ACTUALITATE
🔒
Au fost publicate stiri noi. Click aici pentru a le afisa.
Astazi — 8 August 2022Ultimele Stiri

Vară nebună!

8 August 2022 at 17:23

Iarba înaltă, groasă și îmburuienată, de culoarea rahatului, străjuiește drumul pe toate părțile. Dincolo de șanț, porumbul uscat foșnește sec și chinuit. A rămas mic și galben. Nici de foc nu-i bun. Prunii s-au scuturat de prunele necrescute și necoapte. Au rămas mici, zbîrcite și verzi. Nici viespii nu le caută de dulceață. Nu-s bune nici de dat la porci. Le miros, le gustă și le scuipă. Dacă ar putea, ți-ar arăta obrazul. Cu de-astea veri să-i minți? Vacile și oile au boturile sîngerînde. Se zgîrie în cotoarele ascuțite în căutarea unui fir de iarbă. Turmele se mișcă în grabă, ca niște vedenii, în căutarea unui petic de verde care a dispărut de cîteva săptămîni.

În baltă, peștii se mișcă aiurea, tulburînd apa secată pînă aproape de noroiul de pe fund și înoată ca orbeții, cu gura deschisă. Parcă s-ar forța să strige ceva. Se sufocă în apa murdară, puțina care a mai rămas din frumusețea bălții. Pe fundul văii, nu se văd decît oasele albe de piatră ale pîrîului care s-a ascuns. Arată ca șira spinării rămasă dintr-un animal fiert. Oamenii spun că de cînd se știu n-a fost să nu fie ceva pentru vite. Singurul fir apă care n-a murit țîrîie într-un fund de văgăună. Acolo, coboară anevoie să-și umple donițele, ciuberele și bidoanele. Dar și firul acesta alburiu se oprește din cînd în cînd.

Obosește și se stoarce singur. Din cînd în cînd, ghiorțăie, semn că în burta pămîntului fierbe și ea și s-a umplut de aer. Și fîntînile au secat. În cele mai multe, găleata coboară și se lovește de pămînt. Cînd dă de vasele, de pietrele și de oasele căzute acolo de-a lungul vremurilor sună a gol, a lumea cealaltă.

Preotul s-a speriat și el și a scos prapurii la crucea dintre hotare și cîntă rugăciuni pentru ploaie.

-Oare de ce se aprind atîtea cîmpuri?

-Pedeapsă de la Dumnezeu, zice o bunicuță cu o garoafă sălbatică în mîinile-i noduroase.

-Cu ce-am greșit, întreabă alta.

Soarele arde de dimineață, de cum dă să se suie pe cer, pînă seara, cînd scapătă după culme. Peste zi, valuri de foc vin unul după altul, îți uscă gura și se rostogolesc pînă în stomac. Abia respiri, abia ții minte drumul, abia îți vezi de rosturi. Noaptea, este un frig de toamnă tîrzie. De cum se întunecă, foamea scoate animalele la vînătoare. Este un fel de răzbunare a sălbăticiunilor care urlă înfometate. Uneori, au vocile oamenilor care strigă după ceva.

Și dintr-o curte se aude o voce, un bărbat care caută din ochi o scamă de nori. Și zice:

Tu-z dai seama că ăsta poate fi numa „începutul?“

articolul original.
Ieri — 7 August 2022Ultimele Stiri

Chimia unei pasiuni de o viață

7 August 2022 at 21:23

Am avut onoarea și bucuria de a-l cunoaște pe cel care a fost directorul cu cea mai mare experiență, de 55 de ani, în tehnologia și managementul industriei chimice și petrochimice din România. Și îndrăznesc să spun că am simțit și prietenia lui. Este dr. ing. Virgiliu Băncilă, cășunean prin origine, dar o viță întreagă pe frontul chimiei oneștene, la Combinatul Chimic Borzești, astăzi societatea Chimcomplex ale cărei existență și realizări sunt legate puternic și de profesionalismul celui care i-a condus destinele o jumătate de secol.

Acum, după 55 de ani de muncă, Virgiliu Băncilă s-a retras în oaza de liniște binemeritată a vieții.

L-am cunoscut pe când era director tehnic al combinatului din Borzești. M-a impresionat mereu cu siguranța și coerența pe care o afișa atunci când vorbea despre munca sa, despre combinat, despre tehnologiile momentului într-o industrie în care se naște în bună măsură viitorul. Virgiliu Băncilă este un om plăcut, un bărbat frumos, în preajma căruia te simți minunat. Când vorbește are un fel special de a construi frazele, de parcă vrea să îmbrace exact cum se cuvine ceea ce vrea să spună. Are un fel misterios de a te face să înțelegi profunzimea cuvintelor. După ce stăteam de vorbă, articolele mele erau gata scrise parcă, nu trebuia să mai rearanjez nimic.

L-am urmărit permanent în ceea ce a făcut la Borzești, pentru că devenise directorul general al întreprinderii căreia după 1995 i-a imprimat o evoluție revoluționară, în timp ce alte întreprinderi, unele chiar din Onești, și alte industrii începeau să dispară de la noi. Combinatul chimic din Borzești nu a avut o astfel de soartă, pentru că directorul ei general și echipa sa au știut să aducă tehnologii moderne acolo unde cele vechi deveniseră, dintr-odată, „energofage”, depășite. Prin acestea combinatul a rezistat. În 2003 a fost preluat de omul de afaceri Ștefan Vuza. Virgiliu Băncilă a rămas la post, a devenit chiar mâna dreaptă a noului proprietar, iar acum Chimcomplex este un grup industrial puternic, prin preluarea a ceea ce s-a meritat din fostul Oltchim, un grup care constituie deja germenele Companiei Române de Chimie.

