ACTUALITATE
🔒
Au fost publicate stiri noi. Click aici pentru a le afisa.
Astazi — 1 December 2022Ultimele Stiri

Doi eremiţi (I)

1 December 2022 at 00:52
image

Îi pria cu siguranţă austeritatea, augmentată de elementele casnice ale vieţii diurne, sesizabile în contextul muzeistic actual: ligheanul primitiv, patul simplu, incomod, camerele mici, cu geamuri şi intrări pe măsură, proiectate parcă pentru pitici, priveliştea exterioară deprimantă a grajdului familiei, udat de ploaia măruntă şi rece. Dinamica existenţei o sperie, Austen preferând să-şi trăiască plenar lumea naraţiunilor proprii şi mai puţin pe cea reală.

Rândurile care urmează sunt motivate de împlinirea, în 2022, a 205 ani de la moartea scriitoarei engleze Jane Austen şi, respectiv, de la naşterea romanticului american Henry David Thoreau. Apropierea celor doi autori nu reprezintă însă o chestiune de circumstanţă. Mărturisesc faptul că am localizat un impuls „transcendentalist” in nuce, în biografia prozatoarei engleze, încă de pe vremea când îi studiam viaţa şi opera la facultate, spre sfârşitul anilor optzeci. Ceva din preferinţa pentru recluziune a lui Austen şi, mai ales, opţiunea ei pentru austeritatea creatoare, observate acolo, mă făceau să mă gândesc la filozofia „transpersonalizatoare”, iniţiată de Ralph Waldo Emerson, puţin mai târziu, în America secolului al XIX-lea şi, cu precădere, la punerea sa în „practică” de către discipolul cel mai apropiat al creatorului „non-eului”, Thoreau, în singularul experiment socio-intelectual cunoscut sub numele de Walden (jurnalul experimentului a devenit, se ştie, cartea Walden or, Life in the Woods/ Walden sau Viaţa în pădure). Ipoteza mi-a fost întărită abia în 2002. Atunci, în intervalul unui stagiu academic londonez, am călătorit şi în ţinutul Hampshire, unde, în satul Chawton, se află ultima casă în care a locuit Jane Austen înainte de moartea ei timpurie (la doar 41 de ani) şi în care a scris patru dintre cele şase romane celebre ale sale.

Reşedinţa în sine nu iese din tiparul arhitectural elisabetan (construcţia datează din 1580), dar semnele prezenţei prozatoarei aici în anii din urmă ai evoluţiei misterioasei sale maladii o particularizează imediat. Universul domestic în cauză e restrictiv (aproape meschin prin dimensiuni, aş îndrăzni să constat) în mod natural (vechimea locului induce sentimentul „decorului miniatural”, de la ferestre şi uşi, până la mobilier şi încăperi), dar şi în mod artificial (adică prin acţiunea nemijlocită a proprietarilor - scriitoarea a avut o contribuţie semnificativă în această direcţie). Jane Austen s-a mutat la Chawton în 1809, după ce fratele său, Edward, a cumpărat locuinţa menţionată de la vestita (în zona oraşului Southampton) familie Knight (nume preluat, simbolic, şi de Edward după „achiziţie”), cu scopul declarat de a-şi aduce mama şi surorile (după moartea, în 1803, a tatălui). Prozatoarea şi-a ales camera cea mai modestă şi a solicitat nişte modificări importante în grădină.

Transformările cerute de ea te pun imediat pe gânduri, pentru că nu conţin nimic fastuos, ci, dimpotrivă, trimit la presupunerea retragerii din societate. A solicitat, de pildă, ridicarea unor ziduri uriaşe şi cenuşii de jur-împrejurul curţii interioare, dincolo de care lumea externă practic nu se mai vedea. Edward construieşte, ca atare, în 1813, ceea ce se va chema The Walled Garden/ Grădina înconjurată de ziduri (despre care Jane povesteşte, în scrisorile destinate diverselor rude, cu plăcere vădită), o veritabilă fortăreaţă „victoriană”, unde autoarea se putea izola creator şi, intuim astăzi, psihologic. Îi pria cu siguranţă austeritatea, augmentată de elementele casnice ale vieţii diurne, sesizabile în contextul muzeistic actual: ligheanul primitiv, folosit la toaleta de dimineaţă, bonetele bătrâneşti, fierul de călcat rudimentar, patul simplu, incomod, camerele mici, cu geamuri şi intrări pe măsură, proiectate parcă pentru pitici, priveliştea exterioară deprimantă a grajdului familiei, udat de ploaia măruntă şi rece.

Dinamica existenţei o sperie, Austen preferând să-şi trăiască plenar lumea naraţiunilor proprii şi mai puţin pe cea reală (a rămas antologic refuzul ei din 1802 de a se mărita cu Harris Bigg-Wither, un prieten de familie bogat, însă lipsit de atractivitate masculină, după ce, în prealabil, cu numai o zi înainte, îi acceptase cererea în căsătorie şi petrecuse, în consecinţă, o noapte a remuşcărilor insomniace). De asemenea, se ştie că, din 1786, adică din anul în care revine din peregrinările sale şcolare (Oxford, Southampton ş.a.), scriitoarea nu a mai trăit niciodată în afara propriei ei locuinţe. S-a şi mutat rar (cu familia) dintr-o casă în alta (Chawton a constituit ultima „mutare” aşa-zicând), iar, când a fost nevoită să o facă, a suferit enorm, arătând serioase aprehensiuni legate de schimbare. Vreme îndelungată nu reuşea să scrie după o astfel de „re-locare”. La Chawton, şi-a creat, măcar în aparenţă, mediul creator ideal (nu întâmplător a redactat aici patru capodopere din şase!), un mediu auster, închis (din unghiul reprezentării concrete, materiale, altfel însă deschis, metaforic vorbind, spre cunoaştere şi autocunoaştere), profund spiritualizat (masa la care scria, prevăzută cu un scaun neverosimil, de şcolar pirpiriu, nu depăşea dimensiunile volanului unui automobil actual). Un spaţiu pe care l-aş denumi, fără ezitări, „transcendentalist”, „waldenian” avant la lettre. (Va urma)

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

articolul original.

Modele de regionalizare (III)

1 December 2022 at 00:51
image

E regionarea poloneză un model de bune practici?

În discursul public despre regionalizare apare cel mai adesea invocat ca posibilă cale de urmat modelul polonez. E o pistă falsă, atât timp cât unitatea de holon a regionalizării româneşti rămâne judeţul, după cum am menţionat, în timp ce în Polonia a fost organizarea teritorială inferioară scalar - powiat-ul (LAU1). Acest fapt înseamnă că regionalizarea poloneză a fost o acţiune de mare fineţe teritorială, în timp ce abordarea românească va fi mai rudimentară.

Reforma administrativă poloneză (26 noiembrie 2005) a fost una radicală. Dintre gridurile administrative anterioare, doar organizarea locală de tip LAU2 (gmina - comuna) s-a conservat. Din punctul de vedere al administraţiei au fost înfiinţate două niveluri noi - unul regional (NUTS2), al noilor voievodate, entităţi ce au preluat denumirea vechiului nivel NUTS3 şi unul local, al powiaturilor (LAU1), acesta din urmă grupând mai multe gmina şi preluând o bună parte a competenţelor administrative ale NUTS3 (vechile voievodate). Vechile voievodate au dispărut, iar nivelul NUTS3 a fost profund reorganizat. Acestea au fost construite în alte configuraţii, într-o logică spaţială care sprijină proiectul regional. Înainte de reforma administrativă au fost 44 de vechi voievodate, ce au devenit podregiony (subregiuni) în noua configuraţie NUTS 3. Numărul şi limitele lor au suferit schimbări radicale în timp (45, apoi 66 de voievodate în 2008 şi 73 în prezent). Din perspectivă administrativă, au fost delestate de cea mai mare parte a funcţiilor teritoriale, ce se regăsesc acum la nivelul administrativ NUTS2 şi LAU1.

De menţionat că în intervalul în care au funcţionat noile voievodate, din Mazovia (voievodatul Capitalei) s-au separat în 2018 două entităţi NUTS 2: zona metropolitană a Varşoviei şi restul regiunii mazoviene. Această nouă reconfigurare s-a realizat în scopul adaptării teritorial-statistice a Poloniei în ceea ce priveşte utilizarea fondurilor europene. În continuare, Varşovia a rămas reşedinţa voievodatului, ce a glisat din punctul de vedere teritorial-statistic către nivelul NUTS1 (al macroregiunilor).

Cu cât coborâm la scări inferioare, teritoriile devin din ce în ce mai omogene din punct de vedere fizico-geografic, al vectorilor de polarizare urbană şi din perspectivă identitară. Nivelurile scalare inferioare reclamă un tip de guvernanţă locală specific. Polonia a înţeles extrem de bine acest lucru, alcătuind powiat-uri - echivalentul vechilor plase sau ocoale din istoria administrativă a României, respectiv a Moldovei - urbane, ce înglobează o singură gmina urbană (nivelul LAU2 polonez - echivalentul comunelor, oraşelor sau municipiilor) de dimensiuni mari sau medii (toate au în prezent peste 40.000 de locuitori), powiat-uri periurbane, ce grupează gminele rurale sau urbane din proximitatea marilor oraşe şi powiat-urile predominant rurale, ce grupează gminele rurale în jurul unei gmine urbane de talie medie sau mică, situate la o distanţă ceva mai mare de centrele urbane importante. Pornind reforma administrativă de jos în sus, aceste powiat-uri au fost elementele de bază ale proiectului regionalizării în Polonia.

Teoretic, regionalizarea poloneză a avut de întâmpinat mai multe probleme decât ar fi trebuit să întâmpine regionalizarea României. De ce? Pentru că majoritatea vechilor teritorialităţi au fost anihilate de tectonica, deopotrivă geopolitică şi teritorială, din perioadele modernă şi contemporană. Dispariţia Poloniei ca stat, apoi reapariţia sa şi, în ultimă instanţă, glisarea teritorială către vest, la finele celui de-al Doilea Război Mondial, au creat fracturi la nivelul teritoriilor regionale. Cea mai apropiată geometrie regională actuală de geometria anterioară dispariţiei Poloniei ca stat e cea a regiunii Wielkopolska, centrată pe Poznan. Restul regiunilor prezintă abateri, mai mari sau mai mici de la geometriile anterioare. Dar marele avantaj al regionalizării Poloniei, pe lângă lipsa discontinuităţilor spaţiale induse de barierele geografice, a fost multicentrismul sistemului urban. Structura sa actuală se datorează şi experimentării cu un oarecare succes a teoriei polilor de creştere către finalul anilor ’60, graţie economistului Antoni Kukliński. Aplicarea unui model de interacţiune spaţială la nivelul LAU1 (powiat) confirmă că marea majoritate a regiunilor sunt construite pe marile centralităţi urbane.

Însă putem remarca şi câteva regiuni neperformante: Lubuskie, Opole, Subcarpatia sau Kielce. Toate aceste entităţi sunt teritorii interstiţiale, fără o consistenţă identitară puternică, aflate sub incidenţă unor centralităţi superioare, situate în exteriorul limitelor administrative. Capitalele acestora au dimensiuni mai modeste (între 125 şi 200.000 de locuitori) şi au generat aglomeraţii urbane cu o talie medie (160-300.000 de locuitori), situate în sistemul urban polonez pe nivelul terţiar, după capitală şi metropolele regionale consolidate sau aflate în emergenţă. Sunt mai puţin stabile din perspectiva demografică, iar din punctul de vedere al PIB-ului pot fi considerate insule de sărăcie în raport cu vecinătăţile. (Pe săptămâna viitoare)

George Ţurcănaşu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultăţii de Geografie şi Geologie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

articolul original.

Impactul inflaţiei asupra gospodăriilor cu venituri mici

1 December 2022 at 00:50
image

Inflaţia are un impact negativ asupra tuturor gospodăriilor, dar acest impact diferă semnificativ pentru gospodăriile cu venituri mici comparativ cu gospodăriile cu venituri mari. Acest impact este diferit pentru aceste două categorii mai ales din cauza structurii cheltuielilor şi a capacităţii acestora de a absorbi creşterile costului vieţii prin utilizarea economiilor sau a unor împrumuturi. 

Gospodăriile cu venituri mici se confruntă cu creşteri dramatice ale preţurilor pentru bunurile de consum curent, fapt care poate determina inclusiv incapacitatea unor persoane de a-şi asigura condiţii de viaţă normale ajungându-se chiar la starea de deprivare materială din punct de vedere economic.

