ACTUALITATE
🔒
Au fost publicate stiri noi. Click aici pentru a le afisa.
Astazi — 8 August 2022Ultimele Stiri

Revoltă, deznădejde și o neputință care sufocă

8 August 2022 at 12:23
image

Revolta, deznadejde și o neputinta care sufoca. Am trecut de multe ori prin acesta trairi in sutele de materiale pe care le-am facut in aceasta tara. Oamenii care le genereaza sunt langa noi, ii vedem, ii intalnim, auzim. Unii ar trebui sa fie calauze, repere.

Zilele acestea, mai multi doctori ii sar in cap medicului Marius Uscatu pentru ca a indraznit sa semnaleze, revoltat, faptul ca intr-o sala de operatii cineva sta la cafele fara masca la doar cativa metri de pacient. Asta in conditiile care spitalele noastre colcaie de bacterii care ucid. In loc sa inteleaga semnalul de alarma tras de medicul Uscatu, multi colegi l-au criticat. Situatie care vorbeste despre inconstineta, ba chiar lipsa de simtire a unor cadre medicale.

Zilele trecute o masina a gonit cu 235 de km/ora pe soselele Romaniei. Pe scaunul din dreapta se pare ca era arhiepiscopul Teodosie. O asemnea viteza se poate incadra in categoria pacatelor extrem de grave ca ucidere sau sinucidere. Nu mai vorbim de latura penala. Ce pot intelege unii din comportamentul episcopului? Ca se poate! Tocmai de aceea drumurile noastre sunt strajuite de crucile nevinovatilor care au pierit din cauza celor care au considerat „ca se poate”.

Avem un premier care atunci cand citeste te duce cu gandul la un copil care tocmai ce a terminat de studiat literele Abecedarului. Omul e acuzat ca si-a plagiat teza de doctorat. In loc sa isi puna lucrarea pe masa si sa invite doritorii sa o examineze si sa le stea la dispozitie cu lamuriri, premierul lasa institutii intregi sa faca tot posibilul pentru a-l scoate basma curata.

Si daca tot a venit vorba de premier, imi vine in minte Ludovic Orban care isi serba cu nepasare ziua cu alai in timp ce toata lumea cerea sa pastram distanta, sa purtam masca, sa ne salvam cumva.

Si astfel de exemple sunt la tot pasul. A intrat cumva in firea noastra sa incalcam regulile, sa le ignoram, sa nu ne pese. De aceea avem o tara plina de gunoaie, avem spitale mizerabile, rauri, campuri si paduri pline de gunoaie. Pentru ca nu ne pasa! Avem oameni care nu constientizeaza importanta functiei in care au ajuns, unii vremelnic, altii pe viata, oameni lipsiti de simtire.

Tara aceasta va arata altfel atunci cand fiecare isi va intelege rostul si isi va face datoria acolo unde e, indiferenta de pozitia pe care o ocupa, in ziua in care o sa inceapa sa ne pese mai mult de cei de langa noi. Sper sa apucam acea zi…

sursa foto: Digi24

Text Alex Dima

articolul original.

Slavă lui Rabelais

7 August 2022 at 23:52
image

***

Orwell e un mic copil faţă de realitatea ce ni se roteşte azi în faţa ochilor. Multe din deciziile pe care le iau liderii noştri europeni ne duc cu gândul la romanul lui François Rabelais intitulat „Groaznicele şi înspăimântătoarele fapte şi isprăvi ale preavestitului Pantagruel, rege al Dipsozilor, feciorul marelui uriaş Gargantua”, care a văzut lumina tiparului, la Lyon, la mijlocul secolului al XVI-lea.

Deşi au trecut atâţia ani de la apariţia romanului său, astăzi opera lui Rabelais, de un burlesc ieşit din orbite, pare mai actuală ca oricând. Dacă ne uităm mai bine în jurul nostru, ne dăm seama că trăim în plin Rabelais.

Pentru apărarea cetăţii Parisului, una din soluţiile adoptate de personajul său celebru, Pantagruel, a fost să aşeze pe zidurile oraşului fundurile rubensiene ale femeilor de stradă din Paris orientate spre câmpul de luptă, tulburând astfel minţile asediatorilor.

Scena aceasta celebră are o corespondenţă cu anumite decizii luate la vârful diverselor organisme ale UE. Cum ar fi aceea legată de emisiile de gaze şi de supravegherea amprentelor de carbon pe care fiecare cetăţean al planetei noastre îl emană în atmosferă.

La nivelul cel mai înalt s-a stabilit că aceste emanaţii sunt extrem de toxice afectând stratul de ozon. Drept urmare, decidenţii au propus ca, într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat, fiecare cetăţean european să fie strict monitorizat privind emisiile de carbon pe care le degajă, primind un anumit număr de puncte, în funcţie de poluarea pe care o produce: mai exact, în funcţie de - scuzaţi expresia - pârţurile pe care le trage, nu pe faţă, ci pe şest.

Dacă gradul de poluare al unui cetăţean va depăşi limita admisă, atunci acesta va fi izolat în spaţii speciale şi ţinut atâta timp acolo până când gradul de poluare va scădea sub limita admisă. Tot în funcţie de poluare, se vor face şi angajările, angajatorilor revenindu-le sarcina de a transmite autorităţilor centrale, lunar sau trimestrial, rapoarte în acest sens.

Bineînţeles că fiecare om al planetei va putea emana un volum limitat de gaze în atmosferă fără să fie taxat, dacă cuantumul acesta va fi depăşit, statul va percepe taxe, care vor creşte într-un ritm progresiv. Dacă persoana în cauză nu va mai dispune de fonduri pentru emanaţiile sale, i se va lua dreptul de a respira. Eutanasie rea se va face cu mijloace dintre cele mai moderne şi într-un cadru cât mai liniştitor. Se vor auzi păsărele ciripind, apa curgând, se vor auzi şi acordurile muzicii lui Bach.

Deocamdată s-a intenţionat implantarea uneia dintre variantele acestui proiect, aflat, ce-i drept, într-un stadiu incipient, la fermele de vaci din Olanda. Desigur, vacile olandeze, păscând o iarbă grasă, degajă multe bule de bioxid de carbon, de aceea numărul lor, conform deciziei adoptate, ar trebui redus drastic. Proiectul a stârnit un val de nemulţumiri în rândul fermierilor olandezi ale căror producţii de carne, de lapte şi de brânzeturi erau afectate. În ciuda promisiunilor autorităţilor că fermele rumegătoarelor ar putea fi foarte bine înlocuite cu fermele de viermi şi de insecte, destinate hranei populaţiei, fermierii nu au cedat. Ca să potolească protestele, autorităţile caută azi o soluţie de compromis.

Dacă vor citi cu atenţie romanul lui Rabelais, cu siguranţă vor găsi acolo şi compromisul. Romanul lui Rabelais le va oferi o soluţie salvatoare pentru ieşirea din impas.

Slavă lui Rabelais! De trei ori slavă!

***

Odată cu impunerea sancţiunilor, Europa şi-a scos vălul arătându-şi vulnerabilităţile. Am aflat ceea ce, de fapt, se ştia dintotdeauna, dar era trecut cu vederea. Şi anume: bătrânul continent - şi mă refer aici în special la Europa occidentală - are o economie competitivă, dispune de tehnologie avansată, dar nu are suficiente resurse de materii prime, şi nu mă refer aici doar la petrol şi gaze, ci la alte materii prime necesare industrie, pentru a-şi satisface nevoile. A căzut în primul rând vălul de pe Germania, care şi-a pierdut brusc din aura sa, expunându-şi goliciunea şi arătându-şi punctele slabe din economia sa.

Vulnerabilitatea aceasta a devenit atât de vizibilă, încât, de acum înainte, Germania, dar şi alte ţări dezvoltate vor fi şantajate dacă nu numai de Rusia, ci şi de alte ţări precum Nigeria, Algeria, Senegal, Kazahstan, Azerbaidjan, ca să mai vorbim de ţările din Golf, mari producătoare de gaze şi petrol, care vor profita - în fond, aceasta-i legea pieţei - de nevoia acută a Europei de a-şi menţine producţia la un anumit nivel şi, bineînţeles, o vor ţine mereu în şah, crescând mereu preţurile.

Vom intra într-o epocă în care resursele de materii vor conta la fel de mult ca şi tehnologia. Epoca energiei ieftine, după cum spunea un comisar european, a luat sfârşit.

Epoca revendicărilor abia a început.

***

Afişând un zâmbet cuceritor pe faţă, dă mâna cu o fiinţă nevăzută aflată în spatele său. Camerele de luat vederi l-au surprins de câteva ori în această ipostază. Congresmenii americani au fost martori şi ei la astfel scene ce s-au derulat chiar în clădirea Capitoliului din Washington.

Unii comentatori politici au pus ieşirile pe seama vârstei, a neatenţiei, a tulburărilor de memorie şi a senilităţii de care dă dovadă preşedintele în unele situaţii, mai ales după ce ţine un discurs. Atunci, parcă din reflex, mânat de un instinct ce vine parcă nu dinlăuntru, ci de undeva din afara sa, preşedintele Biden se întoarce cu spatele la public şi strânge cu amabilitate şi recunoştinţă o mână nevăzută.

Să fie vorba de halucinaţie?

Tot ce e posibil. În fond şi preşedinţii nu sunt roboţi, ci oameni şi au parte de halucinaţii şi viziuni. Marele Cezar, dar şi Mohamed aveau periodic crize de epilepsie, când primeau anumite semnale din cer cum să acţioneze într-un caz sau altul. E tot posibil ca şi domnul preşedinte Biden să primească de undeva semnale, acţionând ca atare. Mai dă o sancţiune, mai decantează un război şi lumea merge înainte, ba chiar o mai ia şi înapoi..

Sau poate că lucrurile sunt mai simple decât ne închipuim şi că din pricina încordării, a stresului pe care-l simte atunci când ţine un discurs, preşedintele Biden se dezorientează pentru o scurtă perioadă, pierzând contactul cu realitatea. Mulţi însă insistă pe ideea lor, merg cu supoziţiile până în pânzele albe şi afirmând că în spatele preşedintelui Joe Biden stă întotdeauna o entitate nevăzută, venită dintr-o altă dimensiune, care-i controlează şi-i coordonează mişcările şi gândurile, şi care, îl ajută să ia anumite decizii cruciale şi să treacă fără prea mult stres peste momentele de cumpănă. Şi tocmai pentru faptul că-l ajută în astfel de momente, preşedintele Joe Biden simte nevoia să-i fie recunoscător fiinţei nevăzute, strângându-i mâna.

Desigur, nimeni nu ştie dacă această entitate vine de undeva de pe pământ sau din cosmos: cert este că pentru Joe Biden ea a devenit o prezenţă obişnuită.

Şi nu numai pentru el, ci şi pentru agenţii săi de pază, care l-au surprins, după cum afirmă unele surse, în ipostaze şi mai insolite.

Agenţii FBI, dar şi cei de la CIA au acţionat cu prudenţă şi discreţie, încercând să dezlege misterul şi să afle dacă entitatea nevăzută ce-l bântuie pe Biden nu e cumva un agent străin, trimis cu misiunea specială pentru a destabiliza America. Şi nu numai America, ci şi o mare parte din aliaţii săi fideli.

Atraşi de subiect, profiler-ii din State au reuşit după nenumărate încercări să-i fac un profil psihologic entităţii în cauză, stabilind că au de-a face cu o entitate stabilă emoţional şi echilibrată din punct de vedere somatic, ba mai mult decât atât, au trecut la etapa următoare şi luând legătura cu o echipă de graficieni, au reuşit să-i facă şi un portret „anatomic”, în urma căruia au tras concluzia că entitatea nevăzută seamănă cu o insectă. Mai exact cu un greier, care însă poate lua şi formă umanoidă.

Oamenii de pază ai preşedintelui au rămas însă destul de sceptici: ei suspectează entitatea de faptul că ar avea intenţii dubioase, printre altele să-l îmbrobodească pe preşedinte şi să pună mâna pe valiza nucleară. De aceea au urechile ciulite şi ochii aţintiţi în toate părţile. Ba chiar se spune că unii, cuprinşi de stres, ar suferi şi ei de anumite halucinaţii, auzind ca prin vis cum entitatea respectivă se apropie de fotoliul în care preşedintele îşi face siesta, încercând să-i smulgă valijoara din mâna adormită: „Lasă-mă un pic s-o văd mai bine cum arată...”

Preşedintele însă e vigilent chiar şi atunci când e pe jumătate adormit: „Ia mâna”, îi spune.

„Promit că n-o să fac nimic rău...”

„N-am încredere în promisiunile tale. La drept vorbind nici nu ştiu cine eşti şi ce vrei de la mine...”

„Ar trebui să mă cunoşti. Ne întâlnim de atâta timp. Eu sunt Biden, sinele tău profund...”

„Jos laba de pe valiză, dacă eşti Biden! Dar te previn că nu există nici un Biden în afară de mine. Eu sunt Bidenul suprem. Hai, marş!”

Dar entitatea nu se lasă bătută cu una cu două, ci după un timp, oamenii de pază ai preşedintelui aud rostind cu voce limpede, ca de cristal: „Nu, drăguţele, Bidenul suprem sunt eu. Dă-mi, te rog, valiza...”

Etc., etc.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist

articolul original.

Ţara asta-i un miracol

7 August 2022 at 23:50

Nu ştiu de ce, dar parcă-n România guvernanţii par să exclame cu toţii (în gândul lor): Păi, unde-am ajunge dacă tot poporul ar putea să se ducă fără probleme dintr-o parte în alta, pe autostrăzi şi drumuri expres şi drumuri naţionale modernizate şi decongestionate de existenţa autostrăzilor şi drumurilor expres?!