În Chimcomplex, dr. ing. Virgiliu Băncilă a fost până acum autorul a 27 de patente de invenții pentru instalații și tehnologii în chimie, majoritatea aplicate în această companie care ea însăși se apropie de vârsta de 70 de ani.

La mulți ani și dumneavoastră, domnule Virgiliu Băncilă, cu ani frumoși și liniștiți în retorta unei vieți dedicate, sublim, cu pasiune, chimiei românești!

articolul original.

Președintele Academiei, în sprijinul plagiatorilor

7 August 2022 at 17:30

Mulțimea de subiecte prăvălite peste noi în ultima săptămînă m-au făcut să las mai la urmă declarația președintelui Academiei, istoricul Ioan Aurel Pop, academician și dînsul.

Într-un mesaj adresat ministrului și rectorilor, se transmite o poziție halucinantă pentru orice academician și chiar pentru un absolvent de universitate care mai privește Academia Română cu respectul și admirația impuse de trecutul ei mai îndepărtat.

”Dragi colegi, CNATDCU este o instituție anacronică și sunt de acord că trebuie desființată. Pentru plagiate, avem comisiile de etică de la toate nivelele. Îmi cer scuze că intervin din afară, nemaifiind rector. Spor în toate! – a scris Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române pe grupul de lucru.

Bref! Ioan Aurel Pop a fost și el acuzat de plagiat din istoricul Bolovan și din sine însuși, dar dosarul a murit. Ioan Aurel Pop a fost timp de 3 ani și președintele CNATDCU. Fără folos sau cu beneficii pentru unii. Oricum, după inutilitatea prestației sale, Ioan Aurel Pop s-a autosuspendat și, mai apoi, a demisionat.

În plină discuție despre plagiat, în centrul atenției fiind dosarul de plagiat al generalului în rezervă Nicolae Ciucă, prim-ministru, președintele Academiei Române zice că instituția pe care a condus-o (CNATDCU) este ”anacronică” și că ”sunt de acord că trebuie desființată”.

Adică președintele Academiei Române, instituție simbol pentru proprietatea intelectuală, se lasă păgubaș. Își declară și neputința și încearcă să iasă cu o cu trimitere a hoției la ”comisiile de etică”. Gîndire și morală, nu glumă!

De ce să fi făcut președintele Academiei Române un asemenea pas? A primit mesaje, rugăminți sau ordine de la cei care ar putea fi descoperiți sau de la cei care ar putea fi judecați? Să nu uităm că istoricul Ioan Aurel Pop a fost părintele transformării lui Florian Coldea în profesor asociat al Universității pe care a condus-o. Și tot el ar fi beneficiat de sprijinul generalului pentru preluarea șefiei la Academia Română. Să nu uităm că teza lui Florian Coldea a dispărut și în clipa în care ar fi fost identificată ar fi putut ajunge tot la CNATDCU.

Principala preocupare a intelectualilor români mai fără operă se pare că este trecerea noii Legi a Educației care să consfințească desființarea CNATDCU. Ministrul Educației și președintele Academiei Române conduc curentul împotriva instituției destinate să identifice furtul intelectual.

articolul original.
Before yesterdayUltimele Stiri

ÎMPLINIREA ADEVĂRATELOR PROOROCIRI

6 August 2022 at 06:17
image

Astăzi, 6 august, bisericile surori, catolică și ortodoxă, prăznuiesc Schimbarea la față a Mântuitorului Iisus Hristos, o piatră de hotar în împlinirea celor nădăjduite. Este un praznic împărătesc cu o mulțime de explicații și face parte din ciclul minunilor săvârșite de Iisus asupra propriei Sale persoane, demonstrând că este Dumnezeu adevărat, Stăpân și Atotputernic al vieții vremelnice și al celei veșnice, adevăratul și unicul Mesia. Este, dacă vreți, repetiția generală a Învierii din morți și Înălțării Sale la slava Tatălui. Fiind o revelație directă a Mântuitorului și a Sfintei Treimi, Strălucirea feței Mântuitorului pe muntele Tabor arată prezența permanentă a înțelepciunii divine în univers, înțelepciunea manifestată prin energiile necreate și meditație. Hainele albe ca zăpada sunt faptele și minunile Mântuitorului, care au fixat învățătura creștină în fundamentul dreptății, binelui și jertfei pentru semeni. Acest eveniment real și duhovnicesc a fost încununat de prezența lui Moise și Ilie, apostolii Petru, Iacob și Ioan, dovadă incontestabilă a minunii

Prin Shimbarea la față, Iisus Hristos ne încredințează: ,,Eu sunt viața, adevărul și calea” (Ioan XIV.6)