Structura cheltuielilor şi a coşurilor de consum ale gospodăriilor variază în funcţie de grupele de venit, gospodăriile cu venituri mici cheltuind mult mai mult pentru produsele de bază. Conform Institutului Naţional de Statistică, cheltuielile de consum reprezintă 61,5% din cheltuielilor totale ale gospodăriilor, dar pentru gospodăriile cu cele mai mici venituri reprezintă aproximativ 90% din total cheltuieli, în timp ce pentru gospodăriile cu veniturile cele mai mari cheltuielile de consum reprezintă aproximativ 50%. Datele statistice relevă faptul că în structura cheltuielilor totale de consum pe destinaţii, cheltuielile privind produsele agroalimentare şi băuturi nealcoolice (33,4%) şi cele privind locuinţa, apa, electricitate, gaze şi alţi combustibili (15,7%) reprezintă peste 50% din cheltuielile unei gospodării. Dar gospodăriile cu venituri reduse cheltuiesc o pondere mai mare din totalul cheltuielilor de consum pentru alimente, energie electrică, gaze şi încălzire şi o proporţie mai mică pentru transport, recreere, restaurante şi bunuri de uz casnic, comparativ cu gospodăriile cu venituri ridicate. În gospodăriile cu cele mai mici venituri, 51,9% din totalul cheltuielilor de consum se alocă doar pentru alimentaţie.

La nivelul zonei Euro diferenţa dintre rata efectivă a inflaţiei pentru gospodăriile cu cel mai mic venit şi cea aferentă gospodăriilor cu cel mai ridicat venit este în prezent cea mai mare din 2006 încoace. Astfel în perioada 2011-2021, această diferenţă a fost relativ constantă fluctuând între -0,25 şi 0,25 puncte procentuale, dar în 2022 a crescut constant ajungând până la 1,9 puncte procentuale în septembrie 2022. Având în vedere că rata inflaţiei în România este mai ridicată decât cea din zona Euro (13,5% comparativ cu 10,6% în octombrie 2022, conform indicelui armonizat al preţurilor de consum utilizat pentru determinarea inflaţiei la nivelul statelor membre ale UE), venitul mediu anual disponibil este cel mai scăzut în România (mai puţin de jumătate faţă de media europeană şi de 4 ori mai puţin faţă de Luxemburg) şi că inegalitatea veniturilor este în România printre cele mai ridicate din UE, impactul inflaţiei asupra gospodăriilor cu venituri reduse este şi mai mare în România.

De asemenea, gospodăriile cu venituri mici au şi cea mai redusă capacitate de a face faţă creşterilor bruşte ale costului vieţii prin utilizarea economiilor deoarece acestea se confruntă mai des cu constrângeri de lichiditate şi nu prea reuşesc să economisească. Gospodăriile cu cele mai mici venituri din România reuşeau la nivelul anului 2021 să economisească doar 0,1% din totalul veniturilor, iar gospodăriile cu cel mai ridicat venit economiseau în medie peste +18,0% din veniturile totale.

Autorităţile au adoptat măsuri pentru a tempera creşterea nivelului inflaţiei şi pentru a diminua impactul inflaţiei asupra populaţiei, dar aceste măsuri nu sunt suficiente şi sunt necesare şi alte măsuri destinate, în special, gospodăriilor cu venituri mici astfel încât acestea să nu fie şi mai expuse riscului de sărăcie şi excluziune socială din cauza inflaţiei.

Alin Andrieş este profesor universitar doctor la Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

articolul original.

Cât îl mai consolează Argentina pe Messi?

30 November 2022 at 21:43

Comparația cu Maradona a fost repetată de milioane de ori, nu are rost să mai fie reluată.

Are sens comparația lui Messi cu Messi. Argentinienii îl invocă pe Leo din perioada cea mai bună a vieții lui și a istoriei Barcelonei, îl invocă de atâția ani încât au ajuns ca încurajările să le sune a rugăciuni tânguitoare.

Cât îl mai consolează Argentina pe Messi?

Acea scandare de după penalty-ul ratat, "Meeessiii, Meeeessiii" a sunat ca un vaiet și a fost repetată pe parcursul meciului. Argentina de pe teren și Argentina din tribune se tot străduiesc să asambleze un mit pe care l-au testat iar de când a apărut Messi în fotbal. Noul Maradona, noul Messia mai existaseră, de la Ortega la Aimar. Sigur, ei nu au avut valoarea lui Leo.

La bătrânețe, cocoșat de mitul gigantic, Messi este, deocamdată, văitat de o galerie fantastică, o combinată River - Boca, singura care a făcut un stadion din Qatar sa trepideze.

articolul original.
Ieri — 30 November 2022Ultimele Stiri

Reverență de Ziua Națională

30 November 2022 at 22:36
image

Ziua de 1 Decembrie, ziua națională a României, are, pe lângă importanța istorică (Unirea Transilvaniei cu România), o semnificație încă mai profundă.

De Ziua Națională, ne amintim tot ce a avut mai bun acest neam, ceea ce ne-a susținut de-a lungul istoriei și ceea ce ne este și acum pârghie pentru viitor.

În știință i-am avut pe Victor Babeș, Emil Racoviță, Henri Coandă…

În literatură, pe Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Mircea Eliade…

În muzică, pe George Enescu, Ciprian Porumbescu, Sergiu Celibidache…

În pictură, pe Nicolae Grigorescu, Ștefan Luchian, Nicolae Tonitza…

Istoria a consemnat conducători iluștri precum Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul…

Desigur, exemple ar fi mult mai multe.

Ce înseamnă aceste personalități ilustre pentru noi?

Așa cum arătam și într-un articol anterior, trecutul trebuie să constituie un punct de plecare pentru construirea unui viitor mai bun, indiferent de obstacole.

Avem un suflu, un spirit, o identitate națională, iar a ni le cinsti cum se cuvine nu înseamnă naționalism exagerat, ci conștientizare a noțiunii de patriotism autentic.

Desigur, luând ce este mai bun și din afară, recunoscând valorile externe (însă doar acolo unde sunt cu adevărat, n.m.), însă știind să învățăm din lecțiile înaintașilor.

Este adevărat, folosesc acest prilej și pentru a rememora, cu o undă de tristețe, că personalități de marcă ale României și-au găsit, din diferite motive, recunoașterea și acceptarea deplină în afara granițelor (ex. Constantin Brâncuși, Emil Cioran, Eugen Ionescu). Dar trebuie să luăm din această lecție a istoriei din care ar fi bine să învățăm ceva și partea pozitivă: ne-au făcut cunoscuți și peste hotare, au dat greutate numelui de român.

Deși ar fi multe de spus despre trecut și aceste personalități, mă văd nevoit să mă opresc asupra prezentului pentru a releva un lucru care sunt convins că este cunoscut de mai multă lume, însă este trecut sub tăcere în mod ciudat, sper că nu deliberat.

România prezentă nu înseamnă doar corupție, crimă, viol, lene și decădere.

Adică înseamnă (din păcate!) toate aceste lucruri, care, însumate, alcătuiesc un tablou destul de sumbru, dar mai există o față nevăzută, pe care televiziunile, de exemplu, nu se înghesuie s-o redea.

Avem și oameni adevărați, elevi și studenți care iau premii naționale și internaționale, sportivi de excepție (să nu uităm că despre David Popovici nu se știa mai nimic până la performanțele care l-au făcut un star mondial), tineri care își dedică timpul liber artei (nu sunt enorm de mulți, dar sunt!), actori, scriitori sau poeți care promit sau care au confirmat deja, și chiar oameni obișnuiți care prin atitudinea lor, prin exemplul pe care îl oferă, în activități mai mici sau mai mari, în societate sau în familie, duc această țară înainte.

Nu trebuie să credem că doar ce este vizibil sau ce este scos în evidență există.

Pentru exemplul dat de toți aceștia, pentru memoria celor dinainte și pentru reușitele celor care vor veni, semnatarul acestor rânduri face o reverență.

De Ziua Națională.

articolul original.

Mândru că sunt

30 November 2022 at 00:52
image

De Ziua Naţională, pe lângă pocnetele sticlelor de şampanie şi exploziile artificiilor, mai stăruie un zgomot de fond: concertul înfundat al pumnilor bătuţi în piept de compatrioţii care, asemenea popcornului în tigaia încinsă, se înfoaie bombastic, „mândri că sunt români”.

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc la primul strigăt de protest articulat atunci când doctorul mi-a dezlegat cordonul ombilical înfăşurat în jurul gâtului şi m-a scufundat în apă fierbinte ca să-mi alunge culoarea vineţie, nu mă pot abţine să nu-mi spun părerea. Era într-o sâmbătă, în prima zi de decembrie a anului 1962, pe la vreo zece şi jumătate dimineaţa când, dintr-o mamă ieşeancă şi un tată botoşănean, apăream şi eu, drăgăliţă Doamne, cu ajutorul unui faimos ginecolog evreu, în salonul modernului (pe atunci!) spital al capitalei Regiunii Suceava. Părinţii mei erau ziarişti la cotidianul local, fost „Crai Nou” (devenit în anii socialismului biruitor „Zori Noi”), astfel că am locuit toată viaţa la bloc, având norocul unor „zone bune” atât în Suceava, cât şi în Botoşani, Iaşi, Paris sau Chicago. Deşi născut şi trăit în copilărie în centrul oraşului Suceava, mi se pare hilar să pretind că aş fi „bucovinean”, nu numai pentru că stau în Iaşi de aproape jumătate de secol sau că experienţele mele de locuire sunt mai aproape de „satul global” decât de provincialismul ţipător, ci şi pentru că împărtăşesc convingerea că altele sunt determinările esenţiale ale identităţii chiar dacă locul naşterii, familia, naţionalitatea sau tuşele accidentale ale naturii studiate de antropologie şi genetică au şi ele rostul lor în existenţa noastră. Cred totuşi că, înainte de a fi mândri, ar trebui să medităm la ce suntem cu adevărat.

Bineînţeles că sunt român. Pe linia tatii, tot ce se cheamă Cîntec (în diverse forme de ortografiere, precum moldovenizarea excesivă făcută de secretarul comunei Nicşeni în certificatul lui de naştere!) au rădăcinile în satul Cucorăni din Botoşani. E un nume neaoş care pleacă, desigur, de la un supranume al unui răzeş din zonă şi, în ciuda mitologiei de familie, ultimul atestat cert este străstrăbunicul Gheorghe pe care-l găsim într-o catagrafie, precum şi între ţăranii care semnează petiţia către prefect împotriva dărâmării casei din Ipoteşti unde s-a născut Eminescu de către familia Papadopol, noul proprietar. Pe linia mamei, rădăcinile pur româneşti sunt uşor completate cu un pan polonez, Iacobeţki care, îndrăgostit de o frumuseţe a locului, se căsătoreşte şi îşi schimbă numele în Iacobescu, iar apoi, ca să scape de armată, în Răşchitor, familie veche şi ramificată în satul Valea Lupului, azi veselă Zonă Metropolitană asaltată de ieşeni dornici de suburbii mai liniştite. Toţi au fost ţărani, evident, abia părinţii mei făcând studii superioare şi amenajând o casă cu bibliotecă şi lucrări de artă în care, la Botoşani, intrau des scriitori şi artişti.

Sunt botezat ortodox, desigur, şi asta este o poveste care merită transmisă mai departe. În anii '60 când au făcut părinţii mei studiile la Bucureşti (ocazie cu care s-au cunoscut!) ziaristica era o componentă majoră a mecanismului ideologic al partidului „muncitoresc” impus cu forţa de tancurile Armatei Roşii. În consecinţă, se putea studia numai la Şcoala Superioară de Partid (devenită în timpul lui Ceauşescu „academie social-politică”) „Ştefan Gheorghiu” de la Bucureşti, mediu universitar de unde era expurgat orice comportament mistic motiv pentru care căsătoria religioasă sau botezul copiilor la biserică puteau aduce sancţiuni grave mergând până la exmatricularea din facultate. Mama, o frumuseţe a timpului, cu un gust desăvârşit şi astăzi, a trăit toată viaţa regretul de a nu se fi putut îmbrăca mireasă (până şi ţinuta de culoare albă la Starea Civilă putea aduce pedepse!), rămânând cu superstiţia că moartea prematură şi tragică a tatălui meu ar putea avea de-a face cu lipsa binecuvântării cereşti a căsătoriei. În acest context, am întrebat-o mai târziu, când am început să analizez istoria, cum a fost posibil botezul meu când ei lucrau la ziarul partidului, ba chiar tata era direct şef de secţie la cultură şi reportaj? La prima lor vizită la Suceava, bunicii de la Valea Lupului, Tataia şi Mamaia, l-au echipat de gală pe primul lor nepot şi, zâmbindu-i galeş turnătoarei blocului care ieşea să vadă ce se întâmplă pe palier, „l-au scos la o plimbare” pe cel mic într-o friguroasă seară de februarie a anului 1963. Cum Tataia (care, în paranteză fie spus, la acea vreme era secretarul de partid şi şeful garajului la Antibiotice Iaşi) avea un excelent simţ de orientare de când supravieţuise lagărului sovietic a dibăcit o biserică mai retrasă, l-a trezit din somn pe preotul speriat de moarte de aşa o vizită târzie şi au purces la săvârşirea tainei botezului în ciuda pericolelor ideologice şi penale pe care acest act curajos le putea provoca membrilor de partid. Unde s-a întâmplat asta, am întrebat eu, decenii mai târziu? „La Zamca, mamă” - mi-a zis bunica. Totuşi, făcând eu cercetări în anii din urmă, a reieşit că Mănăstirea Zamca, precum multe altele, era închisă în acele vremuri. Punând cap la cap cele povestite de bunica şi ce mai ştia mama (care, fireşte, nu fusese de faţă la botez) despre traseul urmat în cartier a reieşit că singura cu zid împrejmuitor (ca o mănăstire) care este şi azi la poalele dealului Zamca din Suceava nu putea fi decât Biserica „Sfântul Simion” cunoscută şi drept Biserica Armenească Turnu Roşu. Dar nu din cauza acestor incertitudini am rămas eu un sceptic respectuos.