Alertă RO-ALERT

Anul ăsta, dacă bine am reţinut, am primit până acum doar două mesaje RO-ALERT pe smartphone, ambele anunţându-mă că vine o furtună cu vijelii şi ploaie torenţială. Primul l-am primit pe la sfârşitul lui mai, la Iaşi, al doilea pe la sfârşitul lui iunie, la Amnaş. Ştiţi când le-am primit pe ambele? Aţi ghicit: fix după ce furtuna, vijelia şi ploaia torenţială trecuseră! Utilitatea publică? Zero, desigur.

Ca fapt divers, cea mai faină alertă am primit-o cu un an sau doi în urmă. Eram în tren spre Sălişte, în mijloc de noapte, undeva pe la Vatra Dornei. Mesajul alertei? Fusese văzut un urs undeva în pădurile din zonă (s-a specificat unde anume, dar, desigur, n-am ţinut minte zona)! Alerta asta, măcar, mi-a provocat un zâmbet: eram în tren, fără nicio treabă cu blana ursului din pădure...

Ostwind

Acum două săptămâni, pe AMC s-a dat filmul german Ostwind, din care, din 2013 încoace, când a apărut primul film, s-au mai făcut alte cinci continuări. În limba română, titlul este Furtună. Deci Furtună, Furtună 2, 3, 4... Mai văzusem primele două, acum am avut ocazia să văd continuările 3, 4 şi 5.

Despre ce-i vorba? Păi, despre un cal excepţional, un armăsar numit Ostwind cu care doar o fată adolescentă s-a putut înţelege şi l-a putut călări, având acea calitate rară de-a putea comunica cu caii, de-a se număra printre Pferdeflüsterer (horse whisperer - există şi un film american cu Robert Redford exact cu acest titlu: The Horse Whisperer, 1998) - cei care le şoptesc cailor.

Nu ştiu de ce, dar traducătorii care au făcut traducerea parcă au ţinut cu tot dinadinsul să se complice. Mai întâi, a traduce titlul filmului Ostwind prin Furtună mi se pare impropriu ori măcar pe alături, chiar dacă există o legătură logică între Vânt de Răsărit (cum a fost tradus numele calului înlăuntrul filmelor Ostwind 1 şi 2) şi o furtună. Sincer să fiu, eu unul aş fi lăsat titlul respectiv numele original - ar fi fost cea mai simplă şi cea mai elegantă soluţie.

Ei bine, ce credeţi că mi-au văzut ochii odată cu Furtună 3, 4 şi 5 (mai mult ca sigur traduse de altcineva, de aceea am vorbit la plural de traducători)? Noul nume al armăsarului andaluz (era originar din Andaluzia) a fost tradus din germană în limba română printr-un nume... englezesc: Windstorm!!! Hă??? Ce-i asta, frate? Am stat şi am stat şi m-am tot gândit şi zău dacă vreo explicaţie logică am găsit! De vreo justificare, desigur, nu poate fi vorba.

Unde am ajunge!

Recent, am dat peste un poem fain semnat de poetul elveţian Kurt Marti (1921-2017): Wo kämen wir hin/ wenn alle sagten/ wo kämen wir hin/ und niemand ginge/ um einmal zu schauen/ wohin man käme/ wenn man ginge.

Iată-mi traducerea: Unde-am ajunge/ dacă toţi ar spune/ unde-am ajunge/ şi nimeni nu s-ar duce/ să vadă odată/ unde-am ajunge/ dacă ne-am duce.

Nu ştiu de ce, dar parcă-n România guvernanţii par să exclame cu toţii (în gândul lor): Păi, unde-am ajunge dacă tot poporul ar putea să se ducă fără probleme dintr-o parte în alta, pe autostrăzi şi drumuri expres şi drumuri naţionale modernizate şi decongestionate de existenţa autostrăzilor şi drumurilor expres?!

Michael Astner este poet, traducător şi publicist

articolul original.
Ieri — 7 August 2022Ultimele Stiri

FCSB caută și nu găsește!

7 August 2022 at 11:06

Mare surpriză la Mioveni, unde era de așteptat ca vicecampioana să se impună lejer în fața ultimei clasate. Pe care nu puțini o consideră principala candidată la retrogradare. N-a fost însă așa. Nu doar că partida s-a încheiat la egalitate, dar Oct. Popescu et Comp. mai degrabă au câștigat un punct decât au pierdut două!

În ciuda unei posesii de 70%, FCSB era să se întoarcă la București cu mâna goală, căci Oancea și Cierpka au irosit în final, polonezul chiar în prelungiri, ocazii imense. Unice. Iarăși omul numărul 1 al formației din Berceni, portarul Târnovanu a intervenit providențial în ambele situații. În general însă, rezumând, acest nescontat 1-1 de la Mioveni a dovedit că degeaba ai mingea dacă nu știi ce să faci cu ea.

De notat că Pelici, tehnician despre care cred c-ar merita o echipă mai bună, a organizat meticulos apărarea. Ca o redută. Pe de altă parte, ghinionul a continuat s-o urmărească pe FCSB. În sensul că, după V. Crețu, Panțâru, Dumiter, I. Cristea, Fl. Coman și Radunovici, sâmbătă s-a accidentat și Ov. Popescu!

În condițiile în care Fl. Tănase tocmai a plecat, la fel Mamut, pus pe liber, iar la B. Rusu nu s-a apelat deoarece Gigi Becali i-a făgăduit primarului din Mioveni că nu-l va convoca, frumos că și-a respectat cuvântul într-o lume care uită ce promite de la mână până la gură!, Dică s-a văzut nevoit să-i introducă și pe debutanții Boboc, Dulca și Radaslavescu, care se antrenaseră doar o dată sau de două ori cu ceilalți!

FCSB caută și nu găsește!

Nicolae Dică, antrenor FCSB // foto: Imago Images

Ca atare, fără a-l absolvi pe Dică de încercările eșuate și improvizațiile de la FCSB, apreciate de unii (justificat) drept haos, e greu să transmiți o idee de joc, să stabilești o strategie, când la echipă e un du-te-vino permanent. Ca-n gară.

Faptul că vicecampioana, în ciuda achizițiilor, n-a obținut nicio victorie în 4 etape de L1 confirmă opinia lui Dan Petrescu, ironizată însă de toți "specialiștii", că echipele românești nu-s pregătite fizic și mental să joace în ritmul sâmbătă (duminică) - miercuri (joi), din care cauză și capotează.

Deși regretabil, "Bursucul" pare să aibă dreptate atât timp cât FCSB a rulat în actualul început de stagiune 26 de fotbaliști în 7 meciuri, mai mulți decât CFR Cluj, cu 24 în 9 meciuri! Concluzia e că FCSB tot caută ceva și nu găsește!

Că Becali a luat unii jucători ca să-i vândă repede și cu profit e o discuție mai amplă, ce nu-și are locul acum. Într-un moment în care, înaintea returului cu Dunajska Streda de joi, FCSB trebuie să strângă rândurile și să realizeze, de la patron la ultimul suporter, că un asemenea prilej nu poate fi ratat.

Campionatul e lung și vicecampioana poate, la o adică, recupera punctele cedate în acest start de sezon. Un pas greșit cu DS ar însemna însă un dezastru ce trebuie evitat. Părerea mea, chiar convingere, e că va fi. Că FCSB se va califica. 

articolul original.

​Radu Crăciun: Banii “dispăruți” din pilonul 2 de pensii private încep să apară. De unde?

7 August 2022 at 05:44

De cateva luni, spatiul mediatic este inundat de anunturi alarmiste privind “disparitia” banilor din fondurile de pensii private, scrie Radu Crăciun pe blogul personal. In acelasi spirit senzationalist am putea spune ca banii din pilonul 2 dupa ce au “disparut”, acum “reapar”. De unde? Ii scoate cineva dintr-un cufar?

Catusi de putin. Pentru ca, de fapt, termenul de “disparitie” a banilor este total incorect. Fluctuatiile in valorile activelor personale pe care multi participanti din sistemul de pensii private le-au constatat sunt consecinta volatilitatii pietelor financiare in care fondurile de pensii investesc. Daca doresti ca pe termen mediu si lung sa ai un randament investitional semnificativ peste o dobanda bancara (da, total predictibila) sau semnificativ peste rata inflatiei, nu ai de ales si trebui sa iti asumi fluctuatiile investitiilor in pietele financiare. Banii nu dispar si apar, ci valoarea activelor in care sunt investiti fluctueaza.

Si acum situatia la zi. Graficul de mai jos ne arata faptul ca, dupa ce la mijlocul lunii iulie, media aritmetica a valorii unitatii de fond in pilonul doi scazuse cu 8,6% fata de prima zi a anului, ieri, scaderea se micsorase la 5.1%.

Asta inseamna ca, doar in ultimele doua saptamani, valoarea unitatii de fond a recuperat aproximativ 40% din pierderile intregului an. Cum asa?

Ca si in cazul scaderilor, si in acest caz, influenta majora provine din evolutia titlurilor de stat care au o pondere de aproximativ 60% in portofoliul fondurilor de pensii. Graficul de mai jos arata evolutia indicelui care reflecta miscarile preturilor titlurilor de stat.

Si in acest grafic, se observa inversarea tendintei de scadere a valorii si cresterile aparute in ultimele doua saptamani. Este o tendinta asociata unui interes semnificativ mai mare manifestat de investitori pe piata primara a titlurilor de stat.

Va continua aceasta tendinta? Pe termen mediu, cel mai probabil. Chiar daca la un moment dat titlurile se tranzactioneaza sub pretul la care au fost emise prima data, asa cum se intampla astazi, in final, ele vor intoarce la valoarea lor nominala. Cu alte cuvinte, pe termen mediu, tendinta de crestere a valorii titlurilor de stat va continua. Implicit, fondurile de pensii ar trece cu succes peste inca un episod de volatilitate. Cu siguranta nu ultimul.

Comentează pe blogul lui Radu Crăciun.

articolul original.
Before yesterdayUltimele Stiri

(Re)denumiri anapoda ale unor instituții de învățământ (V)

5 August 2022 at 23:51

Nu este exclus ca timpul și uzul să valideze și să impună aceste formule denominative noi, dar, deocamdată, cel puțin pentru persoanele cu o educație umanistă solidă, impresia de improvizație și oportunism persistă.

Să notăm, în treacăt, că toate cele patru mari institute de medicină și farmacie din țară și‑au păstrat din vechea denumire numele patronului, dar au adoptat „titulatura” de universitate: Universitatea de Medicină și Farmacie «Grigore T. Popa» (Iași), Universitatea de Medicină și Farmacie «Carol Davila» (București), Universitatea de Medicină și Farmacie «Iuliu Hațieganu» (Cluj) și Universitatea de Medicină și Farmacie «Victor Babeș» (Timișoara). Decizia pentru universitate a fost luată, probabil, pe baza raționamentului că termenul vechi, institut, ar sugera o treaptă inferioară nu doar față de universitate, ci chiar și în comparație cu cel de facultate, mai ales că numărul facultăților a sporit: doar la Iași, de exemplu, au apărut medicina dentară (de ce nu mai este bun termenul vechi de stomatologie?) și bioingineria medicală. După cum arătam mai pe larg în primul episod al prezentei serii, la începuturile lor în vremea Scolasticii europene, universitățile au fost denumite cu termenul generic de universitas magistrorum et discipulorum ‘comunitatea sau asociația profesorilor și studenților’. Alături de teologie și drept, medicina era una dintre facultăți. Potrivit deci acestei semnificații primare și tradiționale, larg răspândită încă în culturile occidentale, întrucât universitatea cuprinde toate facultățile la un loc, îmbinări de cuvinte precum universitatea de teologie, universitatea de drept sau universitatea de medicină sunt receptate ca inovații neavenite și de un gust îndoielnic. Termenul universitate nu poate fi întrebuințat decât cu determinări care indică originea, numele fondatorului sau al unei personalități simbolice etc. Toate componentele sale nu pot fi decât facultăți!

În ciuda prestigiului dobândit în ultimele circa două secole în culturile majore ale lumii, la noi și vocabula politehnică, insituția care produce tagma atât de respectată a inginerilor, pare să se fi învechit și să-și fi pierdut strălucirea! Așa încât vechiul Institut Politehnic „Gh. Asachi“ din Iași a devenit Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi“, iar la București „înnoirea“ a mers doar până la jumătate, Institutul Politehnic devenind Universitatea Politehnică.

Un caz mai special de schimbare de nume neinspirată îl reprezintă vechile școli normale din România. De această expresie, conștiința publică românească leagă de peste o sută de ani instituțiile în care sunt pregătiți învățătorii și educatoarele. Comparând vechile denumiri cu cele recente, constatăm, la câteva dintre cele mai vechi și de prestigiu școli normale din România, o evidentă pierdere de „substanță simbolică“: Școala Normală «Vasile Lupu» devine Colegiul Pedagogic «Vasile Lupu» din Iași, Școala Normală «Carol I», a doua ca vechime din Principate după cea de la Iași, devine Colegiul Național Pedagogic «Carol I» din Câmpulung Muscel. Conștienți că nu pot renunța fără remușcări la veritabila emblemă națională preparandia, evocată frecvent de marii scriitori transilvăneni, și nici la numele celui care a fondat‑o în urmă cu peste 200 de ani, colegii de la Arad au recurs la o soluție maximală, propunând formula greoaie Colegiul Național «Preparandia Dimitrie Țichindeal» din Arad. Un caz absolut ciudat constatăm la Botoșani, unde, potrivit site-ului oficial, Școala Normală «Nicolae Iorga» a fost redenumită Liceul Pedagogic «Nicolae Iorga».

