asta e marea problemă. Cei din publicitate au altă ordine: A-I-D-A. Seamănă cu AIDA lui Verdi dar nu are treabă. A e de la atragerea atenției. I este trezirea interesului, ți-am atras atenția, îți trezesc și interesul, pe urmă D, luarea deciziei, să te fac să zici, „Da, votez cu ăsta, sau cumpăr chestia asta!” „Trebuie!” Și A, ultimul A, e trecerea la acțiune, adică chiar să ieși din casă să mergi să votezi.

I.V.: Cel mai greu, că poate plouă, poate ninge…
D.B.: Eh, decizia aia trebuie să fie atât de puternică încât intră la acțiune. De aceea se fac campanii paralele, pe lângă campania pentru un candidat, faci o campanie Go to vote, ca să îl faci să iasă din casă!

Pariul politic al lui Dumitru Borțun: „Mircea Geoană, lebăda neagră a toamnei lui 2024”

I.V.: Pentru că vorbim de alegeri, facem un exercițiu. Ne imaginăm 2024, alegeri prezidențiale în România. Care credeți că va fi lebăda neagră a acelei toamne?
D.B.: Cred că va fi Mircea Geoană! Să vă spun de ce: este singurul om care se profilează ca șef de stat prin viziune, prin conduită, arată ca un șef de stat, vorbește ca un șef de stat, gândește ca un șef de stat! Trebuie să fie șef de stat! Nu ai cum să nu! Și sper că va avea o campanie electorală suficient de corectă, de convingătoare, încât să ia vălul de pe ochii oamenilor și să vadă cu adevărat de ce are nevoie România!

I.V.: Cartea lui Taleb ce ne învață, ce ne spune în esență?
D.B.: Că trebuie să ne ducem în esență după oamenii care au esență, care văd departe! Or Geoană e genul acesta, care se uită departe! Trăim într-o societate în care viteza, secolul vitezei – ăsta e vax, a trecut demult! – trăim o epocă a accelerării. Se vorbește de accelerarea accelerării, de o curbă asimptotică, progresul nu mai e așa, pe diagonală, e asimptotic cu timpul, se duce și nu mai știi ce urmează, pentru că e o viteză extraordinară cu toată descoperirea în inteligența artificială, cu robotizare, cu descoperirea asta uluitoare, e o revoluție tehnologică uluitoare care schimbă relații sociale, forme de statalitate, forme de societate, toate se vor schimba. Și noi ne certăm între noi care au fost înainte în Transilvania, ungurii sau românii? Deci noi avem o propensiune pentru trecut, ne legitimăm prin trecut, și acum o ținem langa cu bătăliile cu turcii, dar dacă te duci la turci, în afară de Ștefan cel Mare nu pomenesc pe nimeni, deci pentru istoria lor, noi eram irelevanți, dar pentru noi, sunt toate! Și asta a hrănit la un moment dat un anumit etnocentrism care, cum să vă spun, era bun atunci, când se forma conștiința națională. Că trebuia să ne folosim de ea într-o formă. Întâi le-ai spus românilor că toți se trag de la Râm, deci au avut o conștiință a originii comune, pe urmă că ne-am bătut cu unii și cu alții, ai făcut o identitate negativă prin ceea ce nu suntem, nu suntem musulmani, nu suntem iudei, ca evreii, nu suntem catolici, ca ungurii, tot timpul ai făcut o identitate prin ce nu suntem. Din păcate nu le-a spus nimeni românilor ce sunt. De aceea, ai o mare problemă când e vorba de un proiect de societate, de strategii pe termen mediu și lung, să realizăm ceea ce vrem să fim! Fiindcă românul nu știe ce vrea să fie.

O investiție politică greșită: consilieri de imagine vs. consilieri de competență?