Numai punând cap la cap aceste câteva fragmente dintr-un puzzle identitar mult mai complex, e limpede de ce nu mă consider legat de vreo etichetă. Am văzut în ultimele decenii o creştere surprinzătoare a sentimentului că identităţile regionale se întăresc prin discriminare şi deprecierea jignitoare a altora. Mă uit mai curând amuzat cum diverşi imbecili cred că simpla întâmplare că te-ai născut în Bucovina, în Ardeal sau în Banat îţi conferă automat o superioritate intelectuală şi naturală faţă de cei născuţi pe alte meleaguri. E ceea ce numesc, batjocoritor, „superioritatea argatului care a slujit la stăpâni mai spălaţi”. Deşi încă tovarăşul Marx amintea despre „schimbarea jugului de lemn otoman cu cel de fier austriac”, mulţi dintre locuitorii acestor regiuni istorice, unde, cum arată istoricul Marius Turda, au înflorit teoriile eugeniste şi şcolile rasiste de antropologie, se consideră „superiori” doar prin simpla întâmplare a locului naşterii. Din aceeaşi categorie, pot fi amintiţi şi patrioţii naturali care cred că e suficientă invocarea galeşă a românismului pentru a obţine, pe loc, un transfer de virtuţi ancestrale de dârzenie, vitejie, cumpătare, omenie şi succes cum, presupun ei, le-au avut înaintaşii, calităţi care să le mai condimenteze de la sine vieţile goale, terne şi searbede. Defectele neamului nu se pun, Doamne fereşte! Dar ce înseamnă în fond virtuţile şi slăbiciunile neamului? Cel mult, cum am evocat şi eu discret aici, o matrice fondatoare din care fiecare dintre noi se dezvoltă, parfumat sau toxic, graţie celor văzute şi învăţate în familie, în şcoală, în mediul prietenilor, al magiştrilor sau al interlopilor în care s-a format. „Fiecare pentru sine este făcător de bine” spune o vorbă ancestrală. Sau de rău.

Aşa că, da, nu pot fi mândru (sau ruşinat!) decât pentru ceea ce sunt, iar cititorii mei inteligenţi, care ştiu că detest orgia egolatră, mincinoasă şi excesivă, de self-marketing care îneacă social media, vor înţelege de ce, chiar ca brav român ortodox, nu-mi spun azi „La mulţi ani!”.

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor

articolul original.

Să nu-i jignim pe ruşi

30 November 2022 at 00:51
image

Aşa spunea preşedintele Macron cu ceva timp în urmă: Vai, vai, să nu-i jignim pe ruşi!

Da, da, să nu-i jignim pe ruşi, că în şi după ultimul război mondial ne-au împuţit casele a votcă, a benzină de tanc, a mahorcă şi a pufoaică nespălată. Că ne-au violat fetele şi a trebuit să le ţinem ascunse prin fundul grădinilor, prin păduri şi prin beciuri. Să nu-i calomniem pe ruşi că ne-au împânzit plaiul vreme de aproape jumătate de secol cu că... pardon, rahatul comunismului bolşevic şi au pus la conducerea ţării noastre, ba şi a oraşelor, a comunelor şi satelor pe cei mai ticăloşi dintre ticăloşii români; că, de pildă, lui Pantiuşa i-au zis Pintilie şi l-au făcut mare porc între porci. Iar Iliescu... dă-l boalelor, că-i om bătrân, cu-n picior în groapă! Şi alţii ca ei. Vai, să nu-i calomniem pe cioloveci, Macroane teteo, că au adus soldaţi, nişte primitivi cu fruntea de două degete şi cu ochii câş, din fundurile Asiei, aşa cum fac acum în Ucraina. Căci năravul din fire n-are lecuire, fie că pe conducători îi cheamă Lenin, Stalin, Hrusciov sau Putin.

Daaa, să nu-i vexăm pe ruşi că ei nu au făcut-o niciodată. Că nu ne-au luat ani şi ani după război petrolul pe daiboj, grânele şi toate bogăţiile ţării, ani lungi după război. Cică datorie de război. Dar noi am plătit cu vârf şi îndesat cu atâţia morţi şi răniţi în conflagraţie. Că întotdeauna cei mici plătesc pentru cei mari - acesta-i purul adevăr. Că ne-am dus în războaie unde au voit vânturile istoriei, nu din dorinţa noastră.

Să nu-i ofensăm că ne-au introdus marxismul în şcoli, la ziare şi peste tot, educând generaţii întregi în spiritul (mai bine zis „în şpriţul”) ticăloşiei bolşevice vreme de aprope jumătate de secol. Că naţionalismul lui Ceauşescu era tot comunism, ba încă de cea mai joasă speţă. Noroc de adânca ură dintotdeauna a românilor faţă de ruşi, motivată de atâtea siluiri ruseşti de-a lungul istoriei, căci le-am fost vecini, nu le-am mai fi fost! Să nu-i insultăm că au umplut bisericile noastre cu grâu (asta când nu le-au spurcat pur şi simplu cu rahat, nu cu rahat lokum, ci din celălalt) şi au băgat în puşcării toată floarea politică interbelică a ţării, preoţi, oameni ai bisericii, şi, în general, orice opozanţi, ba şi comuniştii naţionalişti români. Şi aşa au distrus intelectualitatea românească antebelică. Să nu-i defăimăm că au educat generaţii de tineri la Moscova şi în şcolile noastre, care ne-au împânzit apoi plaiul de pelagra comunismului autohton. Excepţiile de nepolitrucizaţi întăresc regula. Daaa, să nu-i jignim şi că unii comunişti români, cu ştirea nacealnicilor ruşi, au împuşcat, prin ticăloşii care v-au urmat pas cu pas, un Teohari Georgescu, o Ana Pauker şi alţi vânduţi, pe un comunist naţionalist asemenea lui Lucreţiu Pătrăşcanu (tatăl său s-a născut în satul meu, Tomeşti, apropo). Să nu-i insultăm că au luat pământurile ţăranilor şi că din ordinul lor s-au introdus şi la noi colhozurile şi sovhozurile de mincinoşi şi de leneşi. Şi altele, şi altele. A trecut ceva timp de atunci, dar nu trebuie să uităm. Amar să fie de cei care vor uita!

Cică să nu facem atingere Moscovei nici măcar pomenind de toate acestea, zice monsieur Macron. Dimpotrivă, şi astăzi se găsesc politicieni vânduţi, care vă cântă în strună vouă, bolşevicilor erei noi, şi fac sluj în faţa voastră. Şoşoacele şi simionii cu priviri fixe (şi fixiste) sunt pilde de vânduţi. Dar mai sunt şi alte curve patentate, care pot fi citate. Şi există destui români prostănaci, care îi urmează după principiul corb la corb nu-şi scoate ochii. Monsieur Macron după aceea a întors-o ca la Ploieşti (sau ca la Place Pigalle, ca să fim oarecum în ton) cu altă declaraţie, care condamnă mârşăvia rusească din Ucraina.

Dar ce să mai zicem când chiar cei de la ONU ne sfătuiesc să nu-i jignim pe ruşi? Funcţionarii prea bine remuneraţi ai organizaţiei acestea stătute spun: cică să nu-i sensibilizăm pe ruşi. Adică porcul îţi răstoarnă troaca cu lături în Ucraina, iar tu îl mângâi pe guşă: gâţî-gâţî. S-a pomenit ticăloşie mai mare? Corectitudine politică mai... corectă, care a cuprins lumea în menghinele ei şi roade ca un şoarece spurcat la bazele ei democratice până ce acestea se vor duce dracului surgun? Ei, uite că s-a pomenit. Nu mai bine îi arzi un ciomag în sfârlă lui Putinică? (nu motanului meu pe care l-am numit aşa, fiindcă e tot viclean, ca şi cel de la Moscova). Măcar declarativ. Eu aşa zic. Acesta este, de fapt, noul comunism mondial cu faţă umană. Dar şi mai grav este faptul că acest comunism este acceptat benevol de mase, aşa cum la începutul lui Ceauşescu, toţi sperau marea cu sarea.

Nu ştim ce va urma. Sper să nu prind vremea aceea atroce. Sper să nu apuc atunci când supraputerile vor distruge măreaţa simfonie a activităţii umane paşnice. Hai, înţeleg că Maia Sandu trebuie să tacă, căci puterea Basarabiei este ca o lumânărică dată la mort faţă de proiectoarele cu laser ale supraputerilor mondiale. Tot pe acolo este şi puterea României. Doar intrarea în Uniunea Europeană ce ne mai apără. De un lucru sunt sigur: cu ideea asta a nejignirii politicii de rapt putiniene, a neintruziunii, nu ajungem departe. A nu-i jigni pe ruşi nu înseamnă, monsieur Micron, a nu spune lui Putin şi acoliţilor săi adevărul în faţă. Trebuie spus sus şi tare că Rusia ca nouă putere mondială, cum vrea Putin, nu se mai poate: Putine, nu uita/ Ucraina nu-i a ta! Şi nu numai spus.

În fine, ar mai fi multe de spus, dar nu mai am spaţiu.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist

articolul original.

Muzicieni români în lume

30 November 2022 at 00:50

Este titlul potrivit unei rubrici săptămânale de ziar, al unei emisiuni radiofonice cu acelaşi ritm de difuzare pentru că, fără intenţia părtinirii Eutherpei faţă de alte muze artistice, în limbajul sonor cult se exprimă pe înţelesul auditorilor de pretutindeni cei mai mulţi autori şi interpreţi români. Aleg numai câteva exemple:

Dixtuorului de George Enescu, înregistrat sub conducerea lui Constantin Silvestri, i s-a acordat Marele premiu al Academiei franceze „Charles Cross”, Simfonia a III-a opus 21 şi Simfonia de cameră opus 33 în viziunea lui Ion Baciu la pupitrul Orchestrei, al Corului Filarmonicii din Cluj-Napoca şi-au găsit locul în două producţii discografice (MARCO POLO1), Simfonia a II-a şi poemul simfonic Vox Maris, plămădite sonor-artistic tot de Ion Baciu împreună cu orchestrele filarmonicilor din Bucureşti şi Iaşi (MARCO POLO), Simfoniile I, a II-a şi a III-a, poemul simfonic Vox Maris interpretate de Orchestra Filarmonicii din Monte Carlo şi Orchestra Naţională din Lyon dirijate de Lawrence Foster (EMI CLASSICS), Simfoniile, Rapsodiile, Suitele a II-a şi a III-a interpretate de Cristian Mandeal împreună cu Orchestra Filarmonicii din Bucureşti (ARTE NOVA), Integrala lucrărilor simfonice imprimată de Alexandru Lăscae şi Orchestra Filarmonicii din Iaşi (OTTAVO), premierele mondiale pe disc ale Pastoralei-Fantezie pentru orchestră mică şi oratoriului Strigoii realizate de Gabriel Bebeşelea (foto) cu Orchestra Filarmonicii din Berlin (CAPRICCIO), Integrala creaţiei pentru pian în varianta Ralucări Ştirbăţ (HÄNSLER CLASSIC), discurile tot cu muzică de Enescu imprimate de Luiza Borac (HÄNSLER), opus-urile circumscrise avangardei semnate de Iancu Dumitrescu, Octavian Nemescu, Costin Cazaban şi Horia Şurianu (dublu album ELECTRECORD) au fost şi sunt valori de export.