Închei considerațiile mele cu una dintre cele mai ciudate consecințe ale modei re-denumirilor instituțiilor de învățământ: deprecierea în uzul curent din România a nobilului termen liceu, cuvânt cu o istorie interesantă și cu o mare încărcătură cultural‑simbolică. Inițial, grecescul Λύκειον (Lýkeion) denumea le Atena o dumbravă sacră situată în apropiere de Acropole, dedicată zeului Apollon. Acolo își desfășura Aristotel lecțiile sale de filozofie peripatetică (gr. περιπατεῖν = ‘a se plimba’). Pătruns direct din greacă sau prin intermediul lat. lyceum în toate limbile de cultură europene (fr. licée, germ. Lyceum, engl. lyceum, ital. Liceo etc.), termenul este împrumutat și în românește pe la începutul secolului al XIX‑lea și ajunge să desemneze fără echivoc școala de nivel mediu, pe care un adolscent o urmează între gimnaziu și universitate. Cuprinsă de un inexplicabil entuziasm, de‑a lungul și de‑a latul țării, toată lumea nu mai vrea să meargă la liceu, ci, musai, la colegiu. Este foarte adevărat că și termenul colegiu (vezi partea I a seriei) are o istorie onorabilă. În tradiția românească însă a fost folosit foarte rar pentru a identifica o școală de nivel mediu, iar astăzi este frecvent întrebuințat pentru denumirea unor asociații profesionale precum Colegiul Medicilor, Colegiul Farmaciștilor, Colegiul Fizioterapeuților, Colegiul Cardinalilor etc.

Liceele vechi și glorioase au dorit să se înscrie și ele în masa semi-anonimă a colegiilor, încercând tot felul de artificii care să mai păstreze câte ceva din gloria de odinioară. Câteva exemple. Liceul Internat, fondat în 1895 de Spiru Haret, o veritabilă emblemă a Iașiului, se numește acum Colegiul Național «Costache Negruzzi», deși inscripția de pe frontispiciu (vezi fotografia!) a rămas încă la locul ei. Celălalt mare liceu ieșean, cunoscut până de curând sub numele de Liceul Național «Mihail Sadoveanu», a devenit pur și simplu Colegiul Național din Iași. Lipsa oricărui determinant, inclusiv renunțarea la numele lui Mihail Sadoveanu ca patron, este menită, evident, să indice unicitatea instituției, subliniind un fel de monopol asupra adjectivului național. În rest, uniformitate și conformism: Colegiul Național «Emil Racoviță», Colegiul Național «Mihai Eminescu» etc.

Semnalez în încheiere o combinație onomastică frizând comicul. Unul dintre cele mai vechi și reputate licee din București, denumit tradițional Școala Centrală de Fete, a purtat în deceniile comuniste numele Liceul «Zoia Kosmodemiankaia», după numele unei „eroine a Uniunii Sovietice“. Urmele infamante ale oportunismului lacheilor ocupantului bolșevic trebuiau, desigur, șterse! Dar un semn de deferență se cuvenea și spre zeul noului oportunism, așa că numele actual al vestitei școli este: Colegiul Național «Școala Centrală».

Nu este exclus ca timpul și uzul să valideze și să impună aceste formule denominative noi, dar, deocamdată, cel puțin pentru persoanele cu o educație umanistă solidă impresia de improvizație și oportunism persistă.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

articolul original.

Uimitorul concurs de arhitectură (3)

5 August 2022 at 23:50
image

Nu a trecut multă vreme de la stabilirea echipei câştigătoare a concursului internaţional de arhitectură din proximitatea pieţei Palatului Culturii. Interesul pentru soluţiile realizate s-a stins. Probabil, echipa câştigătoare UNStudio lucrează deja la proiect, la documentaţiile pentru avizare, aprobare, autorizare. Discuţii mai mult sau mai puţin constructive vor mai fi, mai ales în momentele de consultare publică a planului urbanistic zonal ce va fi realizat cu această ocazie.

Comentariile, dialogul pe această temă n-ar trebuie să înceteze. Deunăzi, un cunoscut colecţionar de artă din Iaşi, medic, se arăta foarte mirat de sărăcia ideatică a avalanşei de construcţii noi realizate în ultimii treizeci de ani şi mă întreba ce este de făcut, ce soluţii sunt pentru ca oraşul idee, oraşul colinelor să nu-şi piardă cu totul puterea tradiţională de a impresiona.

În primul rând, pentru fiecare ieşean, imaginea esenţă a oraşului este diferită. Nu mai putem vorbi de mult timp de idei comune, mai bine zis comunitare, de atitudini şi repere comune. În consecinţă cearta este inevitabilă. Dar cearta în sine nu este un fenomen negativ dacă are un sens, un rost, dacă duce la coagularea unei mişcări culturale specifice Iaşului. Din păcate nu putem vorbi de aşa ceva, dimpotrivă, din ce în ce mai mult noile investiţii stârnesc scandaluri. În timp ce revistele culturale, ziarele, televiziunile şi radiourile locale, internetul, enclavizează interesele pe grupuri din ce in ce mai restrânse. Marile idei, principiile esenţiale, îşi pierd astfel puterea de influenţă întrucât personalităţile oraşului nu mai au rolul cuvenit în mulţimea de voci zgomotoase, fără conţinut. Prin urmare în peisajul acesta de zgomote, o mişcare culturală profundă pare imposibilă.

În al doilea rând, nu s-a discutat, nu se discută în adâncime, valoarea de oraş a Iaşului. Frumuseţea lui nu este compusă dintr-un muzeu de monumente. De altfel nici unul dintre monumentele de arhitectură din Iaşi nu se regăseşte în topul istoriilor de specialitate. În schimb Iaşul a fost un ansamblu unic, minunat, de clădiri, multe dintre ele de calitate. Deci, valoarea de oraş a Iaşului este dată de imaginea, de peisajul, de silueta spaţiului construit cuibărit între colinele lui. Ori această caracteristică fundamentală a fost permanent deturnată în cursul dezvoltării impetuoase din perioada comunistă şi post comunistă. Este o deturnare cu forme construite, cu puţine excepţii, nesemnificative arhitectural.

În concluzie ne confruntăm cu un mare deficit de creativitate, de autenticitate a proiectelor de urbanism şi arhitectură. Concursul realizat de Iulius a demonstrat potenţa, impactul benefic al arhitecturii bune discutate în forul public. El mai demonstrează că singura soluţie pentru sărăcia de idei în care trăim, pentru depersonalizarea oraşului, altădată strălucitor, este concursul.

Să ne imaginăm că fiecare instituţie publică din Iaşi, fiecare dezvoltator important, apelează la concursul bine şi corect gândit. Asta ar putea însemna evenimente culturale cu frecvenţă lunară sau chiar mai mare pentru susţinerea arhitecturii şi urbanismului autentice. Dacă s-ar întâmpla aşa s-ar produce o adevărată revoluţie benefică înţelegerii fenomenului cultural. Am avea mare nevoie de ea. Comunismul a rudimentalizat, a sărăcit arhitectura de masă, iar în perioada următoare fenomenul s-a înrăutăţit prin năvala pastişelor, kitschului, facilului nesemnificativ. În al doilea rând s-ar normaliza ierarhiile, specializările, în lumea arhitecţilor. Arhitectura este un domeniu extrem de complex, ea presupune valoare, creativitate, conexiuni culturale profunde, abordări contextuale autentice, imposibile în sistemul subversiv, clientelar, corupt, actual. În al treilea rând ar creşte exponenţial şansele de a se realiza o arhitectură de valoare integrată în spiritul Iaşului. Este o cale de a lăsa urmaşilor urme adevărate în istoria arhitecturii şi urbanismului.

În fine, nu în ultimul rând, Iaşul ar deveni un centru de creaţie vizibil pentru cea mai importantă artă din viaţa socială, arhitectura.

Este aceasta o viziune imposibilă? Da, dacă privim fenomenul investiţional din perspectiva de sclavi ai banilor. Nu, dacă reînvăţăm că între pământ şi cer există, dintotdeauna, axa monumentală a verticalităţii spirituale.

Dr.arh. Ionel Corneliu Oancea este manager al unei companii de soluţii arhitecturale; a fost arhitect-şef al Iaşului 

articolul original.

Festivalul UNTOLD, văzut cu alți ochi.

5 August 2022 at 13:46
image

de Adrian Papahagi

Ce caută, în nopțile care urmează, cei care se îngrămădesc să asculte ritmurile repetitive ale muzicii electronice?

Pe lângă divertisment, cred că e și ceva mai profund. Oamenii nu caută doar ieșirea din griul cotidian, ci și transa, adică ieșirea din sine (ek-stasis), fiindcă natura umană nu suportă să fie închisă în strânsoarea cărnii, captivă în materie, ci tânjește să evadeze.

Așa cum unii oameni își petrec nopțile în priveghi, se adună la procesiuni, lăcrimează și se simt transportați la liturghie, sau închid ochii și ridică mâinile cântând despre Iisus, alții își vor consuma în aceste zile, altfel, aceeași nevoie spirituală.

Cei care iau în derâdere faptul religios își bat joc, fără să știe, de ei înșiși, căci tiparele profunde ale naturii umane sunt religioase.

Extaza dionisiacă și cea mistică creștină au manifestări psiho-somatice similare. Fiecare dizolvă și recreează, în felul ei, corpul uman și social.

Asemănările se opresc aici, iar diferențele sunt esențiale: experiența dionisiacă e mai degrabă dizolvantă, cea creștină e structurantă. Prima transportă spre nimic, a doua spre ceva. Din prima, iese un om stimulat până la epuizare, dar nesatisfăcut, din a doua – un om nou, renăscut. Când se termină, experiența Untold te restituie banalului; cea creștină te transformă definitiv și îți oferă un sens care te hrănește mereu.

sursa: facebook

articolul original.