Astăzi ne minunăm că omul ajunge pe planeta Marte, de lucruri și fenomene peste putința de a le înțelege, iar când orbii vedeau, surzii auzeau, morții înviau, copiii erau vindecați de Fiul lui Dumnezeu, cărturarii și fariseii iudei l-au condamnat la moarte, nu doar pentru minunile pe care le făcea, ci din invidie, de spaimă că își vor pierde privilegiile. Învățătura Lui a schimbat fața omenirii. Pace vouă a fost salutul dumnezeiesc. Oare de ce nu se mai salută toți oamenii cu acestă urare? Față de martori, Iisus Hristos s-a schimbat la față pentru a ne arăta divinitatea Sa. Un nor fantastic își făcea apariția asupra muntelui Tabor, care unea două lumi, cea cerească și cea pământească, într-un act unic în istoria omenirii. Atunci, Făcătorul cerului și al pământului a grăit celor de față: ,,Acesta este Fiul Meu cel iubit, prin El Mă descopăr, de El să ascultați.” (Matei XVII.5). Uceinicii s-au înspăimântat, iar Iisus i-a încredințat: ,,Sculați-vă, nu vă temeți ... și să nu spuneți la nimeni despre aceasta până când va învia Fiul Omului din morți. Mulți nu au crezut și nu cred în această minune, dovadă stau războaiele dintre frați, pornite din ură, invidie și slavă deșartă. La ora actuală, oamenii sunt la un pas să transforme, să schimbe fața pământului într-un infern. Sfântul părinte, Papa Francisc, declara la un moment dat că nu există Iad, că, dacă nu vom respecta îndemnul dumnezeiesc: ,,Pe pământ să fie pace și între oameni bună-învoire”, cu adevărat vom trăi vremuri apocaliptice.

Pr. VASILE BOTA

articolul original.

Liga a doua, la restart

5 August 2022 at 23:50
image

Va fi Politehnica Iaşi una dintre protagonistele luptei pentru promovarea pe prima scenă?

Politehnica Iaşi desfăşoară astăzi, la Galaţi, primul meci al noului sezon de ligă secundă în care îşi clamează, sus şi tare, ambiţiile de promovare. Chiar dacă îşi face debutul pe terenul urmaşei unei foste campioane, Oţelul, cu o fostă mare speranţă tehnică pe bancă, Dorinel Munteanu, aflat în plină cursă de a-şi recupera propriile slăbiciuni omeneşti care l-au tras în neant, cu forţă cvasigravitaţională. Declarativ, formaţia gălăţeană se arată serios cocoţată pe fapte mari. Pe hârtie, formaţia lui Dorinel prezentată inclusiv de „Ziarul de Iaşi” ca probabilă, arată doar un portar, Dur-Bozoancă, trecut pe la „U” Cluj şi Farul, un Gorovei încercat şi prin Copou, şi un Cîrjan pe post de fost atacant de viitor. Pe bară mai sunt câţiva campioni din 2011, Neagu sau Sârghi, unii spun şi despre Silviu Ilie aflat pe lista de aşteptare şi... cam atât. Sigur, sunt şi alţi anonimi cu talent, unii aduşi pe fonduri sid-explozive, alţii de pepinieră, dar până la şlefuirea unui nucleu de remarcat mai va, şi se întâmplă că meciul cu Poli este primul din noul campionat. Dacă aş fi gălăţean contaminat de Oţelul, aş fi preferat un meci de debut pe teren străin, în care dunărenii să n-aibă ce pierde şi să poată surprinde. Nu e cazul, Oţelul debutează cu şansa a doua.

Însă, pentru un spectator neutru care va încerca să se uite astăzi la meciul de la Galaţi, Politehnica lui Claudiu Niculescu ce spune? O leacă mai mult decât nimic, adică decât Oţelul. Folosind tot „probabilele” din „Ziarul de Iaşi”, Francisc Cristea este singurul jucător din vechiul schelet al lui Costel Enache (mai este pe bancă redutabilul Plohotniuk), Răzvan Tincu este un vajnic fundaş revenit în Copou şi doar Vaşvari, Martac sau polonezul Tomczyk sunt nume demne de reţinut din ştatele primului eşalon. În rest, alde Lică, Bujor, ori străinii Hunte şi Karancianakov sunt simple nume şi atât. Aşteptate să confirme.

Diferenţa între nord-moldoveni şi sud-moldoveni nu rezidă doar în cea dintre - de pildă - păşcăneanul Gorovei şi sălăjanul Vaşvari, ci în modul de pregătire a sezonului. Am mai spus, pentru prima dată în ultimii „n” ani, Politehnica a pregătit serios şi la timp un nou sezon. Ieşenii n-au mai plecat în cantonament de lux în lăudata Antalya, ci s-au dus mai pe-aproape, dar cu un lot cam în proporţie de 80% conturat, iar jocurile de verificare, indiferent de rezultate (4-0 cu ŢSKA sau 1-1 cu Miroslava) şi-au îndeplinit rolul de a omogeniza o trupă complet înnoită. Adăugăm interesul sporit pentru echipă al administraţiei locale, banii veniţi la timp şi aducerea unui tehnician cu ambiţii tinereşti, care doreşte ca Iaşul să nu se mai facă de râs pe la Miercurea Ciuc sau Şelimbăr.

Pentru că s-a cam terminat sticla de sirop, trebuie să precizăm că drumul nu va fi uşor. Dinamo, marea favorită a promovării în ochii specialiştilor din Bucale, a pornit deja cu o victorie împleticită în faţa uneia dintre cele mai slabe echipe ale L2, iar CSA Steaua (sau ŢSKA Buharest cum îmi place s-o denumesc) n-a făcut niciun pas până la începerea campionatului pentru clarificarea statului juridic, deşi Răzvan Burleanu, boss-ul FRF i-a arătat calea cu degetul. Se pare că, printre boşii înstelaţi de la MapN, interesul pentru noua Stea este nul, deoarece nu există dureri de cap pentru a se lega cu comprese. Dacă nu intervine pe căi oculte, Vasile „Nuştiucum” un fel de Richelieu al fotbalului românesc, CSAS nu va promova nici acum. Totuşi, echipa lui Opriţa nu este uşor de biruit, iar situaţia fluidă de la Dinamo, poate duce la orice, în plus sau în minus. Dacă Slobozia lui Costel Enache sau Concordia sunt adversare cu veleităţi puţine, un pic de atenţie merită Csikszereda şi Braşovul lui Dan Alexa, care s-au remarcat şi prin transferuri reuşite şi prin campanii de pregătire aşişderea.