I.V.: O incapacitate cronică de a trăi în perspectivă. Trăim numai de azi pe mâine, vorbim despre liderii politici mai cu seamă, dar nu numai. Se vorbește mult despre imagine: să se vadă bine, să dea bine. Ei caută consilieri de imagine. De ce nu consilieri de competență și se aleg consilieri de imagine?
D.B.: Ei, poftim! S-a ajuns la chestia asta că este o figură de imagine, dar e o minciună, o păcăleală. Imaginea este un lucru foarte serios, dar nu mincinoasă. Imaginea trebuie să fie produsul unei comunicări în care comunici ceea ce faci. Întâi faci și pe urmă comunici, dar să știi cum să o comunici și să o comunici la timp! De regulă, o instituție inteligentă ce face? are un plan de comunicare și o politică de comunicare continuă. Se numește comunicare proactivă. Deci nu e doar reactivă. Când pățești ceva, aoleu, sar să dau un comunicat de presă, și apoi iar tac. Face un preot o prostie morală, face un adulter sau atacă o femeie, iese și BOR cu un comunicat de presă și pe urmă iar tace, luni de zile sau ani de zile până face unul o prostie. Asta se numește comunicare reactivă; o comunicare sănătoasă, care ajută imaginea și funcționarea unei instituții este continuă, e tot timpul! Tot timpul ai prilejul de a comunica despre tine! Adică, despre valorile tale. Și valorile tale să se ducă în jur, să radieze! Or noi nu facem asta, nici la nivelul Bisericii, nici la nivelul școlii, nici la nivelul politicului. Nu facem asta! Toate sunt reacții, reactive, să zicem și noi ceva ca să nu pară că e doar așa cum zice presa.

I.V.: De aia se și spune că opțiunile oamenilor sunt deja făcute în campania electorală. Dar acolo au fost nuanțe care pot apărea sau crize, că tot am vorbit…
D.B.: Crize care pot să întoarcă!

I.V.: Dar opțiunile se fac între alegeri. Între campanii! Prin ceea ce faci, prin ceea ce prezinți, prin ceea ce ești!
D.B.: Corect!

I.V.: Domnule profesor, vă mulțumesc mult pentru prezență. Vă mai aștept! Și în final aș vrea să vă rog să adresați un gând, o urare, un îndemn pentru cei care urmăresc acest podcast, Avangarda cu Ionuț Vulpescu!
D.B.: Da, Avangarda înseamnă să fii în fruntea proceselor. Cei care urmăresc Avangarda domnului Ionuț Vulpescu sunt cei care sunt de partea prezentului care se naște. Știți că sunt două forme de prezent. Spunea Mircea Eliade, nu o spun eu. Un prezent care se consumă, care moare, și un prezent care se naște sub ochii noștri. Dacă sunteți de partea prezentului care se naște, aveți nostalgia viitorului și vă simțiți agenți ai viitorului, uitați-vă la Avangarda! La revedere!

I.V.: Mulțumesc, domnule profesor!
D.B.: Cu plăcere!

articolul original.

Mitropolitul Nifon a târnosit biserica nouă de la Crovu, comuna Odobești

20 November 2022 at 19:36
By: Incomod
image

Consiliul Judeţean Dâmboviţa informează participanţii la traficul rutier că, în perioada 21 – 25 noiembrie 2022, va desfășura, prin societățile comerciale de profil, următoarele activități de infrastructură rutieră:

1. Întreținere periodică pod pe DJ 702L la Scheiu de Sus, punct Țarina
2. Întreținere drumuri pietruite DJ 714 sect. Sanatoriu Moroeni – Zănoaga (intersecție DJ 714 cu DJ 713A)
3. Îmbrăcăminte bituminoasă ușoară DJ 702L, sector Scheiu de Sus
4.Îmbrăcăminte bituminoasă ușoară DJ 702L, sector Cândești Deal
5. Siguranța circulației – semnalizare rutieră – montaj indicatoare rutiere și elemente pentru siguranța circulaței
6. Protejarea corpului și platformei drumului, prin șanțuri și rigole pavate, podețe laterale DJ 711A, la Răcari
7. Protejarea corpului și platformei drumului, prin șanțuri și rigole pavate, podețe laterale pe DJ 721A, la Speriețeni
8. Protejarea corpului și platformei drumului, prin șanțuri și rigole pavate, podețe laterale DJ 702B, la Dragomirești
9. Întreținerea curentă a drumurilor județene în sezonul rece – iarna 2022-2023
– aprovizionat materiale antiderapante în bazele LDP Dâmbovița
– activitate de combatere a poleiului și deszăpezire pe drumurile județene, funcție de condițiile meteorologice
10. Modernizare DJ 711 Târgoviște – Comișani – Băleni, km 0+000 – 16+000, L=16,00 km
11. Modernizare DJ 720B Ulmi – Nisipuri – Gura Ocniței, km 0+572 – 6+384, L= 5,812 km
12. Modernizare DJ 720 Moreni – limită județ Dâmbovița
13. Reabilitare/modernizare DJ 503 pe traseul limită județ Teleorman – Șelaru – Fierbinți, km 87+070 – km 95+532 (8,462 km) și DJ 611, pe traseul Fierbinți – Vișina – Petrești, km 22+000 – km 41+694 (19.694 km)
14. Pod pe DJ 711 E, km 3+680 peste Râul Ialomița, la Ibrianu
15. Modernizare DJ 702 Limită județ Argeș – Cândești Deal – Cândești Vale
16. Modernizare DJ 714, sector Bolboci – Contur Lac Bolboci – Cheile Tătarului, km 24+366 – 29+900
17. Realizare șanț betonat, trotuare și podețe cu intrare la fiecare proprietate pe DJ 721 în satul Gura Șuții
18. Modernizare DJ 503 și DJ 611 pe traseul lim. județ Teleorman – Glogoveanu – Fierbinți – limită județ Argeș – etapa II