Generalul Dumitru Iliescu: Fabrica americană de minciuni

5 August 2022 at 09:04
By: FLUX 24

MINCIUNA, MANIPULAREA, AMENINTAREA, DISTRUGEREA SI JEFUIREA – COORDONATE ESENTIALE ALE POLITICII SUA

Pe multi, probabil, o sa ii surprinda acest titlu, dar nimic nu este exagerat, totul este real, iar eu am sa incerc sa argumentez fiecare afimatie. Nu este niciun secret faptul ca utimile administratii de la Casa Alba au transformat minciuna in politica de stat. Nu eu o spun primul, ci au spus-o cei mai cunoscuti analisti politici americani, cu mult inaintea mea. Daca nu ma credeti, lecturati ultimile declaratii ale lui Philip Giraldi, fost ofiter de informatii al CIA, in prezent Director Executiv al Consiliului de Interes National, care vorbeste pe larg despre “fabrica americana de minciuni”. Giraldi, alaturi de alti consacrati strategi americani, scoate in evidenta faptul ca “guvernele american și britanic, în special, au mințit fără încetare populația. Iar mass-media din majoritatea țărilor occidentale e complice la răspândirea acestor minciuni pentru a susține efortul de război împotriva Rusiei, în Ucraina. Minciunile se referă atât la originile, cât și la desfășurarea războiului și au existat, de asemenea, eforturi susținute de demonizare a președintelui Vladimir Putin și a tot ceea ce este rusesc. Inclusiv mâncarea, băutura, limba și cultura rusă și chiar sportivii profesioniști. Cea mai recentă victimă este o simfonie a lui Ceaikovski, interzisă în Canada. Putin este învinuit personal pentru inflație, penurie de alimente și probleme energetice care, de fapt, sunt mai degrabă din vina răspunsului nechibzuit oferit de Washington. Rușii au abordat Statele Unite și aliații acestora cu niște cerințe destul de rezonabile în ceea ce privește propria lor securitate națională, în timp ce o alianță militară ostilă amenința să aterizeze la ușa lor. Problemele în joc erau perfect negociabile, dar SUA au refuzat să cedeze, iar Rusia s-a simțit obligată să intervină militar!” V-am redat acest mic pasaj din discursul lui Giraldi, pentru a observa ca el coincide cu ceea ce am afirmat eu in ultimile postari, si anume faptul ca cei care au declansat razboiul in Ucraina nu sunt nimeni altii, decat americanii. Imperiul Unchiului Sam, avid dupa putere si controlul resurselor la nivel planetar, dornic sa domine lumea prin mijloace deloc democratice, a declansat prigoana si urgia asupra a numeroase popoare, decimandu-le si jefuindu-le bogatiile. Cei care au indraznit sa li se opuna, au fost eliminati fara ezitare, iar populatia bastinasa, supusa unui genocid inimaginabil. Propovaduind apararea pacii si promovarea democratiei si bunastarii, au ingenunchiat numeroase popoare, le-au ocupat facandu-le vasale, si le-au luat cu japca resursele naturale, fiind cea mai conflictuala tara in ultimul secol si raspandind acest spirit pe tot globul. Administratiile americane au infiintat si folosit la maxim structuri specializate in dezinformare, in elaborarea si promovarea minciunilor la nivel planetar, care sa le asigure suportul motivational necesar pentru declansarea razboaielor impotriva unor tari care nu aveau nicio vina. Asa au atacat Irakul, Afganistanul, Iugoslavia, Siria etc. Ei vorbesc cu nerusinare despre genocidul savarsit de rusi in Ucraina, cand ei au produs un genocid inimaginabil la Hirosima si Nagasaki, in Vietnam, in Irak, in Afganistan, in Iugoslavia, in Siria si alte tari. Nu spun ca rusii nu au facut victime in randul populatiei civile, si pentru aceasta trebuie sa raspunda, dar, din perspectiva genocidului, sunt mici copii pe langa americani. Sodatii americani au ucis intentionat batrani, femei gravide, copii, le-au distrus intentionat, fara vreun motiv, locuintele, i-au masacrat pur si simplu, iar pe altii i-au schingiuit, si-au facut necesitatile pe ei, au violat fetele si femeile si au batut cu bestialitate pe cei luati prizonieri, de multe ori mutilandu-i. Dar despre astea unii comentatori si jurnalisti de pe la noi se fac ca nu au auzit. I-a lovit orbul gainilor si surda in papusoi. Americanii au un plan foarte bine pus la punct, pentru a influenta opinia publica in favoarea lor. In laboratoarele de la CIA si de la Pentagon se construiesc minciunile, informatiile false, care apoi sunt lansate prin intermediul social media si prin mass-media in general. Asa incep sa denigreze persoanele incomode, sefii de stat si de guvern din tarile tinta, pentru a-i compromite. Lanseaza informatii false despre ei si familiile lor, ii acuza de coruptie si de despotism, de dictatura si de suprimarea drepturilor democratice. Concomitent cu aceste actiuni, stabilesc sanctiuni impotriva tarilor care fac obiectul actiunilor militare ulterioare, si aceasta nu intamplator, ci bine programat si regizat. Acestea lovesc in mod direct populatia tarilor respective, le altereaza semnificativ conditiile de viata, traiul zilnic, distrugand sursele de alimentare cu apa, de aprovizionare cu bunuri de larg consum, cu alimente, medicamente si imbracaminte, sistemele de transport si distributie a energiei electrice, de aprovizionare cu carburanti si multe asemenea elemente. In acest mod, manipuland populatia, o determina sa se revolte impotriva propriilor guverne, propriilor conducatori, care fara sprijinul cetatenilor pot fi mai usor tansformati in paria si eliminati, de cele mai multe ori fizic. Ei il acuza pe Putin ca doreste sa rastoarne Guvernul legitim al Ucrainei, dar nu spun nimic despe cate guverne legitime au rasturnat ei si cate guverne marioneta au instalat dupa aceea. Si ei le-au uitat numarul. Pot insa sa ceara un raport de la CIA, care sigur are o evidenta clara, fiind institutia care a planificat, finantat si realizat aceste actiuni. Stiti bine cum au lansat operatiunile impotriva lui Saddam Hussein, pe care l-au acuzat ca detine arme de nimicire in masa, laboratoare de cercetare in acest domeniu, inclusiv in palatul prezidential. Dupa ce l-au casapit si pe el si pe alte mii de irakieni, dupa ce le-au jefuit bogatiile naturale, adevaratul motiv pentru care au atacat Irakul, au recunoscut ca nu au gasit arme de nimicire in masa si nici laboratoare, dar nu s-a sesizat niciun parchet militar sa cerceteze atrocitatile comise de americani, nu s-a constituit niciun trbunal penal international, nu a sarit nimeni sa-i acuze de genocid. De ce aceasta dubla masura? La fel s-a intamplat si cu Milosevici, care ulterior a fost intemnitat, unde si-a gasit si sfarsitul, „ajutat” din plin de cei care l-au arestat. Aceeasi soarta au avut-o multi lideri, care si-au iubit tara si poporul si s-au opus jefuirii bogatiilor lor de catre americani. Democratia si drepturile omului au apus de mult in SUA. Atunci ce le-a mai ramas sa exporte, doar minciuna, manipularea, amenintarea, distrugerile, omorurile si jafurile. Acestea sunt elementele definitorii ale politicii americane. Romania este si ea o tara supusa acestei politici. Ne-au cotropit, ne-au transformat intr-o feuda, ne-au luat miliarde de dolari si continua sa o faca, ne-au determinat sa ne facem dusman colosul de la Rasarit si cea mai puternica economie, iar in curand si cea mai mare putere militara de pe glob. Guvernantii nostri nu realizeaza, sau nu vor sa realizeze faptul ca lumea se schimba radical, iar locul nostru este alaturi de noua putere economica si militara, care deja a inceput sa se formeze, nu alaturi de cei ce au intrat cu un picior pe toboganul istoriei, care ne-au luat banii si bunurile si nu ne-au oferit nimic in schimb, nici cel putin eliminarea vizelor. Scuze!!! Totusi ceva ne-au oferit: o sepcuta si tehnica militara luata de la depozitele de fier vechi…. Criza pe care au declansat-o anericanii prin impunerea nesabuita de sanctiuni inpotriva Federatiei Ruse, ne-a adus in pragul unei situatii devastatoare, atat pentru noi, cat si pentru celelalte tari europene, tari conduse de politicieni incompetenti, drogati, vanduti si tradatori. Si americanii vor resimti din plin consecintele actiunilor iresponsabile ale propriilor conducatori. Pentru noi si pentru intreaga Europa cel mai mare dusman, care ne pune in pericol grav securitatea nationala, nu este Rusia, ci SUA, cele avide de putere si dominatie, cele care si-au raspandit fortele militare pe tot Globul si care afecteaza major interesele multor tari si popoare, asa cum nimeni nu a facut-o in acest inceput de secol.

Dumnezeu sa-si reverse Lumina asupra voastra, si sa va ocroteasca!

spot_img
articolul original.

Călătorie în centrul oraşului

4 August 2022 at 23:51
image

Dacă iau ca punct de reper locuinţa din Şefan cel Mare şi trasez un arc de cerc ce are drept limite Anastasie Panu şi Pojărnicie, casa din Păcurari e cumva pandantul celei din Ştefan cel Mare. Iar această legătură e, poate, şi o chestiune de destin.

Am fost întotdeauna un citadin. Mi-a plăcut muntele, am gustat în câteva rânduri farmecul vieţii la ţară, dar am considerat că ar fi un dezastru să locuiesc altundeva decât la oraş. Presupunând că aş avea mijloace financiare confortabile, ultimul lucru la care m-aş gândi ar fi ceea ce se numeşte o „reşedinţă secundară”. Mai mult: am locuit de când mă ştiu în centrul oraşului aşa că posesorii de vile de la marginile deluroase ale Iaşului îmi par nişte aventurieri care îşi complică existenţa: sunt dependenţi de maşină, ajung greu în centru, mersul la teatru sau la film devine o adevărată expediţie. Cel puţin aşa văd eu lucrurile, e posibil să exagerez. Dar întâmplarea că am stat mereu în centru a condus la constituirea unei, cum să-i spun, geografii urbane subiective, care a prins contur în jurul unor repere ce mi-au marcat existenţa.

Aşadar, prima locuinţă a fost un apartament din casa Mitropoliei de pe Ştefan cel Mare, unde părinţii mei ajunseseră după război, mai exact după întoarcerea din refugiu (unul din cuvintele încărcate de mister care mă intrigau în copilărie). La parterul casei erau un magazin de obiecte religioase (fără firmă, ca să se evite prozelitismul), o cofetărie şi, la un moment dat, un oficiu telefonic. Alături, mai târziu, s-a construit o clădire aidoma, cunoscută drept blocul Materna. De fapt, stăteam în Ştefan cel Mare cu jumătate de normă, dacă pot spune aşa, cealaltă jumătate fiind în sarcina bunicilor mei materni, care locuiau pe strada Pojărnicie, în singura casă ca lumea care rămăsese întreagă, restul fiind bombardate. Strada era un paradis pentru noi, copiii, ne jucam printre ruine, ne jucam şi în stradă fiindcă dacă treceau pe atunci două-trei maşini pe an. Mama mea mă lua de la bunici în fiecare sfârşit de săptămână, dar uneori şi în cursul săptămânii. Coboram spre Păcurari printre alte ruine (acolo se va construi ansamblul de blocuri inspirat din arhitectura sovietică) şi apoi treceam pe lângă două clădiri care îmi impuneau respect: mai întâi, pe lângă o clădire cu etaj în care se afla consulatul sovietic (treceam întotdeauna pe trotuarul de vizavi, însă nu-mi amintesc dacă în faţa casei era un soldat de gardă, probabil că da) şi apoi pe lângă Biblioteca Centrală. Bunicul meu a murit în 1952, nu mult după aceea bunica a venit în Ştefan cel Mare aşa că zona Pojărnicie-Păcurari a ieşit din cotidianul meu. Ca să revină puternic, aşa cum vom vedea, peste mulţi ani.

Apartamentul din Ştefan cel Mare însemna şi un minunat balcon, de unde puteam îmbrăţişa cu privirea strada până dincolo de Banca Naţională. Vara, când se pornea o ploaie din acelea tipice anotimpului, trecătorii se adăposteau sub doi stejari ce străjuiau intrarea în grădina Mitropoliei. Din balcon am văzut teribilul incendiu care a distrus acoperişul şi podul Primăriei, după care clădirea a intrat în reparaţii capitale. Din balcon urmăream cursele de ciclism, favoritul publicului fiind tânărul Streitt, fiul unor celebri cofetari care se încăpăţânaseră să reziste câţiva ani naţionalizărilor. Sau cursele de motociclete, cu o altă vedetă locală, un anume Petrone. Am stat în Ştefan cel Mare până în 1979, iar mama mea a mai rămas acolo 15 ani.

Următorul domiciliu a fost - evident - tot în centru: un apartament de bloc, pe Anastasie Panu, deasupra restaurantului „Dunărea” (actualmente acolo e restaurantul „Atelierul de bere”). Cum apartamentul era situat la etajul doi, am fost ani de zile terorizat de muzica de la restaurant şi singura măsură a regimului ceauşist pe care am aplaudat-o cu entuziasm a fost interdicţia ca în restaurante să se mai cânte muzică după orele 22: sigur, calvarul începea acum mai devreme, după amiaza, dar măcar se încheia la o oră decentă. Acea locuinţă a fost, dintre toate, cea mai antipatică, de care mă leagă destule amintiri neplăcute. Dar, aşa cum îmi spunea nu fără ironie un prieten, cel puţin stăteam …în centru !

Şi iată că, în 1991, m-am mutat într-un apartament din casa care găzduise odinioară… consulatul sovietic! Prin urmare, n-am părăsit niciodată zona centrală a oraşului. Dacă iau ca punct de reper locuinţa din Şefan cel Mare şi trasez un arc de cerc ce are drept limite Anastasie Panu şi Pojărnicie, casa din Păcurari e cumva pandantul celei din Ştefan cel Mare. Iar această legătură e, poate, şi o chestiune de destin.

Alexandru Călinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor

articolul original.

Enola Day – Despre nimicul ambalat în imagini

4 August 2022 at 04:30

Vine momentul când, ajuns la o vârstă și observând lumea scufundată în ecranul telefoanelor, te întrebi oarecum îndoit, oare cum se vor termina toate acestea.

Privirea directă, ochi în ochi, aproape nu mai există, până și îndrăgostiții privesc îmbrățișați ecranul în selfie-ul dublu care va ilustra fericirea lor dincolo de orice dubiu. Pentru ceilalți, desigur, fiindcă ei nu mai știu ce este aceea. Mai precis o confundă cu tot ce le este oferit pe nenumăratele căi digitale, începând cu reclamele pentru cosmetice și potențatoare pentru potență și terminând cu imaginile care curg fluviu pe facebook despre călătorii, aniversări, plus nesfârșitele urări de bine și fericire la tot felul de ocazii.

Vremurile de acum 20-30 de ani par din epoca de piatră. Cum adică, să te duci pe jos până la iubită, eventual cu tramvaiul, fără mașină? Și de ce să te duci să o scoți la o plimbare sau la un film, eventual la un dans, din moment ce ai totul la dispoziție pe site, plus mesajele care vin și se duc cu nemiluita.

Când nu mai e necesar să ai cuvintele la tine, o fotografie face totul.

Poți „eterniza” orice, chiar și momentele vieții tale care până acum țineau de sfera intimă. Și să le pui la dispoziția tuturor celor interesați sau nu, dar care se plimbă cât e ziua de lungă pe site-urile de socializare. Și nu pe oricare, ci pe alea pe care se vorbește în imagini. Nu mai este vorba nici măcar de Facebook, o platformă depășită deja, bună poate pentru cei mai în vârstă sau cei nostalgici. Prea multe vorbe acolo, unii își scriu memoriile, fără să pună măcar o poză. Alții, și mai pretențioși, își publică acolo așa zisele lor gânduri, de parcă dincolo de fotografie ar mai exista ceva care să redea fidel realitatea.

Da, epoca în care trăim, am mai spus asta cândva, a început cu prima fotografie, cea realizată de Nicéphore Niépce în 1826. Chiar dacă numele tehnicii și a produselor sale la început s-au numit daguerreotipuri, după numele lui Louis Daguerre, cel cu care Niepce lucra la tehnica conservării imaginilor pe o suprafață tratată chimic. Prima fotografie păstrată, cel puțin după câte știm acum, este o imagine a străzii din geamul lui Niépce. Timpul de expunere a fost de opt ore, așa încât soarele este reprezentat printr-o bandă continuă care traversează sus spațiul. Prima fotografie în care apare un om, de fapt doi, este cea realizată de Daguerre în 1838, reprezentând un colț de bulevard parisian. Strada pare pustie, se vede doar un om într-o poziție caracteristică în fața lustragiului. În realitate, timpul de expunere fiind de 15 minute, strada era populată cu oameni și chiar căruțe, birje, însă fiind în trecere, tehnica, încă primitivă, nu a reușit să îi „imortalizeze”.

În anul despre care am pomenit, tehnica lui Daguerre devine publică, fotografiile, numite încă daguerreotipuri, se înmulțesc, în anul imediat următor apărând și primul „selfie”. A fost realizată de americanul Robert Cornelius, un chimist din Philadelphia interesat de noua tehnică.
Până pe la sfârșitul secolului XIX fotografia era un lux, astfel încât primele „poze” de grup, de familie, reprezintă, fără excepție; oameni înstăriți din diferitele părți ale globului. Dar chiar și în prima parte a secolului XX fotografia nu era pentru oricine, tehnica fiind încă anevoioasă și relativ scumpă.