În aceste condiţii, nu s-ar putea zice că Poli este condamnată să promoveze, tocmai pentru a nu pune presiuni inutile. Poate că unii ar spune că de-abia acum este sezonul de pregătire pentru marea promovare din anul bisect 2024, conform tradiţiei, dar toate premisele contrazic această afirmaţie. Chiar dacă în opinia multora, sezonul 2021-2022 a fost unul pierdut, campionatul care deja a început, trebuie să arate faţa de Liga I a Politehnicii. Dacă va reuşi sau nu promovarea, depinde de mai mulţi factori, dar trebuie să fie limpede că trebuie să se încerce!

articolul original.

Palatul nostru din America

5 August 2022 at 16:00

Ne-am dat dracului. Am închiriat un palat la Washington ca unul din gemenii Muraru să facă recepții di granda și să-i convingă pe americani că țara noastră este sora Americii și ca diplomații români să aibă unde-l primi și culca pe Klaus Iohannis cînd ajunge cu Răvășitoarea la Washington?

Palatul aparține statului american și a fost pentru multă vreme închiriat ambasadorului statului iranian, ginerele lui Mohammad Sah Phlevi. Locul este faimos pentru petrecerile luxoase date de fiica șahului și de soțul ei. La petrecerile fastuoase au participat vedete de la Hollywood ,inclusiv Liz Taylor și Barbara Streisand.

După ce  Ardeshir Zahedi, ginerele șahului și fost ambasador în SUA în două mandate, între 1960-1962 și 1973-1979, a părăsit clădirea, statul iranian a renunțat la palat. Departamentul de stat a inițiat o restaurare și, din 1995, l-a scos la închiriat pentru 15.000 de dolari pe lună. În anul 2002 a mai făcut o restaurare valorînd 2,5 milioane de dolari. Un chiriaș a întrerupt plățile și a fost evacuat. Și, uite așa, am venit noi la rînd și l-am închiriat ca reședință pentru bietul istoric Andrei Muraru.

Ce este cu acest palat, faimos în Washington (3003 Massachusetts Ave NW, Washington DC, a fost construită în 1934?
Reproduc un fragment din articolul semnat de Petula Dvorak în 9 martie 2002, în The Washington Post:

”Schofield rented the four-story, 46-room residence with 14 fireplaces, terraced gardens and a swimming pool seven years ago for $15,000 a month, according to court records. After her two-year lease expired, she stopped paying rent to the State Department, which became the landlord and trustee of the property after the United States cut off diplomatic relations with Iran in 1980”.(https://www.washingtonpost.com/archive/local/2002/03/09/eviction-day-comes-to-embassy-row/3b28a483-c458-4c1b-843c-76cc3fe8d3a0/)

Pe scurt, Palatul are 46 de camere cu 14 șeminee, 8 băi, grădini terasate și piscină. După părerea mea, suma de 15.000 de dolari din 1995 nu este egală tot cu 15.000 de dolari în 2022. Nu mai reprezintă decît jumătate. Ea ar putea fi echivalată cu aproape 25.000, dacă nu mai mult.

Ceva mă face să cred că statul american nu ne-a făcut un cadou nici de dragul lui Andrei Muraru, nici în compensație cu armamentul cumpărat și nici în cadrul parteneriatului strategic. Din păcate, comunicatul MAE pomenește o cifră fără să avem nici o detaliere. Despre cheltuielile de întreținere, care nu pot fi neînsemnate, nu știm nimic. Dar România și fratele Muraru au bani pentru o asemenea clădire și pentru recepțiile de rigoare.

Așadar, de ce un palat pentru un ambasador anonim și pentru o cauză nereprezentată sau reprezentată mediocru, dacă nu prost?
Să aibă președintele unde dormi cînd este chemat la Washington? Să dăm petreceri acasă la ambasador pentru eliminarea vizelor? Să ne fudulim că am luat locul Iranului?
Sau să avem de unde pleca după ce am intrat și noi în istoria clădirii?

articolul original.

Programe și roboți în mediul politic și nu numai

5 August 2022 at 15:07
Programe și roboți în mediul politic și nu numai

Sincer să fiu, când am citit aseară pe pagina unui ziar pe care îl consider bine informat știrea că în Danemarca a apărut primul partid politic  condus de un software și controlat ,,din umbră’’ de inteligență artificială(AI), partid  care are ambiția să câștige viitoarele alegeri în patria Prințului Hamlet, mi-am zis că este doar o glumiță lansată ca să ne mai răcorim nițel pe vremea asta toridă. Dar, pentru că am văzut că știrea este preluată și pe alte canale, nu mi-a rămas decât să o iau și eu în serios și să analizez mai atent care ar fi atât rațiunile cât și consecințele acestui proiect. Nu am de gând, desigur, să pun la îndoială performanța  celor care au conceput și au pus în act proiectul, dar nici nu pot să nu menționez că, în ceea ce privește originalitatea sa, și de data, asta tot noi, aici, în România, le-am luat-o înainte.