Ar fi minunat ca exemplul pianistei şi profesoarei Alina Pavalache, sufletul sărbătorii pariziene din fiecare octombrie Rencontres internationales Georges Enesco, să fie urmat în alte capitale europene ale muzicii.

Violoniştii Şerban Lupu, Remuz Azoiţei, Şefan Tarara, pianista Alexandra Dăriescu, dirijorul Cristian Măcelaru sunt nume ce apar permanent în actualitatea scenelor de concert, a pieţii discografice.

Meritele Ralucăi Ştirbăţ nu rămân pe teritoriul interpretării pianistice. Asumându-şi din anii trecuţi promovarea creaţiei româneşti pentru pian (Mihail Jora, Constantin Silvestri) în mediile muzicale de peste graniţele României prin recitaluri, prin albume discografice, Raluca Ştirbăţ a contribuit în mod substanţial şi la intrarea în circulaţia europeană a unui opus muzicologic românesc fundamental. Capodopere enesciene comentate de Pascal Bentoiu (ediţia I, Editura Muzicală, 1984) sunt acum la dispoziţia cercetătorilor germani datorită iniţiativei domniei sale de a fi tradusă. Volumul a fost publicat la editura Frank & Timme sub titlul George Enescu: Mesterwerke (2015). Ambiţia deplin justificată, admirabilă, a Ralucăi Ştirbăţ de a pune cât mai mult în lumină creaţia enesciană a avut ca rezultate încă două recente ediţii de disc şi carte: Integrala lucrărilor pentru violoncel şi pian, înregistrată împreună cu Leopold Rudolf (PALADINO MUSIC, 2021) şi George Enescu - Creaţia pentru pian (Editura Muzicală, 2022). Imprimările audio şi studiile ordonate între coperţile recentului volum scot la lumină partituri puţin cunoscute sau inedite, refac prin studiu temeinic în biblioteci din România, Germania şi Franţa schiţe rămase de la autor, structurează opinia interpretativă originală, înnoitoare, a unei pianiste ale cărei dimensiuni profesionale au rămas seriozitatea, studiul riguros, pasiunea de a cunoaşte, căutarea adevărului în viaţă şi în muzică, ştiinţa-arta de a convinge, de a impresiona deopotrivă prin sunetele pianului şi prin discursul muzicologic spontan în faţa publicului. Discurs în care informaţia atent verificată, demonstraţia cu argumente de neclintit, evocarea, pasiunea, nivelul intelectual al rostirii contribuie la desfăşurarea unui fascinant spectacol de idei. Impresiile împărtăşite aici s-au reînnoit cu câteva săptămâni în urmă când, în timpul Festivalului Muzicii Româneşti, Raluca Ştirbăţ şi-a ordonat încă odată concepţia despre muzica unui geniu cu prilejul lansării volumului George Enescu. Creaţia pentru pian.

Alte „teme cu variaţiuni” inspirate de performanţe concertistice şi discografice româneşti îşi vor găsi în săptămânile viitoare comentariul pe această pagină.

1 Sunt trecute în paranteze numele caselor de discuri care au difuzat producţiile menţionate.

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog şi profesor

articolul original.
Before yesterdayUltimele Stiri

E Elveția de speriat?

29 November 2022 at 13:58

Fără Neymar, rămas la hotel cu glezna umflată, ba și, a scris Gazzetta dello Sport, lovit de un pui de gripă, Brazilia a bătut cu emoții și târziu Elveția. Casemiro a marcat unicul gol al disputei abia în minutul 83, adevărat însă că la capătul unei faze încântătoare.

Acuzând absența celui mai inventiv jucător al său, Selecao n-a sedus. Din contră, în criză de imaginație, cu ochii parcă în pământ, s-a lovit ca de un zid de o apărare helvetă vigilentă și minuțios organizată. Previzibile în lipsa vitezei necesare pentru a destabiliza, acțiunile sud-americanilor "s-au împotmolit în păienjenișul sârguincioșilor elvețieni", i-a lăudat Marca pe fundașii Țării Cantoanelor.

În ciuda faptului că a câștigat greu, nu se poate spune că Brazilia a furat victoria. Nici vorbă. Fiind echipa dominantă, permanent la timonă, chiar a meritat-o. Asta și din pricină că, a admis însuși Murat Yakin, Elveția a îndrăznit puțin în ofensivă. "N-am avut destul curaj", a recunoscut selecționerul "cruciaților". Observație corectă, ce nu umbrește performanța naționalei auriverde, ajunsă luni seara la 17 meciuri consecutive fără eșec în grupele CM! Un record, nu-i așa?, de invidiat.

În vreme ce Brazilia pare decisă să cucerească în Qatar al șaselea titlu mondial, noi ne-am îndreptat atenția mai ales către Elveția. Pe care România o va întâlni la anul, în preliminariile lui Euro 2024, pe 19 iunie în deplasare și pe 21 noiembrie acasă. Tocmai pentru a-i "spiona" pe cei socotiți favoriții grupei de calificare, clasați pe 15 în ierarhia FIFA, Edi Iordănescu a asistat la duelul lor cu brazilienii.

E Elveția de speriat?

Ricardo Rodriguez în duel cu Raphinha, la CM 2022 din Qatar (foto: Guliver/Getty Images)

De presupus, așa mi s-ar părea logic, ca prestația elvețienilor să nu-l fi speriat. Pe de altă parte însă, nu se poate ca responsabilul "tricolorilor" să nu fi remarcat din nou că aceștia formează o garnitură solidă și agresivă, compactă și echilibrată, de aceea deloc ușor de îngenuncheat. Clar că cine izbutește să țină în șah un adversar de anvergura Braziliei e de respectat. Până la un punct, și de temut.

Încercând să explice de ce echipa sa n-a dezvoltat faza ofensivă, același Yakin a invocat, discret, imposibilitatea folosirii atacanților Shaqiri (Chicago Fire) și Okafor (Red Bull Salzburg), jucătorii cu origini kosovare și, respectiv, nigeriene. Nu mă îndoiesc că pe primul, 31 de ani, 110 selecții, trecut pe la Bayern, Inter și Liverpool, îl știți. Ați citit despre el.

Celălalt însă, al cărui prenume e, pe lângă Noah, și Arinzechukwu, nu-i atât de cunoscut. Totuși, la 22 de ani și cu 10 prezențe în națională, e privit ca o mare speranță. Deși a reclamat dureri musculare în dimineața meciului cu Selecao, Shaqiri a apărut pe lista rezervelor, dar n-a fost introdus niciun minut. Okafor n-a figurat nici ca rezervă, ambii fiind, probabil, menajați în perspectiva duelului cu Serbia din 2 decembrie, crucial pentru ieșirea din grupă. De anticipat însă că pe amândoi îi vom vedea în întâlnirile cu noi după ce, în absența lor, Elveția n-a tras nici măcar un șut pe spațiul porții cu Brazilia!

Sigur, vom mai avea prilejul, în frunte cu Iordănescu jr, s-o urmărim la lucru pe Elveția. Care constituie, simplificând, o piatră tare. Nu însă, haideți să visăm!, de nespart.

articolul original.

Pe banii noștri, Genesys – după șase luni, iar Bibarț, cu prejudiciu-n cârcă, după gardurile „localilor”

29 November 2022 at 06:28
image

Primul turneu oficial desfășurat în balon, organizat sub egida Federației Române de Tenis, s-a încheiat duminică la baza „UTA – TenisProfi”.

Pe două terenuri acoperite s-a întrecut tenismeni cu vârsta de până în 14 ani din vestul țării, câștigători devenind Medeea Fereșteanu (CS Intersport Arad), respectiv Ștefan Szabo (CSM Timișoara).

În finala fetelor, Fereștean – favorita 2 – a depășit-o cu un dublu 6-2 pe favorita principală, Giulia Pienaru (ASTC Dura Sebeș).

La masculin, Szabo la învins în ultimul act, tot cu un dublu 6-2, pe Cristian Tuturuga (CSU Tg. Mureș).

Acesta a fost ultimul turneu al sezonului 2022 în Arad, sezon în care orașul nostru nu a organizat nicio competiție internațională de seniori, mulțumindu-se însă cu Fed Cup Junior – Summer Cup (Bulgaria și Slovacia, echipele calificate după turneul d epe Mureș obținând apoi aurul și argintul continental).

articolul original.

Fotbal și politică

29 November 2022 at 06:58
image

Suntem în plin turneu final de Campionat Mondial de Fotbal, eveniment cu o audiență extraordinară pe întreaga planetă și cu o vizibilitate maximă. Bun prilej pentru omenire să-și expună ideile cele mai arzătoare la ordinea zilii, n’așa! Și cei din Qatar au așteptat cele 32 de echipe și alaiurile de suporteri cu tradițiile, cutumele și obiceiurile de pe-acolo, iar oaspeții au venit venit fiecare cu-ale lor din toate punctele planetei. Ei, și de-aici, lung prilej de vorbe și de ipoteze. Nu lipsesc controversele, unde Federația Internațională e la mijloc și trebuie să le modereze întrucâtva, în funcție de regulamente și, mai ales, de interese.

Prima controversă este legată, desigur, de moartea a peste 6500 de muncitori care au lucrat în ultimii ani la construcția stadioanelor și hotelurilor. Dar, cum petrodolarii nu au miros, sărbătoarea fotbalului a început și în aceste condiții, în stadioane ultramoderne și hoteluri de lux ridicate pe jertfe, pe cadavre de oameni săraci și necăjiți din lumea a treia.

Apoi, mai multe echipe au vrut ca fotbaliștii să poarte banderole cu logoul cu curcubeu pentru promovarea diversității de orientări sexuale, ceea ce contravine legii islamice din țara gazdă care pedepsește prin lege homosexualitatea. A ieșit tevatură, declarații (semi)belicoase de-o parte și de alta. Fotbaliștii Germaniei s-au fotografiat cu mâna la nas, musulmanii din tribune le-au răspuns la următorul meci de asemenea cu mâna la nas, ca un fel de „ba pe-a mă-tii!” S-a renunțat la inițiativă de teama sancțiunilor din partea FIFA. Amenzile le plăteau federațiile naționale cu ochii închiși, dar s-au temut de represalii asupra judecătorilor: cartonașe, eliminări etc.

Evenimentul acesta cu cea mai mare vizibilitate a momentului este folosit și în alte scopuri politice. De pildă, naționala Iranului a refuzat să cânte imnul țării, ca semn de protest împotriva nerespectării drepturilor omului în țara lor.

Mai multe federații naționale vor să protesteze împotriva FIFA. O lasă până după campionat. Dar, FIFA, cu șefii ei controversați, are interese mari, ea a ales Qatarul ca gazdă, ea este câștigătoare de sume colosale din turneu, ea trebuie să facă concesiile cele mai mari și probabil că nu gratuit, dacă vedem că președinți din trecut ai forului internațional au fost anchetați, arestați, condamnați pentru corupție.

În concluzie, în Qatar s-au întâlnit în aceste zile mai multe culturi seculare, unele milenare, și ele trebuie, cum-necum, să ajungă la un punct comun. La un eveniment de-o asemenea anvergură există totdeauna pericolul de ciocnirea obiceiurilor, cutumelor, tradițiilor. Până la urmă, fotbalul va triumfa, chiar dacă controversele vor rămâne.

P.S. România este și ea prezentă la CM de Fotbal din Qatar. Prin reprezentanții ei  Răzvan Burleanu, președintele FRF, și Edy Iordănescu, antrenorul naționalei, pe bani mulți de la buget. Ei stau în tribună oficială alături de numele cele mai mari ale fotbalului mondial. Ca un fel de răsplată că n-au calificat echipa la turneul final.

articolul original.

Meseriaşii viitorului

29 November 2022 at 00:52
image

Trebuie să ne gândim constant, dacă nu din ce în ce mai intens la viitor pentru că viteza cu care se trăieşte viaţa şi evoluează lucrurile astăzi depăşeşte orice limită anticipată. Transformările care au loc sunt uimitoare şi aproape instantanee. Efectiv te culci azi cu o situaţie în ţara ta şi în lume, dacă nu chiar la oamenii din jurul tău, iar mâine te trezeşti cu alta, complet diferită. Aproape că nu te mai recunoşti nici tu în oglindă după ce clipeşti de două ori... Având în vedere aceste lucruri nu poţi să nu te gândeşti măcar intuitiv la ce va fi mâine, peste un an, doi, peste 10 sau 20 de ani. Unele transformări pot fi uşor de anticipat pentru că începutul lor de acum este evident şi sunt şanse mici ca să li se schimbe traiectoria în următorii 5 sau 10 ani, să zicem.