Nici măcar la începutul celei de a doua jumătăți a secolului XX, fotografia nu era la îndemâna oricui, chiar dacă tot mai mulți își cumpărau aparate portabile, developarea imaginilor cerea o pricepere în plus, fiind realizată de fotografi profesioniști.

Explozia s-a produs acum 20-30 de ani odată cu apariția tehnicii digitale, înainte de toate, fiind urmată de apariția telefoanelor mobile înzestrate cu aparat fotografic. Ultima evoluție are cel mult douăzeci de ani, primele astfel de aparate devenind accesibile în jurul anului 2000.

Acum, după nici douăzeci de ani, nu mai vezi, cel puțin la oraș, om fără telefon mobil și cu aparatul foto de rigoare. De la șapte-opt ani în sus și până aproape de moarte – imposibilă de fotografiat – oamenii mai nou fotografiază și se fotografiază cu iluzia că au reușit să învingă timpul, să eternizeze trecerea lor prin viață cu toate cele pe care fiecare în parte le consideră importante.

Este iluzia care scoate de fapt omul din eternul spiritual, aruncându-l în cotidianul fără semnificație. Chiar dacă pare nițel pretențios, tot ce este important în viața unui om se întâmplă în interior, în realitatea intimă a fiecăruia dintre noi, acea realitate care rămâne și realizează conexiunea noastră cu ceilalți. Și cu ceea ce nu se vede…

Folosirea fotografiei ca un panaceu pentru exprimare și atitudine transformă viața noastră ruptă din eternitate în tehnică a impresiilor perisabile.

Nu spun toate acestea ca să mă dau interesant, ci pentru că, observând în aceste zile, pe care le-am petrecut mai mult în afara casei, cum a monopolizat telefonul deștept și aparatul din el viața fiecăruia, am realizat că ar fi bine să ne trezim, să realizăm în cele din urmă că imaginea digitală de pe ecranele telefoanelor nu este viața așa cum ne-a fost dată la naștere, ci un ersatz, un alibi, un mod pervers de a ne sustrage din această viață.

Și așa cum se întâmplă, problema nu este cu această tehnică și cu aceste aparate, ci cu modul în care le folosim, în greșeala în care cădem atunci când credem că ecranul înlocuiește realitatea, ne exprimă și ne înlesnește trecerea prin viață.

Departe de asta: dimpotrivă, devenim pe nesimțite robii acestei lumi artificiale fără să ne putem folosi de ea așa cum fac artiștii, fie că sunt artiști ai cuvântului sau ai imaginii. Nu dramatizez, doar îmi exprim niște îngrijorări, fiindcă realitatea adevărată, cea de dincolo de ecrane, ne asigură fără drept de apel: toate-s vechi și nouă toate…

PS: Videoul este primul film, imagine în mișcare, realizat în 1896 de frații Lumiere și surprinde intrarea trenului în gara La Ciotat…tot Franța…și fără muzică, desigur…

articolul original.

Avocata Silvia Uscov: Curs introductiv la Facultatea de drept:1. Drept Constituțional: Constituția României se aplica doar când nu afectează interesele financiare ale UE

4 August 2022 at 02:36
By: FLUX 24

Curs introductiv la Facultatea de drept:

1. Drept Constituțional

Constituția României se aplica doar când nu afectează interesele financiare ale UE.

2. Dreptul International al Drepturilor Omului Drepturile omului le ai pana ți le ia Guvernul.

3. Drept penal

Justiția penală este cu vergeturi pentru ca nu se duce la sălița instanțelor.

4. Drept procesual penal

Judecătorul va primi rechizitoriul jurnaliștilor cu ONG si va lua act de verdictul juriului de pe Fb, repartizat aleatoriu si specializat in toate domeniile.

5. Dreptul mediului

Gândacii sunt specii protejate in UE astfel încât construcția de autostrăzi in habitatul lor si orice alte activități sunt interzise, cu excepția servirii lor la grătar cu o bere rece.

6. Drept electoral

Fiecare vot contează, mai ales cel al decedaților, al celor care nu se prezintă la urne si al celor care n-au existat niciodată.

7. Drept fiscal

Până la finalizarea cursului din semestrul I Codul fiscal se va modifica de 1000 de ori pentru a asigura sustenabilitatea bugetului de stat sau local din amenzile si accesoriile plătite de cei care nu apuca sa-i cunoască prevederile.

8. Drept internațional public

Slava.

9. Drept civil

Proprietatea privată aparține doctrinei iliberale.

10. Dreptul proprietații intelectuale

Nu da share, ci copy&paste acestei postări si vei avea șansa sa ajungi într-o funcție importantă.

spot_img
articolul original.

Libertate

3 August 2022 at 23:52
image

Vagabonzii Dharma ne confruntă cu un exerciţiu spiritual de transcendere, grefat pe ideea iniţierii metafizice a protagonistului. Romanul (tot autobiografic) continuă practic evenimentele din Pe drum, însă la o distanţă temporală semnificativă.

Apariţia, în limba română (la Polirom, în traducerea foarte bună a poetului Dan Sociu), nu cu mult timpîn urmă, a romanului The Dharma Bums/ Vagabonzii Dharma de Jack Kerouac oferă ocazia lămuririi câtorva ambiguităţi legate de faimoasa generaţie Beat, a Americii anilor cincizeci. Toată lumea a scris despre non-conformismul acestei promoţii artistice, despre atitudinea anti-canoniocă, anti-clasicizantă, anti-tradiţională, anti-capitalistă, anti-occidentală a lui Kerouac şi a prietenilor săi (Allen Ginsberg şi Neal Cassady fiind printre cei mai cunoscuţi), dar puţini au fost dispuşi să observe că rădăcina conduitei neconvenţionale a împricinaţilor era cât se poate de „clasică”, „apuseană” (americană, mai precis), „tradiţională” şi „canonică”. Mă refer la transcendentalismul american (şi la creatorul lui incontenstabil, Ralph Waldo Emerson), transcendentalism cu care „beatnicii” se înrudesc în mod direct. Emerson a teoretizat, pentru prima dată, în eseurile sale, impulsul (firesc) al individului de a-şi regăsi umanitatea, prezumtiv „pierdută” în reţeaua infinită de „comodităţi” propuse, alienant şi depersonalizator, de societatea modernă. Ce altceva caută Sal Paradise şi amicii lui, în On the Road/ Pe drum (capodopera lui Kerouac), sau Ray Smith şi Japhy Ryder, în Vagabonzii Dharma, dacă nu umanitatea esenţială, genuină, necoruptă de confortul degradant al modernităţii? Emerson a vorbit şi despre „transcenderea” eului dobândit (a eului social, modelat în laboratoarele lumii moderne), prin izolarea în natură (văzută ca singura posibilă furnizoare a identităţii primordiale, nealterate de progres). Ce altceva încearcă eroii lui Kerouac, în romanele amintite, dacă nu să iasă din prizonieratul convenţiei sociale şi să devină „adevăraţi”, prin transcendere?

În Pe drum, efortul ieşirii din capcana „comodităţilor” emersoniene ia când accente lirice şi chiar uşor melodramatice, când agresive şi chiar furibunde. Prin contrast, Vagabonzii Dharma ne confruntă cu un exerciţiu spiritual de transcendere, grefat pe ideea iniţierii metafizice a protagonistului. Romanul (tot autobiografic) continuă practic evenimentele din Pe drum, însă la o distanţă temporală semnificativă. Ca şi Sal, Ray este o ipostază precis conturată a lui Kerouac însuşi şi de aceea bănuim că, prin maturizare, „transcendentalismul” personajului/ autorului a ajuns mai nuanţat, mai apropiat adică de ideea lui originară (emersoniană) de filozofie a existenţei mai curând decât de existenţă filozofică. Naratorul protagonist descoperă acum buddhismul zen, prin intermediul lui Japhy Ryder (metaforă a poetului şi eseistului Gary Snyder), şi experimentează meditaţia în natură ca pe o veritabilă contopire cu Nirvana. Totuşi, el nu reuşeşte să se elibereze complet de cealaltă dimensiune a vieţii lui - extazul urban (procurat fie prin boema artistică din cluburile americane ale anilor cincizeci, fie, nemijlocit, prin droguri şi alcool). De altfel, romanului i s-a şi reproşat această dualitate „ideologică”, anumite voci acuzându-l chiar pe Kerouac de „ignoranţă totală” în domeniul buddhismului şi, în general, în zona filozofiilor orientale. Oricum, autentic sau nu, în privinţa existenţei zen, Vagabonzii Dharma reconstruieşte un univers cultural american, fascinant şi provocator. Poetul Allen Ginsberg apare, de pildă, şi aici (el era o figură impoartantă şi în Pe drum, sub pseudonimul Carlo Marx), cu numele Alvah Goldbook, citindu-şi poemul Howl (ficţionalizat, în roman, drept Wail) la legendara Six Gallery din San Francisco.

Realitatea se întrezăreşte astfel cu încăpăţânare în semiotica literaturii. La un moment dat, „Japhy” este chiar apelat „Gary” (pagina 183, în ediţia românească). Mulţi cred că a fost o scăpare a lui Kerouac şi, desigur, a editorilor. Bănuiesc însă că a fost, de fapt, ceva programat. Pentru generaţia Beat, viaţa bătea proza. Reprezentaţii ei profitau de orice ocazie pentru a o arăta.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

articolul original.

Recensământ 2022. Incertitudini

3 August 2022 at 23:51
image

S-a încheiat şi faza de recenzare a recensământului actual. De pe 1 august, RPL 2022 a intrat într-o etapă în care specialiştii trebuie să aducă corecţii datelor obţinute în vederea stabilirii rezultatelor finale şi a repartiţiei cât mai aproape de realitate a populaţiei la nivelul UAT-urilor locale şi judeţelor.

În funcţie de cifra reper, cea a populaţiei estimate a României la 1 decembrie 2021 (aproximativ 18,922 milioane de persoane, conform Institutului Naţional de Statistică) la care s-au raportat procentual numărul de autorecenzaţi şi recenzaţi, stăm surprinzător de bine la nivel naţional. La finalul zilei de 31 iulie 2022, numărul recenzaţilor era de 18,148 milioane persoane, ceea ce înseamnă că au fost confirmaţi 95,9% dintre locuitorii estimaţi. Asta înseamnă că au mai rămas de confirmat ceva mai mult de 770 de mii de persoane.

Dacă ar fi să facem comparaţia cu RPL 2011, aspru criticat că ar fi subdimensionat populaţia ţării nostre la vremea respectivă, în privinţa procentajului celor recenzaţi stăm mult mai bine. Datele preliminarii ale recensământuui din 2011 indicau un numar de 18,383 milioane de recenzaţi, iar datele finale, după corecţiile aduse de către demografi, indicau 20,121 milioane de locuitori. Nu mai puţin de 1,738 milioane de persoane au fost adăugate persoanelor recenzate. Acest fapt înseamnă că la finalul RPL 2011 erau înregistraţi doar aproximativ 91,4% din populaţie. Însă, procentul nu e pe deplin comparabil cu cel actual, având în vedere că e raportat la o altă variabilă - valoarea finală obţinută şi nu la reperul iniţial. La 1 ianuarie 2011, baza de date TEMPO a INSSE arată în dreptul populaţiei rezidente din România 20,199 milioane de locuitori. Dacă aceasta era populaţia reper estimată pentru gestionarea RPL 2011, doar 91% din populaţie a fost recenzată.

Cu siguranţă, datele finale ale recensământului actual vor arăta la nivelul naţional o valoare mai mare a populaţiei. Cu cât, însă? Aici e marea necunoscută. La ora actuală, există două opinii importante. Una dominantă, potrivit căreia populaţia rezidentă a ţării este mai redusă decât valoarea reper, ce se bazează pe faptul că emigraţia românilor e mai importantă cantitativ decât se estimează, şi o alta care introduce în ecuaţie şi mobilitatea post-pandemică. Potrivit celei de-a doua opinii, mişcarea de remigraţie a românilor din plină criză pandemică a fost mai importantă decât returul ulterior al cetăţenilor români în Occident, survenit după relaxarea restricţiilor. Câteva date preliminarii pentru mai multe UAT-uri ce au generat fluxuri importante de emigranţi confirmă această de-a doua opinie. Iată câteva exemple: Marginea, Păltinoasa, Iaslovăţ, Poiana Stampei, Volovăţ, Cajvana, Gălăneşti (judeţul Suceava), Ciorteşti, Probota, Belceşti, Brăieşti, Cristeşti, Moţca (judeţul Iaşi) au valori cuprinse între 110 şi 127% populaţie recenzată.

În afara migraţiei externe, care e sursă pricipală ce alimentează această incertitudine asupra dimensiunii demografice, şi numărul de născuţi vii, componentă activă a bilanţului natural al populaţiei, vine să tulbure apele. Din acestă perspectivă (vezi textele Câţi vom mai fi fiind? şi Socoteala din târg), la nivelul României, după schimbarea reperului teritorial la care se raportează numărul de născuţi vii, care e din 2014 reşedinţa obişnuită a mamei, indiferent unde s-a născut copilul (vezi metadata TEMPO), avem de-a face, cel mai probabil, cu un surplus la nivelul naţional de aproximativ 160-170 de mii de persoane faţă de valoarea reper. E vorba de născuţi vii în străinatate (copii ai autohtonilor emigraţi preponderant în vestul european, dar şi ai mamelor din Republica Moldova, ce au dobândit recent cetăţenia română).