 Amintiți-vă, bunăoară, de acel covârșitor număr de voturi date la alegerile prezidențiale din anul 2009, la ambasada de la Paris în acea noapte la sfârșitul căreia Mircea Geoană s-a trezit, din câștigător, marele perdant. Răsturnare de scor pe care, cu sau fără un software de tipul celui preconizat de danezi, o anticipau, în seara când încă se vota, câteva proeminente personaje ale scenei politice a momentului aflate într-o faimoasă sufragerie.   

  Mai doriți și alte exemple? Luați vă rog, că e de unde! Haideți, așadar, să ne amintim de ampla mobilizare a #reziștilor la tumultuoase mitinguri, când canalele de socializare duduiau de mesaje ultimative.  Mesaje pe care numai ce le-au citit că valuri-valuri de tineri frumoși și liberi au ieșit în stradă ca să își spună cuvântul. Știu că unora dintre cititorii acestor notații nu o să le placă, dar nu pot să nu pun întrebarea următoare: oare de ce nu mai protestează cu aceeași tărie combatanții de acum un deceniu( și, desigur, nu numai ei) față de tot mai posibilele măsuri de austeritate. Măsuri care pe noi, cei mai în vârstă, ne trimit cu gândul la frigul din case și la lumina stinsă din anii *80 ai veacului trecut. Foarte probabil, pentru că încă nu s-a creat un software adecvat. Și atunci este chiar fără rost să recurgem la cuvântul „roboți”?

 Iar dacă tot am deschis discuția, trebuie să recunoaștem că o altă performanță greu de egalat în domeniu o reprezintă numărarea voturilor exprimate cu doi ani în urmă pentru alegerea primarului Sectorului 1 al Capitalei. Performanță  căreia i-au urmat, pentru mai mult de un an și jumătate, re-numărarea, re-re-numărarea și re-re-renumărarea voturilor de la același scrutin. Operațiuni făcute tot cu mâini măiestre, în urma cărora procurorii au decis că scorul proclamat în 2020 este OK și au clasat dosarul cazului. Greșesc, oare, dacă, și în acest caz, folosesc cuvântul roboți?

 Cât despre faptul că, zilele trecute, consilierii PNL au decis să o dea în judecată doamna primar Clotilde Armand pentru repetatele sale abuzuri în funcție, nu pot decât să le salut gestul și să le doresc succes. Deși, dacă ținem cont de decizia procurorilor de a clasa dosarul fraudării alegerilor de la sectorul 1, mai că îmi vine să spun că se preconizează o nouă confruntare între adevărați oameni ai cetății și roboți Care roboți, prin natura lor, au asigurat un mare grad de imunitate, nu-i așa? …

articolul original.

CRIZA ALIMENTARĂ: CAUZE ȘI EFECTE

5 August 2022 at 06:36
image

Pe măsură ce criza globală a prețurilor și a accesului la alimente devine din ce în ce mai amenințătoare, mai multe analize încearcă să explice această problemă ca o consecință a războiului din Ucraina.

Este aceasta într-adevăr singura explicație pentru această criză?

Prețul pâinii crește vizibil. Alte produse alimentare devin, de asemenea, din ce în ce mai scumpe. ONU trage un semnal de alarmă cu privire la situația alimentară mondială. Potrivit FAO, malnutriția va afecta încă 13 milioane de oameni în lunile următoare, în principal în Africa și Asia.

Războiul actual poate fi factorul declanșator al crizei alimentare, dar nu este cauza. Această criză nu datează din primele luni ale anului 2022. Până acum câțiva ani, părea că suntem pe punctul de a eradica foametea în lume. Numărul persoanelor subnutrite a scăzut de la 811 milioane în 2005 la 607 milioane în 2014. Dar, de atunci, aceste cifre au început să crească din nou: 650 de milioane în 2019 și, din nou, 811 milioane în 2020.

Această evoluție nu are nimic de-a face cu o penurie de alimente. Dimpotrivă, producția globală de alimente a crescut mai repede decât creșterea populației de mai bine de o jumătate de secol. Anul trecut, recolta de cereale a fost cea mai mare de până acum. În plus, foametea din lume nu pare să fie legată de prețurile alimentelor pe piețele mondiale. Numărul persoanelor înfometate a început să crească în 2014-2015, când prețurile la alimente erau mici.

Pe scurt, există, practic, o disfuncție în sistemul alimentar.

1. În primul rând, multe țări au devenit dependente de piețele internaționale pentru aprovizionarea cu alimente. Consumul de alimente a fost standardizat încă din perioada colonială, astfel încât patru culturi (cereale, orez, porumb și soia) reprezintă 60% din toate caloriile produse. De atunci, producția de alimente a fost industrializată pe scară largă folosind îngrășăminte chimice și pesticide. Țările în curs de dezvoltare au fost încurajate să se specializeze în cultivarea anumitor produse agricole pentru export, datorită veniturilor din care au putut importa alimente.

Prin urmare, consumul de alimente în multe țări depinde în mare măsură de importuri. Patru din cinci persoane trăiesc în țări care importă mai multe alimente decât exportă. Prin urmare, acestea depind de comerțul mondial pentru consumul lor de alimente.