Doar o simplă privire pe nomenclatorul de meserii de azi te face să iei creionul roşu şi să tai o mulţime dintre ele care mâine nu vor mai fi. Asta însemnând că acum e ultimul om care o mai prestează şi după ce el va muri, va lua şi meseria cu el. Ocupaţii pe cale de dispariţie sunt cam toate care au de-a face cu lucrul mai mult sau mai puţin manual realizate de un individ, cum ar fi acar, cizmar, reparator de stilouri, umbrele, brichete, hamal, pivnicer, plăpumar, pompagiu, rămar poleitor, recoltator stuf, remaieur ciorapi, cizmar, saltelar, smântânitor, telefonist. Aceste îndeletniciri îşi trăiesc sub ochii noştri ultimele clipe. De mâine nu vor mai exista, vor rămâne doar în amintirea noastră, în cărţi, în filme.

Eu aş merge şi mai departe şi aş spune că multe alte profesii care sunt acum pe cai mari în foarte scurt timp vor lua şi ele calea pierzaniei. Mă refer aici la una fără de care viaţa modernă nu se poate concepe, dar care este trecătoare, aceea de şofer. Mi-e imposibil să îmi imaginez drumurile din această lume peste 50 de ani dacă numărul de maşini va continua să crească aşa cum o face azi. Este evident că ceva se va întâmpla, vrând-nevrând, ca să mai putem fi mobili, să ne mai putem deplasa dintr-un loc în altul, iar asta nu se va mai putea face în ritmul de dezvoltare actual şi cu structura noastră rutieră, nu doar din România, ci din întreaga lumea. E nevoie de schimbări radicale şi una dintre ele e să se limiteze ori să se elimine complet deplasarea cu maşini individuale, iar dacă acest lucru nu se va putea face, atunci să se treacă la circulaţia aeriană pentru că pe sol nu se va mai putea fizic, nu va mai fi suficient spaţiu, chiar dacă străzile vor fi suspendate unele peste altele.

Prin aer posibilităţile sunt aproape nelimitate, iar în acele condiţii şoferii de azi nu-şi vor avea locul. Burtosul cu volanul în mână va fi demult trecut la pensie, locul lui luându-l computerul de bord autonom şi fără nume. Da, foarte curând nu vom mai merge cu maşini pe şosele, ci cu aparate zburătoare asemănătoare maşinilor, poate drone, şi vom circula pe culoare invizibile prin aer, pe deasupra pământului, fără semne de circulaţie, fără scandaluri în intersecţii. În cel mult 50 de ani lucrurile vor fi astfel. Mulţi dintre noi vor prinde acele vremuri. Ironia face că probabil cam tot în acea perioadă vom fi terminat şi noi, românii, de construit autostrăzile din Moldova, care vor deveni foarte curând inutile...

Vor apărea profesii noi pe lângă cele actuale de care e greu să „scapi”, cum ar fi agentul de orice fel, avocatul, cercetătorul, consilierul, medicul, inginerul şi, bineînţeles, expertul, directorul sau şeful. Astea vor dăinui la infinit. Nici artiştii nu vor dispărea atâta timp cât omul va mai avea cât de cât un suflet. La fel şi arhitecţii, şi designerii.

Cea mai veche meserie va rămâne pe acelaşi loc binemeritat dintotdeauna, doar că va căpăta nuanţe dintre cele mai diverse şi ciudate. Roboţii umanoizi vor concura oamenii în acest domeniu până la monopol şi vor veni „bucuroşi” în întâmpinarea clienţilor cu cele mai diverse servicii şi pentru toate gusturile. Fără mofturi, fără riscuri, cu igienă totală şi la preţuri rezonabile. Nici nu văd cum va fi altfel.

La nivelul relaţiilor de familie vor interveni schimbări majore, din ce se observă chiar azi. După cât de mult se acceptă şi se încurajează „libertatea” sexuală, de pildă, cu siguranţă în viitor procentajul relaţiilor non-hetero va creşte fulminant, acest lucru având un impact major asupra societăţii, relaţiilor umane, în general, şi a meseriilor, evident, în particular. De aici vor apărea o mulţime de noi îndeletniciri.

Cum dorinţa de a avea copii nu se va schimba pentru că omul în esenţa lui va rămâne acelaşi încă multe mii de ani, dar având în vedere că în cupluri de acelaşi sex procrearea nu se poate face decât cu intervenţii exterioare, vom vedea în viitor cum înfloresc meserii care până acum au fost neglijate aproape total. Mama surogat, un exemplu, va apărea în câţiva ani în nomenclatorul meseriilor, bag mâna în foc. E total logic. Cum poate avea copii o familie formată din doi bărbaţi decât prin externalizarea serviciului, prin semnarea unui contract de colaborare cu o femeie, cu o doamnă de specialitate? Poţi apela, evident, la prieteni, dar nu la infinit şi nu oricând.

Adopţiile de copii abandonaţi va fi în continuare o soluţie, asta e sigur, dar una din ce în ce mai puţin fiabilă pentru că autorităţile vor face tot ce vor putea pentru a încuraja păstrarea copiilor de către părinţi în locul înstrăinării lor, cum e şi firesc.

De cealaltă parte, o altă meserie ce va înflori va fi aceea de donator de spermă. Nu glumesc deloc, tot ce spun aici e un raţionament cât de poate de realist. Cum poate avea copii un cuplu format din două femei, decât tot cu ajutorul unui contract de colaborare cu o bancă de sămânţă umană sau cu o terţă persoană de sex opus? Dacă azi nu apare pe nomenclator, tot în câţiva ani vom venea introdus acolo la litera D acest nume: Donator material seminal. Va fi o profesie bănoasă şi uşoară...

Drept consecinţă directă a acestor noi apariţii, profesiile de psiholog şi psihoterapeut vor exploda din cauza numeroaselor probleme de adaptare a noilor generaţii provenite din familii din care va lipsi mereu cel puţin un părinte biologic care nu poate fi niciodată înlocuit cu nimic, în pofida dragostei şi grijii demne de laudă ale familiei adoptive. Copiii abandonaţi de ambii părinţi biologici vor tânji după aceştia vrând-nevrând, chiar dacă vor fi iubiţi şi îngrijiţi ca la carte de cei doi taţi sau de cele două mame adoptive. Copiii care vor avea doar un tată biologic, vor simţi lipsa mamei, pe care celălalt tată nu o va putea suplini în totalitate, şi invers, cu cei care vor avea doar o mamă biologică. Psihoterapeuţii vor prospera...

În concluzie, nu ştiu ce să zic, încrengătura de implicaţii ce decurge din viitorul acesta atât de aproape, de sigur, dat şi atât de deschis către orice, depăşeşte la un moment dat orice logică sau imaginaţie.

Briscan Zara este scriitor şi publicist

articolul original.

Maternitatea, o alegere

29 November 2022 at 00:51
image

Declaraţiile recente ale artistei Delia Matache privind motivele pentru care aceasta nu ar dori să devină mamă au incendiat reţelele de socializare. Sinceritatea artistei a stârnit o avalanşă de comentarii dintre cele mai acide la adresa ei. „Femeile au obligaţia de a aduce pe lume copii, de aia au fost lăsate de Dumnezeu pe pământ, dar tu, dragă Delia, - a scris cineva, trăieşti degeaba pe lumea asta!”

„Termină-ţi şcoala, căsătoreşte-te, fă copii şi dedică-ţi restul vieţii familiei. Cumpără-ţi o casă şi pune bani deoparte pentru viitorul copiilor!” Acestea sunt doar câteva dintre sfaturile cu care au crescut mai multe generaţii şi care, pe măsură ce societatea progresează, sunt din ce în ce mai mult puse sub semnul uitării. În anii 80, termenul dink - Double Income No Kids - a fost popularizat pentru a defini cuplurile rebele care au decis să pună capăt acestui mod de a gândi existenţa, găsindu-l nepotrivit raportat la aspiraţiile lor, iar noutatea, la 40 de ani de la apariţia termenului, este că dink-urile” sunt din ce în ce mai multe comparativ cu acei ani. Sociologii notează că în ultimii zece ani, numărul burlacilor a crescut în întreaga lume. Dacă în 2010 numărul burlacilor era de 57 de milioane, astăzi sunt deja aproximativ 68 milioane, spun statisticile. În acelaşi timp, este posibil să numărăm deja aproximativ zece tipuri de forme diferite de relaţii de familie şi căsătorie. Ce indică aceste date - criza relaţiilor de familie sau, dimpotrivă, evoluţia acestora? În acelaşi timp, numărul cuplurilor care nu-şi doresc copii e în continuă creştere.

Ideea de individualism, după cum vedem, cucerește întreaga lume. Trăim vremuri în care principala obligație a unei persoane pare a fi doar îmbunătățirea relației cu ea însăși, cu nevoile și aspirațiile sale și nu în raport cu familia sa, copiii sau altcineva, astfel că, din ce în ce mai mulți preferă să trăiască singuri, fără prea multe obligații și responsabilități. Astăzi, observăm că marea majoritate a tinerilor nu mai au mentalitatea pe care o aveau bunicii sau părinții noștri, aceea că mariajul este pe viață. Ei sunt conștienți că acest lucru, mariajul, s-ar putea să nu se întâmple niciodată și, cel mai important, nu văd asta ca pe o mare tragedie. Mulți tineri au o atitudine de acceptare față de nașterile nelegitime sau premaritale sau față de uniunile liber consensuale. Lucrurile s-au schimbat la nivelul relației de cuplu: ei neagă rolul femeii ca fiind exclusiv acela de casnică, gospodină și mamă - singura responsabilă de creșterea și educația copilului, mulți sunt destul de loiali atât ideii de adulter, cât și formelor alternative de relații de familie și căsătorie. Cu câteva decenii în urmă, multe dintre aceste idei despre familie ar fi provocat o respingere vehementă în societate, dar astăzi ele devin, după cum vedem, normă. De exemplu, mulți occidentali adoptă o căsătorie la distanță, când relația este înregistrată oficial, dar soții nu locuiesc împreună sub același acoperiș. Ori o căsătorie sezonieră, pentru o perioadă limitată de timp, în care unul din parteneri, femeie sau bărbat, nu contează, practic e susținut financiar de celălalt pentru compania pe care o oferă în acea perioadă partenerului său. Unii adoptă căsătoria deschisă - o formă în care relațiile extraconjugale sunt permise ambilor parteneri și ale căror experiențe sunt împărtășite reciproc. Pentru un adult care aderă la un asemenea libertinaj, nașterea unui copil devine o corvoadă, pentru că, pur si simplu, apariția unui copil contravine alegerilor lor în materie de relații conjugale.

Mai mult, în vremuri de individualism, suntem mai selectivi. Căutăm mult timp „persoana potrivită”, avem o imagine mai clară a ceea ce căutăm, și nu ne mai grăbim ca altădată la măritiș. Ei bine, dacă nu o găsim, ne consolăm cu asta și suntem deciși să trăim singuri, considerând că astfel facem alegerea cea mai bună. Ne obișnuim și chiar găsim avantaje în acest fel de trai. În plus, astăzi, nu mai suntem dependenți financiar unul de celălalt. Ne putem permite să ne descurcăm fără niciun ajutor, nu mai avem atâta nevoie de un partener cu care să locuim sau să împărțim sarcinile în casă, atunci când trebuie să facem cele mai dificile treburi casnice. Mâncarea o primim prin catering, cumpărăturile și plata facturilor se pot face online, marea majoritate a femeilor conduc singure automobilul, comunicarea se poate face pe rețelele de socializare, ca să nu mai vorbim de faptul că locuințele noastre sunt pline de electrocasnice care sunt gata să facă aproape totul pentru noi.

Societatea, în general, a echivalat de-a lungul istoriei feminitatea cu maternitatea. Se presupune, ținând cont de această mentalitate, că toate femeile vor să fie mame, iar dacă o femeie nu își îndeplinește această „datorie”, viața ei este incompletă. Se presupune, în conformitate cu aceeași mentalitate, că, dacă o femeie nu are copii, este fie „stearpă”, cum se spune în popor, fie „egoistă”, prin urmare, din punctul de vedere a societății, nu există o cale de mijloc, acest fapt, de a nu avea copii, nefiind, după opinia celor mai mulți, o chestiune ce ține de alegerea unei femei. Toate aceste idei, susținute de culturi diferite și de generații diferite, sunt, desigur, greșite: după cum vedem, nu toate femeile vor să fie mame. Multe femei duc vieți pline, fericite și complete fără a fi mame. Maternitatea nu este o cerință a feminității sau a unei vieți împlinite, e doar o alegere personală. Dorința de a fi mamă nu se naște brusc, ea se construiește din aspecte personale, culturale, din istoria specifică, din capacitatea fizică sau abilitatea cu care este înzestrată fiecare femeie și, bineînțeles, sprijinul real pe care îl are pentru o asemenea responsabilitate. Uneori se mai întâmplă ca o femeie să decidă să se căsătorească, dar, în timp, ideea de a fi mamă nu apare pentru ea ca o dorință reală: este acolo, dar fără să fie îndeplinite condițiile pentru ca ea să realizeze aceasta. Cu alte cuvinte, instinctul matern poate să nu existe, prin urmare, nu toate femeile sunt capabile și apte să fie mame, chiar dacă această idee nu e pe placul sau pe înțelesul societății.