Care ar fi sursele creşterii valorii populaţiei în cazul datelor finale ale RPL2022? Categoriile absenteiştilor aflaţi în ţară, a celor ce lucrează în străinătate fie pentru un termen mai mic de 12 luni, fie într-o manieră sezonieră, a celor ce învaţă în străinatate şi corespund cutumelor recensământului. Institutul Naţional de Statistică are instrumentele identificării persoanelor cu reşedinţa obişnuită în ţară care nu au fost recenzate şi includerii lor în populaţia rezidentă la 1 decembrie 2021. Este o operaţiune complexă, de consultare a unui mare număr de baze de date şi registre administrative aflate în bazele de date ale recensământului ale INS şi actualizate în prima fază a recensământului. (Vasile Gheţău, Recenzarea s-a încheiat. Se profilează o populaţie rezidentă înregistrată de 18,2 milioane locuitori, în contributors.ro)

Cel mai probabil, datele finale vor indica o populaţie a României cuprinsă între 18,5 şi 19 milioane de locuitori. Din această perspectivă, la scara naţională, recensământul pare o reuşită. Însă, vor apărea neconcordanţe grave între estimările INS la nivel de UAT-uri locale şi judeţene şi repartiţia finală a datelor în teritoriu.

Cel puţin din perspectiva datelor estimate pentru 1 decembrie 2021 şi a datelor preliminarii cunoscute până în prezent, se prefigurează o suprapunere mai mult decât imperfectă a acestora. Aproape sigur vom asista la o diminuare puternică a ecarturilor între oraşele mari şi intermediare. Cu certitudine marile oraşe vor deveni mai mici, în condiţiile în care sub presiunea restricţiilor din perioada pandemică, categorii întregi de populaţie nu mai îndeplinesc cutumele înregistrării în dreptul localităţii în care îşi desfăşoară în mod normal activitatea. În primul rând e vorba de zeci de mii de studenţi, ce vor fi în marea lor majoritate absenţi din populaţia centrelor universitare. Cu excepţia majorităţii studenţilor străini, a celor domiciliaţi în centrul universitar sau a celor ce urmează specializări universitare ce au reclamat prezenţa fizică (specializări medicale, unele specializări tehnice), restul au făcut ore online. Cele mai mari perdante vor fi Bucureştiul, Clujul, Iaşul şi Timişoara.

Această diminuare a ecartului demografic la nivelul ierarhiei urbane sau creşterea populaţiei unor aşezări aparent repulsive înainte de pandemie, pe baza returului imigranţilor, creionează un sistem teritorial aflat într-o criză profundă. Cât va dura această stare de fapt? Greu de răspuns!

George Ţurcănaşu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultăţii de Geografie şi Geologie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

articolul original.

Vasile Alecsandri şi arhivele ieşene (II)

2 August 2022 at 23:52
image

Dacă Gheorghe Asachi a fost directorul fondator al Arhivelor Statului Moldovei, Vasile Alecsandri a fost, probabil, cel mai literat director al acestei instituţii în secolul al XIX-lea, astfel încât, la săbătoarea celor 190 de ani de activitate neîntreruptă a arhivelor, merită a fi pomenit şi din această perspectivă.

Printre multele slujbe şi demnităţi pe care Vasile Alecsandri le-a onorat cu numele său în Principatul Moldovei, în Principatele Unite şi apoi în România, a fost şi aceea de arhivist. Arhivist al Statului, adică cel care conducea Arhivele Statului Moldovei, numit fiind de domnitor. La acea vreme, Arhivistul Statului era o slujbă înaltă care presupunea un rang boieresc, iar Alecsandri o obţine la 32 de ani, în 1850, având în vedere că primise deja, din 1841, şi înaintarea în rang de la comis la spătar. Cum sărbătoarea de 190 de ani de funcţionare necontenită a arhivelor ieşene este un bun prilej de arheologie documentară şi de analiză retrospectivă, aş cere îngăduinţa cititorului să dau glas, peste secole, lui Nicolae Suţu, consilierului domnitorului Mihai Sturza Voievod, cel care îi face următoarea recomandare pentru înaintarea în rangul de spătar aşa cum apare ea în documentele aflate şi azi în păstrarea arhivelor:

« Prea Înălţate Doamne, cu privire atât a slujbii ce dumnealui comisul Vasile Alecsandri cu toată sârguinţa şi destoinicia împlineşte de la anul 1839 până astăzi, şăf banilor scutelniceşti şi a pensiilor şi ţânerea socotelilor în bună regulă, dar mai ales în privire că tânărul acesta şi-au cheltuit o îndelungată vreme în sholile Parisului de la care s-au întors în Patria sa cu îndestulă ştiinţă în literatură şi alte epistemii, încât că după îndemânările sale au arătat şi roduri priincioase Patriei sale şi să nădăjduiesc şi alti mai multi după îndeletnicirile la care necontenit jărtfeşte toată vremea cea slobodă a sa. (...) Apoi dumnealui comisul ar vrednici pentru slujba ce ocuparisăşti la o înaintire de ce mai însămnătoare ca pentru o aşa îmbrăţişare din partea ocârmuirii şi dumisale comisul să să facă îndemn spre mai multă pe viitorime râvnă în slujbele şi în dezvălirea talenturilor sale în privinţa Patriei» (transcriere şi traducere Gh. Ungureanu).

La această frumoasă scrisoare de recomandare domnitorul pune următoarea rezoluţie: «Postelnicia, în privire celor cuprinsă în această anafora şi spre îndemnarea recomenduitului a spori în cele bune (s.m.) se miluieşte cu rangul de spătar pentru care se va slobozi decretul cuvenit».

Spătarul Vasile Alecsandri va prelua conducerea arhivelor în primăvara anului 1850, în vremea ultimului domnitor pământean al Moldovei, Grigore Alexandru Ghica, până pe 22 aprilie 1853 când va demisiona exasperat de lipsa de interes a autorităţilor pentru rezolvarea sediului şi necesarului pentru buna funcţionare, năravuri păstrate cu conştiinciozitate până în ziua de azi de cei de sus...

Activitatea lui Alecsandri ca Arhivist al Statului a fost cercetată iniţial de Sever Zotta, care nu a găsit decât câteva documente semnate de Alecsandri, şi definitivată până azi de Gh. Ungureanu, cel care duce mai departe cercetările, utilizând şi descoperirile lui A. Sacerdoţeanu. Acesta, Director General al Arhivelor Statului de la Bucureşti, identifică, în arhiva Fundaţiei Mihail Kogălniceanu din Bucureşti, câteva acte importante referitoare la subiect, inclusiv actul prezentat mai sus, publicând în Arhiva Românească un amplu articol intitulat chiar „Începuturile funcţionăreşti ale lui Vasile Alecsandri”. Analizând activitatea acestuia la arhiva ieşeană, Gh. Ungureanu, care estima rapoartele semnate de poetul de la Mirceşti la „o sută şi mai bine”, scria: „Numai în dos.1001 Tr.1756 op. 4997 se găsesc 9 lucrări dintre care două scrise în întregime de Vasile Alecsandri: Proectul pentru regularea Arhivei Statului pe trei pagini mari însoţite de un General tablou de toate actele adunate în păstrarea Arhivei Statului de la 1832 până la 30 Oct. 1850”.

Vasile Alecsandri s-a dovedit un conducător vrednic şi vizionar în gestionarea arhivei pe care o socotea „o avere publică ce merită cea mai de aproape îngrijire a cârmuirei” fiind preocupat, de la bun început, de găsirea unui local potrivit pentru sediul şi depozitele instituţiei, care să fie „trainic încăpător şi ferit de toate primejdiile ce ar putea aduce stricăciune actelor, precum umezeala, colbăitul, focul şi celelalte”. Identifică un loc potrivit la mănăstirea Frumoasa, în casele şi pivniţele domneşti ale lui Ghica Vodă, dar „fiindcă acest lăcaş a fost prefăcut de către călugări în şură şi găinărie, de neapărată trebuinţă este ca Departamentul Lucrărilor Publice să se însărcineze cu dregerea numitului fost palat şi să se aducă în starea cuvenită unui local menit a cuprinde în sânul lui Documentele Ţării” (apud Gh. Ungureanu). A mai făcut, de asemenea, rapoarte detaliate către Departamentul Dreptăţii (ministerul justiţiei de atunci, care asigura suportul logistic şi financiar al arhivelor) pentru „40 de rafturi pentru aşezarea actelor ce stau înghesuite pe jos şi care sunt expuse la feliuri de stricăciuni”. Fără niciun rezultat însă. Scârbit, va demisiona.

Dincolo de gustul amar al similitudinilor cu situaţia ingrată de azi a arhivelor ieşene, cred totuşi că e important de subliniat orizontul larg, polivalent, în care s-a manifestat unul dintre cei mai reprezentativi şi iluştri paşoptişti, boier european luminat şi şcolit în Occident, devotat binelui public şi extrem de riguros şi aplicat în slujba ţării care, dincolo de virtuţile sale literare, politice şi diplomatice a fost şi un exemplu de funcţionar public. La care s-ar cuveni meditat mai des.

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor

articolul original.

Ultimul drum

2 August 2022 at 23:51
image

Ultimul drum - aşa se zice. Aşa se zice poetic în loc de înmormântare. De fapt, niciodată nu este ultimul. Niciodată, nimic nu este ultimul. Aşa ni se pare. Tu crezi că, dacă dai obolul popii, dispare o lume odată cu tine. Ei, bine, nu dispare! Îmi vine să şi râd. Nu se schimbă lumea nici cu atâtica, nici cu un fir de păr prin moartea ta. Crăpi şi gata! 

Soţia, desigur, regretă, copiii, unele rude, dar atât şi pe puţin timp. Să nu te aştepţi să te bocească veşnic. Nu o vor face. Şi nici nu vrei asta, cinstit vorbind. Ne place, probabil, să acoperim totul cu vorbe mari. Dar lucrurile sunt atât de simple! Cum am auzit în copilărie doi bătrâni, basarabeni amândoi, vorbind auzind clopotele de la înmormântarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej: „Uite, când moare Dej, ştie toată ţara şi-i bat clopotele la toate bisericile, cu toate că nu cred că o călcat vreodată în biserică. Când am să mor eu, n-o să ştie nici oamenii de la Goroni (Goruni, satul de peste deal)”.

După ce ieşi pe poarta bisericii (dus de alţii, desigur), o iei la stânga pe sub tei. Sunt nouă. Erau mari şi când erai copil. Acum sunt groşi, cam ciuntiţi, cu crengile tăiate ca să nu atingă reţeaua electrică. Dacă ai noroc să fie în mai-iunie, adică atunci când înfloresc teii, e o minunăţie. Bineînţeles, tu, fiind mortul, adică personajul principal al acestei piese cvasi-funebre, nu mai simţi mirosul îmbătător. Pentru prima şi ultima dată. Aşa că, fiind culcat în sicriu, cu picioarele înainte, cu costum nou şi, eventual, cu vată-n nas, ca să nu ţi se scurgă din nas tot felul de lichide puţicioase, eşti dus pe sub tei. Oamenii vin din urmă, împingându-se unii în alţii, împiedicându-se de rădăcinile teilor de lângă gard, care au ieşit din pământ la suprafaţă. Căci, se vede treaba, teii n-au de gând să moară. Se încăpăţânează să se ţină în rădăcini. Sărăcanii se aţin după „poduri”, pe care femei agere le dau celor stabiliţi de dinainte de rudele mortului. „Podul”, care e format de obicei dintr-o haină învelită în celofan, este însoţit de un ştergar, de un colac şi de o lumânare: „Să fie de sufletul lui Cutare”, spune femeia înmânând pomana. „Bodaprosti”, zice cel miluit şi gustă din colacul pe care au curs picuri de la lumânare. Unele femei varsă câte-o lacrimă pentru cel mort.

Bineînţeles, totul este însoţit de dangătul clopotelor, care acum tare mă enervează câteodată. Locuind aproape de biserică, mă abat „cu ispita de la trebi”. În fine trecem peste. Mortul este însoţit de popă şi de dascăl care cântă cântările lor de înmormântare. Copiii cască gura la odăjdiile strălucitoare ale popii. Şi la moşul ăla cu faţa golită de sânge care stă în sicriu cu mâinile pe piept. Rudele şi câţiva săteni, de obicei cei în vârstă, cărora acuşi li se va „cânta teleanca” şi lor, însoţesc pe cel dus pentru vecie. Sigur, există şi morţi, mai bine situaţi pe scara socială sau mai bogaţi care sunt înmormântaţi cu pompă mare. Sau câte un moş cu fii şi fiice sus-puşi la târg. Dar totul este atât de mincinos. Sentimentul pe care l-am căpătat de ani de zile, căci toţi morţii „trec” pe la poarta noastră - este inutil totul. Cum spunea socru-meu: „Poate să mă arunce şi la câini, că tot degeaba.”

La fântâna „de la biserică” o coteşti iarăşi la stânga, spre cimitirul, care este destul de aproape. Fântâna are o treucă de tablă groasă acum. Pe vremea copilăriei mele treuca (troaca) era făcută dintr-un trunchi scobit de stejar. În treucă se turna apă pentru vite. Apa era scoasă din fântână în ciutura de lemn de la cumpănă. Azi nu mai este cumpănă, nici ciutură, ci un lanţ, la care fiecare căruţaş leagă (să zic mai pe domneşte - ataşează) o găleată de la căruţă. Oamenii de la blocul din apropiere şi cei din mahala nu mai au nevoie de apa de la fântână - au apă curentă. Înainte era mult noroi şi urme înfurcate de animale în jurul treucii. Azi, când treuca este făcută la marea ştiinţă din tablă vopsită în roşu, sunt mai puţine urme de animale, pentru că şi animalele sunt mai puţine. Câţiva cai, viţei şi tot mai puţine vaci an de an. De ce să te mai sileşti să ţii vacă, dacă laptele şi carnea le poţi cumpăra de la magazin - îşi zic oamenii. Aşa gîndeşte orice consătean, chiar şi cei mai în vârstă. La drept vorbind, cam aşa gândesc şi eu. Sigur, mai sunt câţiva oameni care aşa s-au învăţat şi se încăpăţânează să ţină în continuare vite. Vezi câte-o băbuţă cu jordia în mână mânând văcuţa - sufletul ei. Vorbeşte cu ea ca şi cu un om.