În condiții “normale”, multe țări nu suferă în mod deosebit. Europa, de exemplu, este autosuficientă la nivel continental, iar țările europene au suficient spațiu pentru a absorbi fluctuațiile. În ciuda acestui fapt, prețurile comerciale globale sunt deja resimțite în portofoliile noastre. Prin urmare, este ușor să ne imaginăm vulnerabilitatea țărilor sărace.

2. Prețurile alimentelor sunt, de asemenea, unice prin faptul că nu sunt determinate de legea cererii și ofertei. Pe piața mondială, prețurile cerealelor au crescut din 2020, în timp ce recoltele nu au fost niciodată atât de abundente. Problema este că întreaga piață este dominată de câțiva giganți aflați într-o poziție de monopol. Patru companii, ADM, Bunge, Cargill și Dreyfus controlează între 70 și 90% din comerțul mondial cu cereale.

Sectorul alimentar a devenit strâns legat de sectorul financiar, iar prețurile sunt acum determinate în principal de speculații. Acest lucru înseamnă că prețurile de astăzi depind de comerțul de mâine. Recoltele de mâine și chiar sezoanele viitoare sunt tranzacționate astăzi pe piețele mondiale. Deoarece toată lumea se așteaptă la o deteriorare a situației de pe piața mondială, prețurile sunt în prezent ridicate.

Potrivit unui raport recent al Oxfam, prețurile alimentelor au crescut cu 30% între martie 2021 și martie 2022, mai mult ca niciodată în aceeași perioadă. În același timp, ultra-bogații care dețin aceste multinaționale alimentare și-au văzut averile crescând dramatic. Familia care deține gigantul de cereale Cargill a adăugat 20 de milioane de dolari în vistieria familiei, în fiecare zi. Acum are 12 miliardari în rândurile sale, cu patru mai mulți decât în 2020.

3. Unele dintre produsele cultivate nu sunt disponibile în scopuri alimentare. Ne gândim la piața biocombustibilului (…). Se estimează că caloriile suportate de alimente din combustibil vor fi în curând echivalente cu nevoile nutriționale a 1,9 miliarde de oameni. Apoi, există hrana pentru animale. Aproximativ 40% din cerealele recoltate în UE ajung furaje. Astfel, creșterea prețului unui produs duce și la creșterea prețurilor în alte sectoare: dacă prețul combustibilului crește, se vor produce și mai mulți biocombustibili. Creșterea prețurilor cerealelor, la rândul său, conduce la creșterea prețurilor la furaje.

4. În cele din urmă, schimbările climatice joacă, de asemenea, un rol, deoarece determină o creștere a fenomenelor meteorologice extreme. Se estimează că schimbările climatice înmulțesc cu 100 probabilitatea unor astfel de valuri de căldură. Fiecare eveniment meteorologic extrem afectează prețurile la alimente.

Este important să facem un bilanț al crizei care a preexistat războiul actual pentru a înțelege de ce acesta din urmă crește și mai mult prețurile. Rusia și Ucraina sunt mari exportatori de cereale. Împreună, acestea reprezintă 30-35% din exporturi.

Cerealele ucrainene practic nu părăsesc țara, dar Rusia poate vinde în continuare cereale pe piața internațională, în ciuda sancțiunilor. Ca urmare, cantitatea de cereale de pe piața mondială a scăzut doar ușor. Problema este că 50 de țări sunt foarte dependente de cerealele rusești sau ucrainene, ale căror importuri reprezintă mai mult de 50 % din piața unor țări precum Egipt, Eritreea și Somalia. Pentru ei, ceea ce la nivel global este doar un val, se transformă într-un tsunami.

Pentru un produs precum uleiul de floarea-soarelui, situația este diferită. Ucraina este responsabilă pentru mai mult de jumătate din producția mondială, așa că resimțim și efectele aici, în Europa. Dar, indirect, și alte produse sunt importante pentru agricultură. Rusia este unul dintre cei mai mari exportatori de îngrășăminte chimice. Agricultura are nevoie și de petrol, ale cărui prețuri au crescut și ele vertiginos.

Pentru 2022, perspectiva este următoare: China se așteaptă la o recoltă mai mică de cereale, iar Statele Unite suferă de secetă. Rusia se luptă să importe pesticide și semințe din Europa din cauza sancțiunilor. Seceta afectează la nivel global producția de cereale.

Pentru persoanele aflate în situații de foamete acută, există o problemă suplimentară. Nici organizațiile umanitare care distribuie ajutor alimentar nu mai au mijloacele necesare pentru a obține alimente. Bugetele pe care le au nu le mai permit să achiziționeze la fel de multă hrană ca înainte pentru persoanele aflate în nevoie.

Criza alimentară creează o situație paradoxală: alimente din abundență, dar din ce în ce mai mulți oameni înfometați. Prețurile la alimente cresc, în timp ce producătorii fac profituri uriașe. Câțiva care încasează profituri de miliarde, în timp ce miliarde de oameni se luptă să se descurce. Nimic nu ilustrează absurditatea și cruzimea acestei crize sistemice la fel de clar ca această criză alimentară.

Acest lucru duce inevitabil la tulburări sociale.

Deși acest război nu se află la originea crizei alimentare, sfârșitul luptelor ar putea aduce, într-adevăr, calm pe piețele alimentare internaționale.

În plus, criza alimentară arată că nu ar trebui să luăm prea ușor sancțiunile economice. Chiar dacă exporturile de alimente sunt excluse de la sancțiuni, exporturile Rusiei sunt împiedicate de efectele indirecte ale măsurilor și sancțiunilor asupra altor produse (îngrășăminte, petrol etc.).