Trebuie avut în vedere faptul că, deși decizia de a nu avea copii este reversibilă, unele femei simt presiunea socială pentru a-i avea. Alteori chiar familia este cea care pune presiune, iar în anumite circumstanțe prieteniile în sine sunt cele care condiționează această decizie importantă. De îndată ce termină liceul, fetele aud de la cei apropiați: „Când te gândești să te măriți și să faci și tu copii? Eu la vârsta ta...” Iar cu cât înaintează în vârstă presiunea devine și mai puternică „Ei, nici un copilaș? Sunteți de ceva timp împreună! Aveți probleme cumva?” sau „Noi mergem la petrecere, ne adunăm doar noi care avem copii, nu știu dacă e cazul să veniți și voi!” În acest caz, refuzul de a avea copii la femei reprezintă nu doar o alegere, ci și o reacție firească de repulsie a psihicului la presiunea din afară. Într- o zi, o cunoștință mi-a spus cu lacrimi în ochi: „Când mi se pun astfel de întrebări înnebunesc, am impresia că am fost dezbrăcată și organele mele reproducătoare sunt examinate în public să vadă lumea dacă mai sunt viabile”. Sub presiune, o persoană este forțată să-și apere limitele personale, precum și dreptul la autodeterminare. Versiunea extremă a autodeterminării în asemenea cazuri este lipsa dorinței de a avea copii și, uneori, chiar disprețul față de ei. Potrivit unui studiu al revistei Sex Roles - A journal of Research, pe care l-a publicat și Vogue, majoritatea oamenilor consideră cuplurile care aleg să trăiască fără a avea copii ca distrugând structura morală a societății. „Oamenii care aleg să nu aibă copii provoacă o întreagă furtună de emoții: furie, dezgust, dezamăgire”, scrie autorul studiului, Leslie Nardo. „De asemenea, sunt considerați mai puțin împliniți din punct de vedere spiritual.”, conchide acesta. Cu alte cuvinte, studiul afirmă că oamenii fără copii sunt văzuți ca persoane ce duc vieți „incomplete” și „nefericite”. Vine însă și contrariul - un alt studiu efectuat pe cupluri din 22 de țări din întreaga lume și publicat în Jurnalul American de Sociologie (AJS) - afirmă că cei care au copii se consideră mai nefericiți decât cei care nu au. Autorii au numit acest fenomen decalaj de fericire parentală. Deci, concluzionând fără a fi făcut vreun studiu, adevărul e mereu la mijloc.

În general, argumentul cel mai des folosit când se insistă asupra unei femei că ar trebui să rămână însărcinată este că, dacă nu o face, nu va avea cine să aibă grijă de ea când va fi în vârstă, „să-i aducă un pahar cu apă”, pentru că un copil, o asigură alții, este întotdeauna un ajutor la bătrânețe. Și tocmai din acest motiv, nu puține femei decid să nu fie mame, întrucât resping perspectiva stabilirii unei astfel de relații utilitare cu un copil. „Nu am de gând să fac copii ca să le fiu o povară la bătrânețe, prefer să-mi iau un câine. E ca și când aș naște o pușculiță în care bag bani 20 de ani și pe care o desfac la bătrânețe ca să-mi recuperez investiția”, și-a exprimat opinia, cu puțin umor, o prietenă. Iar realitatea contrazice și mai mult teoria paharului cu apă, dacă privim în jur vedem câți seniori nu beneficiază de atenția și grija copiilor lor, unii fiind plecați în străinătate la muncă sau fiind ancorați în activități care le ocupă tot timpul.

Mulți aud fraze de la părinți: „Ți-am dedicat viața, mi-am petrecut cei mai buni ani din viață crescându-te pe tine!”. „Am renunțat la facultate ca să te cresc!” sau „în timp ce alții se distrau, eu plimbam căruciorul!” Astfel de fraze formează adeseori impresia că a fi părinte este o povară grea care te împiedică să trăiești o viață fericită. Iar multe persoane cred că a avea copii este sfârșitul carierei strălucite pe care ar avea-o dacă ei, copiii, nu s-ar naște. De aici și refuzul de a deveni părinte, din teamă, nu toți sunt dispuși să repete scenariile părinților lor care, spun ei, și-au sacrificat dorințele, libertatea, cariera, fericirea pentru binele copilului. De asemenea, creșterea numărului de locuri de muncă pentru femei în diverse domenii și numeroasele exemple de femei de afaceri, specialiști, manageri de succes au dus la faptul că majoritatea nu sunt pregătite să renunțe la carieră pentru maternitate - astăzi, acesta este poate unul dintre cele mai frecvente motive pentru care un cuplu renunță la a avea un copil.

Cunoaștem, de asemenea, multe cazuri când i s-a impus copilului un rol și responsabilități neobișnuite pentru vârsta lui. De exemplu, dacă, în caz de incapacitate sau absență a unei mame, fiica acesteia preia rolul ei în familie, crescând frații mai mici. După ce a luat o înghițitură de „maternitate”, care este atât de dificilă pentru un copil, această fată, la maturitate, nu mai este pregătită să repete această experiență și o proiectează involuntar în propria familie. De asemenea, multe din cazurile de femei care au fost abuzate fizic sau sexual în copilărie, cred că, prin gestul lor, acela de a nu avea copii, pun capăt unei istorii traumatice în care a dominat agresiunea, spulberând astfel teama că și propriului copil i s-ar putea întâmpla ceva similar.

O familie din zilele noastre este orice uniune umană în care există o relație emoțională caldă, o viață comună, cu dorințe, obligații și sentimentul că sunt cei doi și există toți ceilalți pe lângă ei în armonie și respect. După cum observăm motivele pentru care o femeie decide să nu aibă copii sunt diverse. Societatea încă mai crede că a avea copii este o condiție prealabilă pentru fericirea conjugală. Poate că dacă femeile fără copii ar vorbi mai mult despre motivele alegerii lor, ar ajuta societatea să scape de prejudecățile care o determină să le judece atât de aspru. La urma urmei, ar trebui să fim cu toții de acord că această alegere este exclusiv „afacerea” fiecărui cuplu și nu a celor din jur.

Cristina Danilov este psiholog

articolul original.

Războiul barbar şi pacea mizerabilă

29 November 2022 at 00:50
image

Motto: „Chiar şi războiul e preferabil unei păci mizerabile.” (Tacitus, Annales)

Războaiele sunt parte a istoriei într-o proporţie covârşitoare. De aceea vorbim de epoca interbelică ori „de la un război la altul”, de Războiul de 100 de ani şi altele. Pacea e mereu fragilă şi strivită sistematic de război. La rândul lor, istoricii acordă războiului partea leului, de parcă perioadele (scurte) de pace ar fi uşor nefireşti, plate şi neinteresante. Războiul a intrat şi în mentalul colectiv, în mod agresiv şi dominator. Şi poveştile de război sunt mai captivante decât cele de pace, de parcă războiul ar oferi un prilej mai spectaculos de manifestare a spectrului uman. Iar teama viscerală de război ne face uşor incapabili să-i percepem iminenţa. De aici poate şi expresia: „Războiul a venit în sandalele păcii”. Atât de înfricoşaţi de ororile războiului, suntem tentaţi să acordăm păcii un credit total şi nediferenţiat, de parcă aceasta ar atârna de bunăvoinţa noastră. Pacifiştii cred, în consecinţă, că nu există preţ care să nu merite a fi plătit pentru a dobândi pacea. La fel cred şi mulţi dintre pământenii de astăzi cu privire la războiul din Ucraina. Iar provocările în lanţ ale acestuia nu fac decât să alimenteze ideea că pacea trebuie obţinută cu orice preţ şi cât mai curând. Chiar mâine, dacă se poate.

Şi vine unul dintre marii istorici ai lumii, Tacitus, să ne amintească un adevăr situat deasupra stărilor de emoţie colectivă, şi anume că preţul unei păci mizerabile/ nedrepte/ pripite este mai mare/ mai crud/ mai pervers decât cel al războiului. De ce? Dintr-un motiv simplu, şi anume că pacea prost croită este calea sigură spre un nou război. De aceea e bine să ne amintim şi de lecţiile marilor cugetători, cei care aparţin patrimoniului de înţelepciune al umanităţii. Precum Tacitus, spre exemplu.

Un alt mare spirit latin, Cicero, ne aminteşte, într-o formulare lapidară tipică geniului roman şi celui al limbii latine - Hannibal ante portas (Hannibal la porţile cetăţii) - că războiul poate fi şi barbar, nu doar nedrept, sângeros, inuman etc. Reamintesc momentul istoric: în anul 211 î.Hr. generalul cartaginez Hannibal era la porţile Romei, ameninţând nu doar cetatea, dar însăşi ordinea civilizaţiei. Cetatea s-a salvat şi lumea civilizată a mai supravieţuit o vreme. Apoi Barbaricum a învins Roma şi o lungă noapte s-a aşezat peste Europa. Sigur, ordinea lumii civilizate, într-un moment sau altul, are slăbiciunile/ inechităţile/ imperfecţiunile ei, însă noua ordine care se pretinde inovatoare/ salvatoare este de regulă o încercare disperată de a înlocui norma - nomos cu starea de neorânduială, adică a-nomos (fără regulă, fără raţiune, fără noimă).

Discuţia de azi provocată şi alimentată de către liderii din cetatea secretelor legătuite de la Kremlin este despre sfârşitul aranjamentelor postbelice, care menţin încă pacea universală, şi despre o „nouă ordine” pe care şi-o doresc, întrucât cea din care au făcut parte (Tratatul de Pace de la Paris şi Statutul ONU) nu mai este considerată conformă ambiţiilor şi frustrărilor lor. Şi pentru că Rusia s-a autoexclus din specia marilor puteri, din cauza proastei guvernări interne şi a  declinului economic (consecinţă a celei dintâi), liderii ei vor o nouă ordine în care să intre cu tot cu frustrările şi ambiţiile lor. Iar pentru a da curs acestui ideal nu sunt în stare să-l susţină printr-o renaştere internă ori prin valorificarea uriaşelor resurse, ci prin declanşarea unei furtuni istorice, menită să antreneze lumea întreagă, doar pentru ca ei să se reinstaleze la masa mai-marilor lumii. În vremea aceasta China, noul „atelier al lumii”, îşi freacă mâinile şi pregăteşte tenace „ziua de mâine”.

Ura Rusiei împotriva regulilor lumii civilizate se pierde în negura istoriei şi recidivează ciclic. La rândul ei, obsesia Rusiei de a se proteja printr-o centură de state slabe, satelite şi lesne de controlat, devoalează un vid lăuntric înfiorător. Lumea rusă e construită pe un ocean de frustrări şi nelinişti atavice, nu pe valori raţionale. De aceea, trăinicia ei e aparentă, chiar dacă ameninţătoare. Un cap mic peste un trup uriaş şi cu picioare de lut. Istoria  a mai văzut. Şi toţi predecesorii acestei filozofii eliptice de raţiune au ieşit din istorie.

Trăim un moment de cumpană istorică. Poate cel mai grav de la Războiul Mondial încoace. Pacea a fost şi este posibilă în Europa comunitară, prin instituirea regulilor şi a soluţiilor coerente. Iar statele Uniunii Europene au cunoscut cea mai lungă şi mai prosperă perioadă de pace din istorie. În acest timp, Rusia belicoasă s-a adâncit în crize succesive, a provocat prin proasta auto-gestiune şi boicotul istoriei, colapsul Uniunii Sovietice, s-a angajat în războaie contra vechilor ei supuşi (Cecenia, Georgia, Ucraina), a întreţinut conflicte îngheţate (concept şi practică imperială tipic rusească). Şi totul de dragul unei himere: renaşterea imperiului. Adică ceea ce nu s-a mai întâmplat niciodată în istorie.