Asta până ce-ţi vine ceasul să fii dus pe deal. Unii se zbat să-şi facă un mormânt mai ocoş, cum se zice pe ungureşte, adică mai iscusit, mai inteligent. Dar cui foloseşte? O proastă de aici din Tomeşti (dar e venită pe meleagul ăsta) a intrat în conflict cu popa ca să-şi facă mormânt la poarta de intrare a cimitirului. Voia ea să-şi înmormânteze părinţii mai „ocoş”, cum spuneam. Popa a zis până la urmă mai necreştineşte: „Dă-o dracu de nebună, că nu ştie să intre în rândul oamenilor”. Până la urmă a murit şi ea. Era asistentă medicală. N-o mai ştie nimeni. Nici măcar nu are cine îi îngriji mormântul.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist

articolul original.

Odiseea fraţilor Bergel (II)1

2 August 2022 at 23:50

Şi viaţa lui Erich Bergel poate fi considerată odisee, pentru că înălţările spre culmile pasiunii, realizările muzicale cu totul excepţionale în ţară şi în lume, căderile în bolgiile suferinţelor inimaginabile, nemeritate, ascunse în închisorile şi lagărele politice din perioada intransigenţei ideologice comuniste, neîncrederea, duşmănia, piedicile unor colegi de meserie, climatul nefavorabil ce i s-a creat, admiraţia orchestrelor, a publicului şi a cronicarilor, de care a avut parte în ţară, succesul fulminant neîntrerupt în aproape toată lumea, luptele, munca pasionată, fanatismul pentru rigoare, intransigenţa, generozitatea uneori de neimaginat, sensibilitatea, iubirea pentru ţara natală, România - toate au fost episoadele odiseei lui Erich Bergel.

Chiar dacă începutul scurtei cariere muzicale strălucitoare de dirijor în România nu s-a datorat, cum ar fi fost firesc, preţuirii pe care o merita, ci întâmplării (în urma îmbolnăvirii subite a dirijorului Fritz Mahler, autorităţile clujene au acceptat în câteva minute trecerea lui Bergel din grupul de trompetişti în faţa orchestrei filarmonicii spre a conduce întregul program - fără partituri!), în doar cinci ani, din 1966 până în 1971, a creat la Cluj-Napoca, la Bucureşti, la alte filarmonici din ţară o serie de evenimente muzicale ce i-au dovedit cultura profundă, efectul aproape hipnotic asupra orchestrelor, curajul de a interpreta partituri dificile, complexe, pe care ceilalţi dirijori le-au evitat. În afara versiunilor personale, mult apreciate, ale simfoniilor de Mozart, Beethoven sau Brahms, Erich Bergel a fost primul muzician din România care a prezentat împreună cu orchestrele Radioteleviziunii şi Filarmonicii din Bucureşti în 1970-1971 integrala celor nouă simfonii de Anton Bruckner. Plecarea sa din ţară în minutele imediat următoare unui final de concert (urma să fie arestat), secvenţă potrivită unui film de aventuri, etapele uimitor de multe ale afirmării rapide pe toate continentele, ritmul trepidant al activităţilor muzicale (s-a dedicat dirijatului, pedagogiei şi muzicologiei conform binomului pasiune-rigoare) pot fi urmărite la lectura dialogului epistolar dintre Erich Bergel şi Gheorghe Muşat. Plurivalenţa domeniilor muzicale în care a atins excelenţa, rapiditatea creării evenimentelor excepţionale în România, în lume îl fixează pe Erich Bergel categoriei unice unde şi-au mai câştigat loc Constantin Silvestri şi Richard Oschanitzky.

Din comunicarea epistolară ies la iveală informaţii despre cota artistică şi comercială a lui Erich Bergel, pentru care invitaţiile de a dirija orchestre prestigioase, de a fi director artistic al unor filarmonici, de a preda se derulau în Marea Britanie, Germania, Suedia, Danemarca, Olanda, Canada, Franţa, Venezuela, Finlanda, Mexic, Noua Zeelandă, America de Nord. Scrisoarea expediată la 4 ianuarie 1979 din Houston conţine şi informaţia că de la 1 martie al acelui an urma să-şi înceapă activitatea la Academia de muzică din Berlin cu încadrarea „AH6” (care este cea mai înaltă posibilă de profesor universitar), ceea ce înseamnă 8.500 de mărci lunar, încadrarea pe viață. Voi munci la Berlin 5 luni pe an, iar la fiecare al șaselea semestru sunt liber pentru a scrie cărți, pentru a studia […]. Am clasa de orchestră, ceea ce înseamnă de două ori pe săptămână repetiții cu orchestra studenților, câte 4 ore și bineînțeles concertele: în semestrul de iarnă trei, iar în cel de vară două. Ce zici, băiete? E o funcție și o încadrare de vis. Cancelarul Academiei mi-a spus că el încă în viața lui nu a oferit altuia o asemenea încadrare. (pag. 219).

La sfârşitul anului 1978, lui Erich Bergel i se oferise postul de director la o filarmonică americană, cu salariul dorit de el, casă şi autoturism, dar visul lui era să lucreze la una din orchestrele aflate în top 10 al celor mai bune ansambluri simfonice din SUA. Visul a devenit imediat realitate: […] sunt şef la Houston pe trei ani! În fine, am pus mâna pe o orchestră de clasă mondială şi voi sta cu un picior în Europa, cu celălalt în America - exact cum am visat în ultima vreme. (pag. 224). Semnificativ este un afiş al concertelor Orchestrei Filarmonicii din Berlin (pag. 150): la 3, 9, 16 şi 19 decembrie 1979 au fost programaţi Lorin Maazel, Herbert von Karajan, Erich Bergel, Claudio Abbado!

Joi 12 noiembrie 1981 a fost ziua Erich Bergel în Austria: la 10:30 Radio Viena 1 a transmis înregistrarea concertului susţinut în ianuarie cu orchestra instituţiei, iar seara a difuzat direct programul cu Wiener Symphoniker […] cea de-a șaptea colaborare a mea cu această orchestră de absolută clasă mondială, unde pe vremuri Karajan a fost șef. (pag. 236)

Dintr-un şir prestigios de succese mai menţionez: două într-un singur an, 1984, ca dirijor principal la Orchestra flamandă a Radioteleviziunii din Bruxelles şi director artistic-dirijor al Orchestrei BBC/Wales (pag. 243-248), iar din 1986 ca dirijor al Orchestrei din Tampere şi al Orchestrei de cameră din Finlanda (pag. 253). Tot în 1986 a înregistrat pe disc Arta Fugii de Johann Sebastian Bach în orchestraţia sa, mult apreciată cu ani în urmă de Herbert von Karajan, şi el autorul unei orchestraţii a acestei capodopere (pag. 251), lucrare monumentală pe care Erich Bergel a dirijat-o peste doi ani în concerte susţinute la New York, Ottawa, Tokyo, Berlin, Wellington, Bayreuth, Viena (pag. 257).

Asemenea înaintaşului său Constantin Silvestri, Erich Bergel a contribuit imens la întreţinerea şi creşterea interesului, a admiraţiei lumii pentru muzica lui George Enescu. În 1971 a dirijat în Germania, la Orchestra Gewandhaus din Leipzig, Simfonia I, până în 1989 interpretând Suita I, cele Şapte cântece pe versuri de Clément Marot, pe care le-a orchestrat pentru tenor și ansamblu simfonic (solist Ion Piso) - concerte, înregistrări pentru radiodifuziuni la Köln, Stuttgart, Lausanne, München, Paris, Toronto, Cape Town, Bayreuth, Chicago, Minneapolis, Saint Louis, Helsinki etc. Numai două exemple aici despre reacția în urma audierii muzicii enesciene în Canada și Noua Zeelandă: Succesul cel mai mare Bergel l-a obținut cu Suita I de G. Enescu. Interpretarea sa a fost o minunăție de precizie și de variație dinamică. (The Globe, Toronto, 4 martie 1981, pag. 193); Am dirijat Enescu la Dunedin cu un succes enorm! Orchestra, înnebunită de frumusețea muzicii, managerul și publicul entuziast, iar primul trompetist mi-a cerut să-i trimit o bandă cu această piesă, atât de mult i-a plăcut ascultând-o din sală. (scrisoare din Auckland, 9 0ctombrie 1989, pag. 261).  

Secţiunea din volum dedicată lui Erich Bergel este o schiţă monografică - Gheorghe Muşat adăugând prezentării vieţii muzicianului, reproducerii scrisorilor - liste cu înregistrări (cele mai multe, peste hotarele României), cu cele mai importante concerte susţinute la Cluj-Napoca, Iaşi şi Bucureşti (la Iaşi în 2 decembrie 1967), o selecţie din cronicile publicate în România şi peste hotare, cuvântul evocator al academicianului Cornel Ţăranu, o serie de fotografii ale muzicianului-personaj, imagini din oraşele lumii unde a dirijat.

Poate că volumul Fraţii Bergel - două valori europene, va constitui motiv de promovare a creaţiei lor literare şi muzicale, pe măsura valorii unanim recunoscute.

1 Gheorghe Muşat, Fraţii Bergel - două valori europene. Erich Bergel - Hans Bergel. Editura Ecou Transilvan, 2022

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog şi profesor

articolul original.

Poporul de la cultură se împute

1 August 2022 at 23:52
image

Odată cu creşterea gradului de dezvoltare al unei ţări scade şi prestanţa şoferilor ei. Cu cât eşti mai sărac, cu atât eşti mai domn/şmecher, iar mijlocul tău de transport e mai mare. Probabil e de vină principiul conform căruia un sărac are mai mult timp de pierdut decât un bogat. Şi cum e mai plăcut să îl pierzi decât în trafic?

Aşa cum viaţa unui individ reflectă întocmai gândirea lui, oricât de mult ar încerca el să dea vina pe alţi factori externi care îi influenţează deciziile şi destinul „în contra voinţei sale”, tot la fel se întâmplă şi cu o masă mai mare de indivizi care locuiesc împreună, în acelaşi spaţiu teritorial, împărtăşind aceeaşi cultură/mentalitate. Am mai spus-o şi o repet, avem exact ce merităm. Nu ne-a forţat nimeni să facem alegerile pe care le-am făcut, ţara ne reprezintă şi noi suntem imaginea ei fidelă. Restul sunt vorbe în vânt.

Pe aeroportul din Otopeni, când aşteptam cursa pentru Italia, am observat că aproximativ un sfert dintre pasageri erau ţigani. Majoritatea tineri, cu familii, cu copii mici. Plecau din ţară pentru a găsi o viaţă mai bună. Nu i-am întrebat, dar o parte dintre ei plecau cu siguranţă pentru totdeauna. În cultura lor este ideea de a nu prinde rădăcini nicăieri, de a căuta mereu un loc mai bun de trăit. Din această cauză ei nu se vaită de viaţa lor cum se vaită românii, o iau aşa cum este, ştiu că are momente bune şi rele, ştiu că unii sunt hoţi şi alţii corecţi, ştiu că de multe ori dreptatea nu există, iar adevărul nu contează, ştiu că timpul pe Pământ e scurt şi că trebuie trăit aşa cum le place. Şi-au asumat prin tradiţie imperfecţiunea lumii şi a omului şi trăiesc această imperfecţiune ca atare fără să le pese. Pentru ei nu contează că s-au născut şi crescut într-un anumit loc, nu se leagă afectiv de el pentru că nu merită. În momentul când acel loc devine neprimitor îl părăsesc şi caută altul mai bun fără regrete. Şi ei trăiesc exact cum gândesc, ca şi noi, românii. Doar că noi rămânem pe loc, ne plângem soarta şi nu facem nimic. Ne ataşăm de ţară şi de lucruri pe care nu le luăm cu noi după moarte. Acordăm importanţă prea mare unor principii artificiale, create de societatea noastră „evoluată” care ne aduc numai neajunsuri şi neplăceri. Dar nu ne gândim nicio clipă să renunţăm la ele, să le schimbăm cu totul, nu ne gândim că există şi altceva în afara lumii noastre mici.

O vizită în altă ţară te poate face să îţi schimbi acele păreri, dar numai dacă îţi dai singur voie.

Un lucru care m-a pus pe gânduri cât am stat în Roma, de pildă, a fost modul cum abordează italienii transportul în oraş. Mă aşteptam să văd ambuteiaje mari, aglomeraţia de pe lume, certuri la intersecţii între şoferi, cozi imense de maşini, dar nu am văzut aşa ceva. Circulaţia era fluentă, nu am avut niciodată sentimentul de sufocare a traficului aşa cum am deseori în mult mai micul oraş al nostru, Iaşi, unde parcurgi în mult mai mult timp distanţe mult mai scurte.