Se impune necesitatea de a acorda o mai mare prioritate agriculturii micilor fermieri ca răspuns umanitar în prima linie, de a depăși constrângerile legate de acces și ca soluție pentru a inversa tendințele negative pe termen lung. În plus, promovarea schimbărilor structurale în modul în care este distribuită finanțarea externă, astfel încât asistența umanitară să poată fi redusă în timp prin investiții pentru dezvoltare pe termen mai lung, va contribui la abordarea cauzelor profunde ale foametei. În același timp, trebuie să promovăm în mod colectiv modalități mai eficiente și mai durabile de acordare a asistenței umanitare.

În mod similar, consolidarea unei abordări coordonate pentru a se asigura că activitățile umanitare, de dezvoltare și de menținere a păcii se desfășoară în mod și coordonat, pentru a asigura și a evita alimentarea în continuare a conflictelor.

(Bibliografie : CAIRN.INFO. AG; UNCTAD 2018; OECD 2021; STATISTICS FAO/UN 2020-2022)

Prof. univ. dr. MIRCEA COȘEA

articolul original.

PrimCiolacu crește mare

4 August 2022 at 14:30

PrimCiolacu este un produs politico-informativ plasat în fruntea PSD. Prestația sa molcomo-mălăeață și sforile trase l-au ținut într-o poziție de plută pe apele tulburi ale politicii noastre.

Pas cu pas, rotund și moale în toate, Ciolacu a tot progresat. S-a bătut pentru 50 de bani la benzină și la motorină și pentru procente la pensie, oricum mai mici decît inflația. Erou național, nenicule, nu glumă! Și, în contextul în care în preajma sa mediocritățile au stagnat, iar adversarii și-au dat cu stîngul în dreptul, iaca și Ciolacu a devenit PrimCiolacu, lider de partid, cel mai de încredere politician al țării. Iar viteza cu care se scufundă încrederea în politicieni, încrederea în Ciolacu este o mare minune, o perlă de gîndire publică, dar și un mare ghinion. Și o păcăleală. La cîți au răspuns din o sută sau dintr-o mie de cetățeni, 61%  gîndesc ca și mine. Adică n-au încredere în Ciolacu. Iar dintre ceilalți s-or fi găsit 25 de pensionari sau 250 care să mai creadă în măsurile sale de protecție socială, care, oricum, se topesc înainte de aplicare.

Vă dați seama că Dumnezeu rîde de noi? Ne-a lăsat să ajungem în situația de a avea încredere în niște oameni fără performanțe, fără nivel cultural și intelectual ridicat, fără prestanță și fără viitor. Minunata noastră țară a ajuns în situația în care oamenii au încredere în Ciolacu, căruia nu-i poți da pe mînă nici ouă de găini, în Nicolae Ciucă, general în rezervă și biet vorbete, nul ca politician și ca om de administrat economie și finanțe. Cu ei la putere, s-o fi găsit, pe ici, pe colo, cîte unul care să mai creadă în Klaus Iohannis, profesor suplinitor din Agnita, sau în arțăgosul de George Simion și în țuțărul lui Viktor Orban, ajuns în România pe post de vicepremier.

Știți că în actuala ierarhie politico-administrativă țara este dominată de o sută de oameni despre care o mare parte a populației nu știe nimic? Le dai drumul pe stradă și nu le dă nimeni bună ziua și nici nu se întreabă:
– Da cine-s urîții ăștia?

Cum să ne meargă bine dacă nici unul dintre cei care ocupă funcții importante în stat nu atinge un sfert din încrederea populației? Cum să progresăm, cum să reducem inflația, cum să mergem pe un drum drept în frunte cu așa anonimi și strîmbi la gîndire?

Chiar așa! Țara noastră este condusă de Ciolacu, Ciucă și Iohannis! Să n-o uităm pe Alina Gorghiu, despre a cărei biografie nu are rost să mai vorbim. Putem merge la bibliotecă să le vedem parcursul, opera și performanțele. Le putem scrie pe un bilet de tramvai. Iar pe o coală A 2, slăbiciunile și tărășeniile.

Ce s-ar alege de un SRL cu ei în frunte? Dar de o asociație agricolă sau de o fermă de ovine și caprine?
PSD a plătit un sondaj ca să afle lumea că Marcel Ciolacu este PrimCiolac. Așa o fi. Ceva mare care este și foarte mic, dar se vede mai bine printre umbre!

articolul original.

Editoriale de import

4 August 2022 at 04:40
Editoriale de import

E bine să importăm? Și cât de mult e bine să importăm? De la ce nivel în sus devin importurile îngrijorătoare și păguboase?

Aceasta nu este o introducere la un text care ar promova iluzoria „autarhie” economică națională și protecționismul comercial. Încă de la Adam Smith știm că e bine ca fiecare națiune să-și promoveze și să-și dezvolte atuurile economice locale, acelea care pot genera produse și servicii competitive din punct de vedere al calității și costurilor. Și că, totodată, e bine să imporți acele lucruri care sunt făcute mai bine și mai ieftin peste hotare. Asta pentru că diviziunea muncii funcționează și micro, și macro, și la intern, și la extern.