Rusia lui Putin a abandonat orice urmă de raţiune, angajându-se într-un război barbar împotriva Ucrainei. De ce barbar? Pentru că acest război conceput ca un blitzkrieg ce a eşuat însă lamentabil, s-a transformat într-un ocean de ură împotriva unui popor a cărui existenţă este negată, iar în ultima lună într-o uriaşă frustrare provocată de încrâncenarea cu care poporul-victimă îşi apără dreptul de a fi, dar mai ales de umilitoarele înfrângeri ale „Invincibilei Armada” ruseşti. În timp ce mărturiile stăpânirii ruseşti în teritoriile ocupate au înspăimântat lumea şi i-au izolat pe ruşi de lumea civilizată, frustrările lui Putin i-au împins pe ruşi într-un război barbar, în care orice noimă cuprinsă în reglementările şi cutumele internaţionale ale războiului au fost anulate. Războiul total împotriva oamenilor paşnici - bătrâni, femei, copii - şi a infrastructurii statului ucrainean, arată hotărârea Rusiei atavice de a provoca dezastre disproporţionate şi inutile, adică un nou genocid. Rusia lui Putin speră că un nou Holodomor, aliat cu o iarnă rusească, îi va duce la victorie. Asistăm probabil la reactualizarea celor mai barbare metode de război practicate la scară mare. Spun aceasta pentru că nu vreau să compar acest război total cu cele tribale din unele ţări din Africa.

Cu cât îşi vor alimenta frustrările, cu atât ruşii se vor adânci în acest război barbar. Deci soluţia nu este decât la ei. Iar cine crede ca Ucraina trebuie să cedeze de dragul micimii de caracter şi de gândire a unora, cu preţul unei păci mizerabile, să facă bine şi să ia aminte la lecţiile istoriei.

Mihai Dorin este istoric şi publicist

articolul original.

Ciolacu îi dă o nouă lovitură lui Paul Stănescu via DNA

28 November 2022 at 16:50
By: FLUX 24

[unable to retrieve full-text content]

de Bogdan Tiberiu Iacob, preluare Inpoilitics Pentru a treia oară în ultimele luni, liderul PSD, Marcel Ciolacu, este beneficiarul indirect al unor acțiuni ale DNA, care lovesc în personaje incomode proaspătului vice al Internaționalei Socialiste. Dacă nu am ști cît de apolitică e DNA, aproape am crede că instituția dusă pe culmi de Laura Kovesi […]

The post Ciolacu îi dă o nouă lovitură lui Paul Stănescu via DNA appeared first on Flux24.ro.

articolul original.

Șoferii iadului sau loteria ieșirii în șosea ca șofer sau ca pieton

28 November 2022 at 07:36
image

Sunt știri cotidiene mai grave, cu mai mare impact emoțional decât cele despre salarii, pensii, prețuri la alimente și la energie. Știrile dimineții încep cu accidentele de circulație de peste noapte, ele sunt repetate pe toate televiziunile și radiourile până-n prânz, când sunt difuzate cele cu accidentele din cursul dimineții, iar seara sunt repetate toate cele din ultimele 24 de ore, că tot butonezi telecomanda încercând fără succes să le eviți.

Acum, când din cinci români adulți patru sunt șoferi, trebuie să facem o distincție clară. Sunt oameni deosebit de prudenți și precauți, care conduc preventiv și încearcă să nu aibă și să nu creeze probleme. Sunt alții care mai greșesc, dar nu grav, mai ștergând cu spatele o mașină în parcare, mai atingând o bordură etc. Aceste două categorii nu intră în discuție, sunt categoriile benigne.

Dar, se înmulțesc pe zi ce trece șoferii teribiliști, viteziști, agresivi în trafic, fie ei profesioniști sau amatori. Sunt tineri, dar și maturi sau bătrâni, sunt fiii de bani gata, beizadelele, blondele cu mașini puternice dăruite de domni bogați și generoși, tinerii de 25 de ani ajunși să conducă un TIR monstruos și de la înălțimea volanului aceluia lumea se vede mică… Auzi toată ziua de pietoni călcați pe trecerea de pietoni, de mașini care au plonjat în Argeș sau în Dâmbovița, de un bătrân de 83 de ani care a omorât un om pe marginea drumului și a fugit de la locul accidentului, de frecventele depășiri pe linie dublă continuă, în curbe periculoase, pe serpentine, de oameni beți la volan, beți&drogați, de beizadele care ies cu pistolul la tine că ai întârziat câteva secunde la semafor, și tot așa, tot așa.  Preluând un titlu de film celebru, avem de-a face cu șoferii iadului, condiții în care ți-e teamă să mai ieși pe drumul public, fie că ești șofer, fie că ești pieton. Suntem pe un loc fruntaș (la ceva tot suntem și noi!) la numărul de accidente rutiere și la numărul de morți și răniți în asemenea accidente. S-a ajuns ca, de pildă, la Bârlad, în fiecare a treia duminică din noiembrie, zeci și sute de oameni să se strângă într-o piață cu poze în mâini pentru a-i comemora pe cei dragi pieriți în accidente de circulație.

Mai trebuie spus că accidentele nu sunt provocate doar de lipsa autostrăzilor și drumurilor rapide, dar în primul rând de educația rutieră și educația în general precară a românilor. Șoseaua, cu mașini, pietoni, căruțași, trotinetiști și bicicliști, este o oglindă fidelă a societății românești: o societate beată&drogată. Poate că și mai rea e șoseaua. Cunoști un om cuminte, cuviincios, decent în comportament în general în societate, dar când urcă la volan devine fiară.

Avem de-a face cu un fenomen teribil, se tot încearcă îmbunătățirea Codului rutier, dar polițiștii stau la vânătoare prin tufișuri să prindă pe unul că a depășit viteza cu 15 kilometri pe oră, în loc să sancționeze marile abateri. Dar, și educația polițiștilor, în general, e la fel de precară ca și a celor de mai sus. Fac parte din aceeași dureroasă ecuație.

articolul original.

Un Mondial fără eroi

28 November 2022 at 07:37

Acum patru ani, după primele două meciuri din grupă (cu Islanda și Croația), Argentina avea un singur punct și tot s-a calificat. Stă mai bine astăzi, chiar dacă a fost învinsă de Arabia Saudită și s-a chinuit cu Mexicul

Chiar și la treizeci și șase de ani după Maradona, Argentina continuă să fie cea mai comentată națională de la Mondiale. E firesc, efectul Maradona e etern.

Și, deși e nemuritor, se uită amănuntul că Messi e totuși un fotbalist de treizeci și cinci de ani. În același timp, e totuși Messi (revedeți golul cu Mexic!).

Argentina putea și trebuia să ia cupa acum opt ani, atunci era vremea lui Messi. Acum e târziu, dar nu e prea târziu. Leo e încă aici. Și nu mai e chiar adevărat că niciun meci nu seamănă cu altul. Au fost destule partide gemene până acum în Qatar. S-a jucat binișor, deși nu mai există echipe mari.

Unde ne sunt eroii?

Mondialul nu are însă, până acum, niciun erou, căci ecuadorianul Valencia va fi mereu subestimat. Totodată, e devreme și prea greu.

Cum să mai fii erou la o cupă mondială, după ce a vizitat pământul obiectul zburător Diego Armando Maradona? (Mbappé ce mai începe să marcheze ca un erou, dar, deși e campion mondial deja și cel mai bun în 2022, ceva tot lipsește).

Brazilia și restul (mai puțin Franța)

Până acum, Brazilia a arătat cel mai bine. Și cu Neymar Jr. în afara primului unsprezece are o șansă reală să câștige trofeul. După douăzeci de ani. A trecut, iată, un roman de când n-a mai luat Brazilia un Mondial.

Pe lângă Brazilia, toți au părut încadrabili la „și alții”. Mai puțin, desigur, Franța, campioana mondială en-titre și prima calificată mai departe, cea mai puternică măcar dintre europene.

Germania n-are o generație mare, Spania e încă la început (spectaculos, dar început), Anglia e inconsecventă, Arabia Saudită a bătut Argentina și, la fel ca România în ’94, n-a știut ce să facă mai departe (ce poți să faci mai departe?).

Un Mondial fără eroi

Richarlison. Foto: Imago Images

Bătrânii și marea mediocritate

Costa Rica e tot mai departe de 2014, africanii (preferatele mele sunt Ghana, Senegalul și Camerunul – și toate-s pe făraș) joacă un superb și ineficient fotbal atletic și haotic (Marocul și Tunisia au fost imature). Japonezii sunt dârji și iuți și asta nu e niciodată de ajuns.

Uruguay-ul a ruginit, dar încă poate străluci, iar Coreea de Sud – ei bine, ea încă se naște, se tot naște. Australia a progresat, dar mai trebuie să treacă o sută de ani ca să treacă de vreun „sfert” mondial.

Curajoșii iranieni

Americanii tot promit, dar, tot așa, s-ar putea să mai dureze, Elveția și-a pierdut sarea și piperul, iar Iranul poate să învingă Țara Galilor (dar nu la rugby). Iranienii sunt curajoși – și fotbalistic, și civic (dar nici curajul singur nu ajunge). Ecuadorul e exotic și nimic în plus (dar nici în minus).

La Mondial se marchează după pase lungi și atacanții care știu să evite ofsaidul mai ratează doar dacă sunt bezmetici sau îl au în față pe Ochoa, neprețuitul portar mexican, care a făcut Mondialele mai frumoase, dar nimeni nu i-a spus acest adevăr elementar. 

Sau dacă ai glezna fină a lui Enzo Fernandez, argentinianul de douăzeci și unu de ani, care e venit din viitor.

Când Olanda și Belgia se confundă

Cât despre Portugalia, ea depinde în continuare de Ronaldo, iar Ronaldo a îmbătrânit, la rândul lui. Iar Croația trăiește din Modrici (și talentul trece?) și amintiri. Serbia a fost apatică, Danemarca simpatică (dar a strâns doar un punct amărât).

Și Canada, draga de ea, doar preludiul unei relații platonice. Iar Belgia și Olanda au ajuns să se confunde și, pierzându-se astfel, să nu mai spună prea mult.

Orice Mondial fără Italia...

Pe de altă parte, orice cupă mondială fără Italia e oricum blestemată să fie repede uitată. Rusia 2018 și Qatar 2022 sunt condamnate.

Mai ales că ele au existat doar pentru că FIFA a devenit, cu anii, o organizație-familie, ca Mafia. Italienii nu ne-au dat, în trecerea timpului, doar Renașterea, moda, cinematografia magnifică, pizza fără ananas și fotbalul impecabil. Sunt doar câteva litere diferență între FIFA și Mafia și asta nu e chiar întâmplător.

Puterea de a îndura

Și ne uităm, da, ne uităm spre deșert, dar știm că de fapt n-ar trebui, ar trebui să boicotăm Mondialul acesta murdar de jegul corupției și de morții de sub stadioane, să-l ignorăm, ca regele Cantona, care mereu a fost înțelept, dar asta nu i-a folosit prea mult.

Ne uităm însă, și ne luăm, iată, din foarfeca lui Richarlison puterea de a îndura.

articolul original.

Natura umană şi legile lui Dumnezeu

28 November 2022 at 00:52
image

*

Marcată de Legea numerelor mari a lui Bernoulli, de calculul probabilităţilor şi de teoria jocurilor de noroc, pentru care hazardul devine factorul primordial atât în cadrul evoluţiei cosmice, cât şi în cadrul evoluţiei societăţii umane, teorii şi legi pe care le-am studiat cu aviditate, uneori, şi cu oroare, în vremea studenţiei mele, mintea mea ultra raţională continuă să producă, pentru a putea contrabalansa abstracţiunile, metafore şi imagini poetice din cele mai insolite, plecând de la revelaţiile eului profund şi cele întâlnite în spaţiul adiacent al naturii înconjurătoare, în încercarea sa perpetuă de a ajunge să perceapă şi să înţeleagă măcar o parte din misterele ce guvernează macro şi microcosmosul în care vieţuim, şi terminând cu meditaţiile pe marginea stărilor holotropice ce ne dezvăluie locul din care izvorăsc luminile sacre şi legile lui Dumnezeu.

*

Parcă în consens cu Elon Musk, unul dintre marii teoreticieni ai globalismului, pornind de la faptul că într-un viitor apropiat din pricina creşterii exponenţiale a populaţie şi a epuizării resurselor, emitea o foarte interesantă strategie pentru salvarea umanităţii de la inevitabila pieire. Privită cu ochii raţiunii, teza lui pare nu numai bizară, ci şi inacceptabilă. Savantul propunea nici mai mult, nici mai puţin decât resetarea dimensiunilor fiinţei umane, care, conform teoriei sale, ar fi trebui să ajungă să măsoare în înălţime circa 15 cm. Savantul nu ne dezvăluia metoda prin care ar putea coborî omul de la dimensiunile sale actuale la mărimea unui pitecantrop. Sunt sigur că în prezent ingineria biogenetică este capabilă de o astfel de performanţă. Aşa că nu trebuie să punem la îndoială capacitatea tehnologiei umane de a produce în serie fiinţe de dimensiuni liliputane.