Dintr-o suburbie a Romei, în apropiere de staţia Maliagna, până în Trastevere, în buricul istoric al târgului, sunt aproximativ 8 kilometri pe care îi făceam cu maşina în circa 20 de minute, iar cu autobuz şi metrou în mai puţin. Dacă voiam să ajung la mare, în Ostia, până unde sunt aproximativ 25 de kilometri, ajungeam cu aceleaşi mijloace de transport în cca 30 de minute. Încearcă se faci performanţele astea doar între Bucium şi Centru (cca 7 km) sau CUG şi Universitate (cca 8 km), să vezi ce iese…

Dacă un locuitor al Romei vrea să ajungă repede dintr-un loc în altul din oraş şi nu are de cărat multe lucruri voluminoase cu el, îşi ia scuterul sau motocicleta din dotare şi ajunge la destinaţie în timp foarte scurt. Nu contează că e femeie sau bărbat, profesor, inginer, jurist sau muncitor în construcţii, ori că are 18 sau 80 de ani. La ei profesia, sexul ori statutul social în trafic nu au nicio relevanţă, şi nici vârsta. Pentru ei mijlocul de transport nu este o extensie a personalităţii, o demonstraţie de virtute. Am văzut atât de mulţi scuterişti sau motociclişti în costum, la patru ace, atât de multe femei îmbrăcate elegant încălecate pe şa, atât de mulţi bătrâni pe două roţi, încât am realizat cât de normal e şi ce inspirat am fost că mi-am luat şi eu un asemenea mijloc de transport genial. Nu mai vorbesc de trotinete, fără număr...

Parcările pentru vehicule cu două roţi sunt la tot pasul şi extrem de multe. Exact lângă Pantheon, într-o latură, de exemplu, în zona zero, e o parcare de aproximativ 50 de locuri. Încearcă să faci o parcare de tot atâtea locuri pentru maşini, să vezi ce îţi iese. Practic pe un singur loc de maşină intră 6, 7 scutere.

La un moment dat număram cu copiii în trafic maşinile pe care noi le considerăm normale, adică de mărime medie spre mare. Era una la 10, 15 maşini, restul fiind mici şi foarte mici, cu două uşi şi/sau două locuri. În cartierul unde eram cazaţi am văzut într-o zi o raritate, un SUV, care era, culmea, cu număr de România! O coincidenţă aproape stranie.

Şi e şi logic să fie aşa. Dar cine ştie ce e aia logică în România? Aici mândria de clasă contează, mărimea fiarelor e cea care îţi impune respectul între ai tăi şi în trafic, restul e zero. Dacă la Roma un sfert dintre oameni şi-ar schimba scuterul sau motocicleta pe maşină, aglomeraţia în trafic s-ar dubla cu siguranţă. Dar asta nu s-ar întâmpla decât dacă şi-ar schimba mentalitatea, dacă un sfert dintre locuitori s-ar transforma, cu alte cuvinte, în români.

Dar nici măcar asta nu e limita maximă de „înjosire rutieră”, aka eficienţă. Dacă privim la o altă ţară, tot săracă, Danemarca, am vedea că numărul de biciclete folosit de cetăţenii onorabili este de domeniul fantasticului. Aşa cum în Roma erau bătrâni, femei şi spilcuiţi în drum spre birou pe scutere fără pic de mândrie, tot la fel în Copenhaga oamenii merg fără nicio greaţă la serviciu, oricare ar fi acela, învârtind din pedale. Ce mocofani! Acolo, dacă ar veni românii şi ar schimba o zecime din biciclete cu maşini, ar bloca toate drumurile…

Concluzia ar fi că odată cu creşterea gradului de dezvoltare al unei ţări scade şi prestanţa şoferilor ei. Cu cât eşti mai sărac, cu atât eşti mai domn/şmecher, iar mijlocul tău de transport e mai mare. Probabil e de vină principiul conform căruia un sărac are mai mult timp de pierdut decât un bogat. Şi cum e mai plăcut să îl pierzi decât în trafic?...

Briscan Zara este scriitor şi publicist

articolul original.

Valuri, rogojini, celulite, vergeturi

1 August 2022 at 23:51
image

În timp ce la noi un vlogger pe nume Buhnici a aruncat, de pe plaja plină de „vergeturi”, bomba misoginismului în apele şi aşa tulburi ale discriminării de gen, autorităţile spaniole tocmai au lansat o campanie prin care promovează frumuseţea naturală, o campanie a încurajării celor care, din diverse motive, inclusiv cele ce l-au oripilat pe românul nostru pretenţios, au evitat să se expună privirilor „poliţiei corporale”. „Vara ne aparţine, este sloganul campaniei, toate corpurile sunt demne de expus la plajă! Fără violenţă estetică asupra noastră!”, vedem peste tot afişat în Spania, mai ales pe malul Mediteranei. Ministrul adjunct al egalităţii, Angela Rodriguez Pam, a distribuit un mesaj pe Twitter adresat bărbaţilor care se întrebau, ironic, de ce ar avea nevoie femeile de permisiunea guvernului spaniol pentru a merge la plajă, pentru că, oricum, mergeau, cu vergeturi sau nu, şi fără acordul politicienilor: „Bineînţeles că mergem, dar ne asumăm de fiecare dată că ne atragem dispreţul pentru că arătăm un corp care nu este standard”, a spus aceasta. Posibil ca doamnei ministru Pam să-i fi ajuns la urechi remarcile vloggerului nostru care se pare că merge la plajă nu doar cu rogojina, papucii din paie şi nevasta care arată, după spusele lui, ca o minoră, ci şi cu un ochi critic cu care măsoară, cu acribie, pieile doamnelor şi domnişoarelor ce se bălăcesc în valuri.

Desigur, o femeie poate decide să nu-şi epileze părul de pe picioare. Să nu îşi facă manichiura. Sau îşi acceptă corpul aşa cum este, cu defectele lui, nu o interesează în mod expres dietele, tratamentele corporale cu silicon, bisturiul care scoate ridurilepentru că, pur şi simplu, se simte bine în pielea ei şi nu pune prea mult preţ pe plusul sau minusul de kilograme şi nici pe ridurile care, inevitabil, apar odată cu vârsta şi îşi au farmecul lor. Dar toate acestea au consecinţe sociale pe care va trebui să le facă faţă. Probabil că mulţi se vor uita lung după ea, va primi priviri dezaprobatoare de la diverşi necunoscuţi, colegele cârcotaşe vor avea despre cine vorbi. Aşa că, dacă cineva îndrăzneşte să spună că, de exemplu, dieta este o alegere liberă pentru femei, răspunsul este: se înşală amarnic. Dieta nu este ceva ce facem noi, femeile, de la sine, dacă femeile renunţă la ciocolată, frişcă, hamburger şi pizza este din cauza „poliţiei corporale”: pentru că a nu ţine dietă presupune că nu vom fi pe placul altora, că vom fi dispreţuite şi ţintă a batjocorii şi ironiei.

Operăm în practica zilnică, ne place sau nu, în jurul stereotipurilor culturale care depind de sistemul socio-economic, adică suntem produsul angrenajului reproductiv al convenționalismelor, inegalităților, violenței, misoginismului și machismului, a misandriei deghizate în normalitate. Comportamentul nostru este rezultatul îndatoririlor de a fi așa cum suntem și de a apărea într-un anumit fel în societate, controlate de canoanele de frumusețe existente, de medii familiale conservatoare și de dezvoltarea deprinderilor care reproduc ostilitatea îndreptată către femei.

Multe din comportamente se învaţă. De exemplu, să ne gândim la felul în care femeile şi bărbaţii stau pe un scaun în spaţiile publice, cum ar fi în tramvai sau în avion. Veţi vedea probabil că bărbaţii tind să stea larg, cu picioarele desfăcute (o atitudine cunoscută sub denumirea de „manspreading”), în timp ce femeile tind să stea cu picioarele strânse sau încrucişate, ocupând puţin spaţiu. De ce este aşa? Nu ne naştem cu impulsul firesc de a sta într-un anumit fel pe un scaun, acesta este încă un exemplu privind modul în care ne educă societatea. Modul în care stăm este părtinitor în funcţie de gen şi este ceva ce învăţăm prin observaţie sau chiar prin educaţie directă - aţi auzit, desigur, reproşându-i-se unui băiat „stai ca o femeie”, sau, mai grav, unei femei: „Nu aşa stau femeile în tramvai, cu picioarele desfăcute!”

Efortul de a ne face plăcuți este dificil în această țesătură socială-macho care ne umbrește modurile de a funcționa așa cum ne place, o societate redusă la etichete ce discreditează genul și care, în cele din urmă, devin arme împotriva propriei noastre lupte cu discriminarea. Folosim cu ușurință expresii reducționiste atunci când ne referim la celălalt care nu e în șablonul social, precum gogoașă, bașoaldă, pitică, scroafă, burtos, pocnitoare, petardă, scândură etc. și nu tresărim când le auzim, ba reproducem inegalitatea, nu ne ascultăm ce spunem despre ceilalți și nu ne întrebăm niciodată ce vrem, de fapt, folosind asemenea expresii. Nici măcar nu ne întrebăm dacă noi suntem perfecți. Zilnic trăim episoade care ilustrează aceste comportamente de misoginism și misandrie, manifestate, de altfel, și în folosirea limbajului.

Cum misoginismul este, de fapt, un complex de superioritate, restrâns la domeniul relaţiilor bărbatului cu femeia, şi misandria - a relaţiilor femeii cu bărbatul, suntem îndreptăţiţi să căutăm complexul de inferioritate care stă în spatele acestuia. Un bărbat care loveşte o femeie fizic sau emoţional a fost el însuşi crescut de o mamă care nu i-a satisfăcut foamea lui afectivă sau de un tată care l-a umilit sau chiar lovit şi care nu şi-a respectat soţia sau femeile din jur. În ziua de azi, putem explica de ce un om abuzează un alt om sau de ce îl insultă, psihologia ne ajută. Însă această explicaţie nu e suficientă. Misoginia, ca şi misandria, dacă ţinem cont de reacţia societăţii care gândeşte în şabloane, nu sunt tulburări de comportament constând în ură sau dispreţ faţă de femei, respectiv bărbaţi, ci, mai degrabă, o metodă de consolidare, monitorizare şi menţinere a ierarhiilor sociale, e un fenomen social. Sunt comportamente pe care le învăţăm din copilărie, şi pe care fără să ne dăm seama le transmitem noilor generaţii pentru că dacă „a fost mereu aşa”, va fi pentru că „trebuie să fie aşa”. Trăim într-o societate care de secole a plasat bărbaţii mai presus de femei şi această logică a organizat relaţiile dintre fiinţele umane: ni se atribuie locuri, roluri, comportamente şi chiar moduri de a ne exprima sau de a ne mişca diferenţiate prin caracteristicile noastre biologice. Acest mod de a aborda misoginia este important pentru că ceea ce trebuie schimbat, spun experţii, este echilibrul de putere, nu terapia în masă.

Mulți dintre noi suntem educați în acest sistem al falocentrismului, patriarhatului și sexismului, astfel încât, nu doar bărbații au atitudini misogine, ci și femeile. Aversiunea se extinde asupra celorlalte reprezentante ale aceluiași gen: „Nu sunt ca acele proaste care stau la cratiță și put a ceapă, eu comand mâncare de la catering”, „Aia?! O oportunistă care s-a dus galop la muncă a doua zi după ce a născut, bietul soț, el are grijă de copil!”, „Ce poate să fie de capul ei dacă toată ziua își întinde moțul cu placa la salon?” Variantele de declarații pot fi diferite, dar esența este aceeași: o femeie încearcă să se separe de reprezentanții genului ei și să arate că este mult mai bună prin ceea ce face ea. Rețelele de socializare dezvăluie această atitudine în mod deosebit: în comentariile oricărei postări unde oamenii cer sfaturi, puteți vedea câteva femei „corecte”, „extraordinare” care încearcă să se afirme în detrimentul altora.

Vloggerul Buhnici s-a simţit legitimat să facă o remarcă misogină, spunând ceea ce a gândit cu voce tare în acel moment despre femeile care nu intră în standardul lui personal de frumuseţe, un standard redus la „piele, ţâţe şi buci”, ca să-l citez. E ceea ce simt şi cred mulţi bărbaţi şi femei deopotrivă, nu doar el, din păcate. Dar, între ceea ce gândim despre cei ce trec pe lângă noi şi a exprima public aceste gânduri, unele ofensatoare, la adresa semenilor, e o distanţă. Distanţa o stabilesc oamenii prin educaţia lor şi ţine de cultura spaţiului public de care pomeneam anterior. Sinceritatea lui l-a costat: dincolo de remarca grotescă şi de scuzele prezentate, ni s-a revelat un om crescut în spiritul pur patriarhal, acela în care femeia, dacă „nu e la cratiţă” şi „nu se puieşte”, atunci ar trebui să fie obiectul sexual dator să încânte ochiul masculului întins pe-o rogojină, cu nevasta alături, pe plaja din Mamaia. Cultura lui publică e ancorată, încă,din nefericire, la aberaţiile lui Schopenhauer, cel care scria în „Viaţa, amorul, moartea”„Femeia prea grasă, femeile-colos ne displac pentru că starea lor morbidă arată o atrofiere a uterului şi un semn sigur de sterilitate.” sau „Femeia este un animal care trebuie strunit, îngrijit bine şi păstrat în interiorul casei”.

Societatea noastră românească, în ansamblu, este destul de agresivă: oamenii fugăresc pisicile negre, bat cu bâtele şoferii lenţi din trafic, înjură poştaşul care aduce facturile de gaz, omoară câinele vecinului pentru că latră, dar, mai ales, oamenii sunt agresiviunii cu alţii şi, adeseori, fără motiv. De ce agresivitatea din noi a inundat plaja toleranţei, lăsând doar mici insule din ea, este o altă poveste.

Cristina Danilov este psiholog

articolul original.
❌