ATENŢIE! BULETIN RUTIER

1. Sectorul din drumul județean DJ 714 Glod (DN 71) – Sanatoriul Moroeni – Peștera, cuprins între cabana Bolboci – Contur lac Bolboci, mal drept – Cheile Tătarului, km 24+366-29+900 este inchis circulației pe perioada executării lucrărilor de modernizare. Variantă ocolitoare: DC 148, Zănoaga ( intersecție cu DJ 714) – Lac Bolboci, mal stâng – Padina (intersecție cu DJ 714, punct Cheile Coteanu);
2. Podul situat pe DJ 714, Glod (DN 71) – Sanatoriul Moroeni – Peștera, km 32+106, platoul Padina, punct ,,Diana’’ (Casa Justin) este restricționat circulației pentru vehicule cu greutatea mai mare de 2,5 tone pe osie;
3. Drumul județean DJ 719, sect. intersecție DN 72 – Răzvad și sect. intersecție cu str. Magrinii – Târgoviște este restricționat circulației pentru vehiculele cu masă mai mare de 3,5t.
4. Sectorul drumului județean DJ 710 la km 17+650 situat în satul Costișata, comuna Bezdead este restricționat temporar pentru accesul vehiculelor cu masa maximă admisă de 3,5 t în vederea executării lucrărilor de refacere și consolidare a părții carosabile.
5. Podul pe DJ 702A, peste râul Argeş, la Pătroaia, este închis circulaţiei publice. Variante ocolitoare sunt drumurile locale.
6. Sectoarele de drumuri judeţene care prezintă degradări şi alte pericole:
DJ 503, sector Fierbinți – limită județ Argeș
DJ 611, sector Glogoveanu – Fierbinți (sector pietruit)
DJ 710 Pucioasa – Bezdead – sectoare cu drum îngustat și avariat pe zona Miculești –Măgura – Costișata
DJ 720A, sector Gheboaia – Finta
DJ 712 A Fieni – Bădeni – Runcu
DJ 716 Priboiu – Glodeni
DJ 711A sector Pod peste Argeș – Autostrada A1

Facem următoarele recomandări pentru participanţii la trafic:
– Se va circula cu atenţie şi viteză redusă, în special în zonele semnalizate cu indicatoare rutiere având semnificaţia „drum cu denivelări”, adaptându-se viteza la starea părţii carosabile.
– Recomandăm ca deplasările pe traseele montane să se realizeze cu autovehicule
echipate corespunzător şi totodată a acorda o atenţie sporită în zonele cu drum îngustat, zonele cu alunecări de teren şi unde există posibilitatea de dislocare a anrocamentelor.

Vă rugăm a vă informa în prealabil asupra condițiilor meteorologice din zonă și în perioadele de atenționare meteorologică de vreme rea, prin intermediul A.N.M.

Se vor respecta, cu strictețe, semnificațiile indicatoarelor rutiere de informare, semnalizare și reglementare.

Detalii suplimentare privind situaţia sectoarelor amintite se pot obţine și de la Consiliul Judeţean Dâmboviţa – Direcţia Tehnică tel. 0245/207625, luni-vineri între orele 08.00-16.00.

Compartimentul Imagine, Relații Externe, Consiliul Județean Dâmbovița

articolul original.
❌