Odată cu reducerea dimensiunii omului, se va reduce substanţial şi consumul, astfel că resursele existente vor putea fi păstrate încă mult timp, iar noua civilizaţie va putea supravieţui încă multe milenii pe Terra, fără a fi nevoită să-şi caute un habitat pe o altă planetă.

Întrebarea pe care ne-o punem însă e aceasta: dacă omul va ajunge la dimensiunea de 15 cm la ce pericole se va expune?

Va mai putea el trăi în mediul înconjurător în care pisicile şi câinii îl vor putea mânca dintr-o înghiţitură, iar insectele, da, insectele care acum i se par mici, vor avea dimensiuni cu adevărat ameninţătoare? Sau va trebui ca savanţii să micşoreze la aceeaşi  scară şi mediul înconjurător?

Dar ce se va întâmpla cu mintea umană?

Dacă omul va avea 15 cm înălţime ce capacitate va avea cutia sa craniană? Cât va cântări creierul său? Va avea el măcar a zecea parte din greutatea pe care o are crierul savantului ce a emis această ipoteză?

Există mai multe răspunsuri posibile la această întrebare. Am să mă opresc doar la unul dintre ele, care sună astfel: în prezent omul nu-şi foloseşte decât o mică parte din materia sa cenuşie, prin urmare ar putea renunţa la tot ce e de prisos şi atunci ar trebui să se descotorosească de tot ce e de prisos, aruncând pe scara evoluţiei lestul peste bord. Din punct de vedere cognitiv şi ideatic, creierul lui ar trebui să aibă conştienta şi strălucirea unui diamant pur.

Ce viitor strălucitor ne-aşteaptă.

*

Moralitatea politică este o utopie. Politica nu e morală sau imorală; este aşa cum este, nimic mai mult şi nimic mai puţin şi ca orice activitate umană îşi are regulile ei. Apoi însăşi noţiunea de moralitate este relativă în funcţie de spaţiu şi de timp; în sensul că un lucru considerat a fi moral în spaţiul X şi timpul Y, poate fi imoral în spaţiul Z şi timpul V etc., etc.,

A încerca să fii moral în politică înseamnă, de fapt, a nu fi om politic. Căci politica nu are nimic comun cu morala. Nu este vorba aici de machiavelism, nici de o gândire, ca să zicem aşa, întoarsă pe dos, ce s-ar vrea neapărat originală, ci de o constatare simplă: moralitatea în politică este apă de ploaie.

Cei care angajându-se în acest joc urmăresc, printre altele, să-şi păstreze obrazul curat şi reputaţia neştirbită, dau dovadă nu numai de o gândire suficientă, ca să nu zic mediocră, dar posedă şi un instinct care nu funcţionează după legile naturii umane. Vorbesc de instinctul de acaparare. Omul este un animal rapace. Iar politica îi creează un teren propice pentru dezvoltarea tuturor instinctelor sale. Apoi trebuie să spunem că natura umană este prin ea însăşi imorală. Vorbesc de om în general, nu de societate, care este prin excelenţă imorală.

În politică - şi nu numai în politică, ci şi în viaţa cea de toate zilele - trebuie să ne călăuzim după instinctele noastre primare. Cu cât vor funcţiona ele mai prompt, cu atât felul nostru de a fi va fi mai natural, iar acţiunile noastre vor căpăta o finalitate clară, fără şerpuiri şi complicaţii psihologice de prisos. Scrupule putem avea numai faţă de noi înşine, nu şi faţă de ceilalţi. Nimeni nu poate fi „un monstru al moralei”.

Odată intrată în jocul politic, o fiinţă umană trebuie să-şi schimbe fizionomia: din una umană ea trebuie să se transforme, ca să facem un joc de cuvinte, în una inumană. Cu cât vom avea mai puţine scrupule, cu atât vom fi mai eficienţi.

Odată intrat în jocul politic - care e un joc extrem de dur -, trebuie să ţii cont de cei care te cunosc şi vor să acţionezi conform intereselor şi principiilor lor; nu trebuie în politică să ţii cont nici de cei care te judecă acum pentru faptele tale prezente şi nici măcar de cei care te vor judeca (şi deci cunoaşte) în viitor. Datoria ta, ca om politic, este să acţionezi. Şi cum? Cum altfel decât eficient. Şi cum altfel decât în funcţie de interesele tale şi de cerinţele momentului. Dacă vei acţiona bine, în sens de eficient, în prezent, vei acţiona bine şi în viitor. A avea scrupule în politică, înseamnă a şovăi. Iar şovăiala nu duce decât la un eşec pe toate liniile.

*

Când densitatea populaţiei atinge cota critică, se condensează nu numai spaţiul, ci şi timpul. Şi se mai produce încă un fenomen ce ţine de subconştient: senzaţia de strivire a aurei. Individul (persoana), din cauza permanentului frecuş cotidian, este deposedat(ă) încetul cu încetul de învelişul său astral, care-i înconjoară corpul ca o mantie protectoare. În acest înveliş de esenţă energetică se află înmagazinată toată informaţia privind istoria sa şi a speciei. Când vom putea descifra acest înveliş, o parte din enigmele legate de intuiţie, cunoaştere, comunicare prin intermediul sugestiilor sau a viselor sau a altor fenomene paranormale vor fi elucidate. O parte din informaţiile acestea se află înscrise în această placentă astrală, iar o altă parte în fluidul care circulă prin corpul nostru şi ne menţine în viaţă. Sângele este cea mai exactă cronică a familiei şi a speciei. El e ca o peliculă fluidă care rotindu-se în corpul nostru nu numai că menţine celulele în stare de funcţiune, dar proiectează în conştient şi subconştient fragmente din „vieţile anterioare”. Când spun aceasta, nu mă refer neapărat la reîncarnare. Ci la acea moştenire genetică pe care o preluăm de la părinţii şi străbunii noştri. Pe calea sângelui ni se transmit experienţe şi trăiri ale unor generaţii ce au apus de mult. Cine va reuşi să decodifice (sau să proiecteze din subconştient în conştient sau chiar în afara lui) aceste cronici ale sângelui va şti aproape totul despre om. Răzbunarea sângelui nu-i o expresie întâmplătoare. S-a întrerupt undeva o verigă, trebuie întreruptă o alta într-un alt arbore genealogic. Vendetele, războaiele îşi au punctul de plecare tocmai în acest substrat.

*

Se vorbeşte din ce în ce mai mult despre războiul atomic iminent şi despre supravieţuire. Asupra războiului nu mă pronunţ. Deocamdată el are rolul unei sperietori de ciori amplasate într-un lan de grâu pe jumătate pârjolit. Dacă va izbucni sau nu, nu ştim.

În privinţa supravieţuirii speciei umane nu trebuie să fim foarte pesimişti.   

Întotdeauna natura, inclusiv cea umană, a găsit soluţii pentru ieşirea din impas. Vor veni războaiele atomice, bolile provocate de viruşii virtuali, dar şi naturali. După cum se ştie, în momentul în care într-o cultură vegetală sau microscopică densitatea pe unitatea de măsură atinge o limită sufocantă, intervine legea magică a reglării echilibrului. Aşa se întâmplă şi cu societatea umană. O parte din componentele culturii, indiferent dacă sunt oameni, plante, animale sau viruşi, bacterii sau simple celule (în cazul unui corp) se îmbolnăvesc şi mor. Sistemul se reglează de la sine. Legile interne ale reglării echilibrului în masa corpurilor joacă rol de Dumnezeu. Armele de distrugere în masă n-au apărut din senin. Ele sunt o „invenţie” a masei. O reacţie legitimă a individului sau a grupului faţă de supraaglomeraţia care se produce pe mapamond. Cu cât densitatea populaţiei va creşte, cu atât cantitatea de armament pe cap de locuitor va creşte şi ea. În sânul populaţiei se strecoară încetul cu încetul ideea (alimentată de subconştientul colectiv) că suntem deja prea mulţi.

Şi suntem, într-adevăr, prea mulţi.

Am atins sau suntem pe cale de-a atinge cota critică.

Păzea.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist

articolul original.

(Fă)Râme de realitate IV

28 November 2022 at 00:51
image

Săptămâna 39, ziua 270 de război

Lunea, pe la 9 jumate, îl au invitat pe psihologul Radu Leca. Azi a vorbit despre „populari”, în sensul acela pe care-l ştim din filmele americane. Şi m-a cam zgâriat pe creier felul simplist în care i-a descris pe „populari”, anume exclusiv prin ai prezenta la grămadă drept indivizi traumatizaţi încă din copilărie (lipsă de atenţie din partea părinţilor etc.), aşa că, acum, maturi fiind, fac tot ce pot ca să fie băgaţi în seamă, să devină, adică, „populari”, inclusiv lucruri reprobabile, fiind consideraţi, deci nocivi dpdv social!

Păi, nu zic că nu există genul acesta de oameni, dar nu cumva există şi persoane populare pe bune, graţie faptului că sunt carismatici, cu umorul la purtător, deştepţi fără să trebuiască să se dea deştepţi?!?

O ascultătoare de la Sf. Gheorghe, apropo de Ziua Mondială a Salutului, a deplâns faptul că „Bună!” e o salutare neterminată şi, din păcate, ar fi fost preluată „şi de ardeleni”! Mda, ce să zic, s-au stricat, care va să zică, şi ardelenii ăştia - auzi, să spună „Bună!” în loc de „Bună dimineaţa!”, „Bună ziua!” ori „Bună seara!”

În ce mă priveşte, poftim, spun şi eu adesea doar „Bună!”, dar, ce-i drept, doar când cel pe care-l salut mie cunoscut. Şi mi se pare firesc aşa.

Săptămâna 39, ziua 271 de război

Să vedeţi chestie: am luat eu de pe la Sibiu şi câteva ziare germane, iar în Karpatenrundschau (care apare joia ca supliment al ADZ - Allgemeine Deutsche Zeitung für Rumänien) am mereu plăcerea să găsesc şi două integrame faine marca Ovidiu Şperlea! De data asta (KR din 17.11.22), în centrul atenţiei s-a aflat braşoveanul Guido Gräser (1879-1958), un personaj pitoresc, prezentat într-o mică poveste însoţitoare. Şi ce aflu din a doua integramă? Că pe finalul vieţii, şi-a petrecut adesea vremea într-un local din München care ar exista bine mersi şi azi: rezolvând integrama, am aflat, desigur, numele localului - „Klein Bukarest”!

Săptămâna 39, ziua 272 de război

Paradoxul congenialităţii: Şi doi proşti pot fi congeniali!

Alex Lancuzov, omul cu ştirile rutiere, pomeneşte de un transport agabaritic, iar eu exclam, iar, în sinea mea: mamă, ce-mi mai place cum sună cuvântul ăsta! Agabaritic!

Seară. Sună un ascultător la RRA. „Bună seara, domnule Johann! Am onoarea să vă salut!”

Ei?

De când n-am mai auzit expresia asta.

Săptămâna 39, ziua 273 de război

Nu mai ştiu în ce context mi-am amintit de zicerea unui fotbalist german, de un haz aparte, care, citez din memorie, suna cam aşa: „Vom Feeling her hatte ich ein gutes Gefühl!” Cum ar veni, din punct de vedere al feelingului, am avut un sentiment bun!

Care-i cea mai bună naţie de pe glob? Imaginaţia, oameni buni!

Săptămâna 40, ziua 274 de război

Pescuita tot de la RRA: „... mi-am luat un câine de pază şi mi l-au furat...”. Ha? Chiar aşa, chiar asta a spus omul? Oricum, sună tare de tot.

Săptămâna 40, ziua 275 de război

Mor când îi mai aud pe unii (la tv, la radio) vorbind de „oameni de bine” - credeam că sintagma e iremediabil compromisă încă din anii 1990, pe când „oamenii de bine” erau îndeobşte votanţii lui Iliescu. Dar, de, generaţiile mai tinere...

Constatare: un şoarece, am descoperit, mi-a ros cablul de la mouse! Bine că s-a oprit înainte să mi-l strice.

Săptămâna 40, ziua 276 de război

Se anunţă meciurile de la Mondialu' din Qatar. Cică azi ne aşteaptă „superduelurile” dintre Tunisia şi Australia, dintre Polonia şi Arabia Saudită! Băi, aţi înnebunit? Câteva ore mai târziu, cineva a (fost) coborât cu picioarele pe pământ şi nu s-a mai vorbit de „superdueluri”.

Săptămâna 40, ziua 277 de război

Iaca, azi urmează, da, un superduel la fotbal, între Germania şi Spania. Hai România!

Michael Astner este poet, traducător şi publicist

articolul original.
❌