Pe scurt, importurile în sine, ca atare, nu reprezintă niciodată o problemă. Devine problematic însă atunci când imporți tot mai mult pe datorie, iar deficitele comerciale și de cont curent sunt însoțite și de deficit bugetar - toate în creștere. O vreme poți să te împrumuți, bineînțeles. Însă nu ai cum s-o faci la nesfârșit. Mai devreme sau mai târziu, în condițiile în care datoria ta crește încontinuu, mai întâi vor crește costurile de creditare, iar de la un punct încolo pur și simplu nu va mai dori nimeni să te împrumute și vei intra în faliment.

Și atunci concluzia e simplă: ca să ai bani de importuri, trebuie să produci și să exporți.

Numai că noi nu prea mai exportăm. Iar dacă ne uităm la achiziții de la extern, constatăm că am ajuns să importăm nu doar fotbaliști, ci și editorialiști. Într-adevăr, în publicațiile noastre au început să apară tot mai multe editoriale semnate de autori străini. Ceea ce nu e deloc rău în sine; problema e că dispar editorialiștii autohtoni. Pe scurt, nici asta nu mai producem. Problemele de natură economică se răsfrâng și se reflectă, logic, și în sfera culturală.

Totul pleacă, evident, de la dominația politicului asupra economicului. Astfel, câștigătorii sunt „puși cu mâna” de puterea politică, nu selectați obiectiv de piață, pe bază de raport calitate-preț. Însă evident că nu poți ieși la export cu „pile”. Mai mult, de la un punct încolo, nici piața internă nu mai suportă așa ceva și se reorientează către importuri.

Așa că degeaba ne mirăm acum că nu avem bunuri, specialiști, meseriași, fotbaliști și nici măcar editorialiști. Textele de import rezolvă niște probleme foarte importante, mai ales pentru politic. În primul rând, nu-l deranjează, fiindcă oricât s-ar strădui să fie de critice nu au cum să analizeze cu acuitate mediul autohton, de cele mai multe ori privesc cadrul regional sau global. În al doilea rând, costă mai nimic, acoperă un spațiu plătit de un finanțator, căruia i se poate „garanta” că nu a primit un produs prost. Produsul nu este prost - aici intervine a treia precizare - dar are o valoare de întrebuințare limitată. Cei care pierd din acest context comod pentru politicieni și sponsori sunt cititorii, ce nu sunt angrenați într-o dezbatere reală. Iar clasei politice nu i se indică supapele pe care să le acționeze pentru a elimina presiunea și a evita la un moment dat o explozie puternică tip lebădă neagră.

articolul original.

Pușcheaua de pe limbă

4 August 2022 at 02:43

Un an atipic, la fel ca ultimii zece sau mai mulți. Pentru majoritatea, nimic schimbat față de trecut, lumea gândindu-se, pesemne, la cum să plece mai repede în vacanțe, după ce ne-am eliberat nițel de constrângerile pandemiei. Însă, în ochii agricultorilor, se conturează un an crunt, oamenii care ne pun pâinea pe masă luptându-se nu doar cu necinstita concurență venită de-afară, la pachet cu aluatul congelat (posibil mustind de conservanți), ci și cu restul problemelor din piață.

Unii mai deștepți decât media națională pretind că pâinea noastră cea de toate zilele va costa mai mult, după ce inflația a scumpit deja făina cu 24% față de finalul lui 2021. Și anul trecut, când am avut o producție record la grâu, pânica tot s-a scumpit, pe nevăzute, puțin câte puțin, cât să ne se prindă clientul. De vină a fost curentul care s-a dus, hăt!, spre cer. La fel și-n 2020, un an aproape la fel de bogat în grâne. La cum arată câmpurile de porumb, și mălaiul are șanse să ajungă trufanda, la iarnă, păpușoiul pierzându-și dinții în așteptarea ploii.

Noroc cu noul ministru al agriculturii, personaj spumos, cu numeroase episoade de clovn, care prin discursurile sale în fața camerelor de filmat, nu doar că se umple de penibil, dar iscă și controverse printre români. Parcă aflat într-o concurență cu tuta din modă care crede că se pricepe la toate (diva uitată de lume și de televiziuni debitând, recent, încă o enormitate, de data asta legată de secetă – în mintea ei, o conspirație a autorităților menită să croaiscă drum liber scumpirilor), ei bine, demnitarul ne-a demonstrat la televizor cum să desfaci pănușele și cum procedezi apoi cu știuletele, în timp ce-i numeri boabele care, musai, trebuie să fie pare.

Când mai nimerit ar fi fost să lucreze la politicile agricole, lăsând baia de mulțime în preajma alegerilor. Să-i fi ajutat mai mult pe țăranii cu palma cât o țară, vorba poetului, altfel, tare mi-e teamă că riscăm să ajungem la soluția studenților ieșeni, a pâinii făcută din făină greier. Sau poate la greieri, direct. Ori alte vietăți. Să nu se nască iar o pandemie, ferească Dumnezeu!, ca cea generată, după unele păreri, de consumul supei de … liliac. Pușchea.

articolul original.

Văicăreli nejustificate – Dumitru MONACU, scriitor

Ceea ce se întâmplă în această perioadă în România nu numai că depășește puterea de înțelegere a multor oameni cu scaun la cap, dar frizează efectiv absurdul. Astfel, pe fondul înghețării veniturilor salariale, inflația bâjbâie prin preajma cifrei 10, prețurile au luat-o razna, epidemia e în floare, iar războiul e taman după gard. În mod normal ar fi trebuit să vedem oameni îngrijorați pe stradă, magazinele ar fi trebuit să fie pe post de muzeu (intri, privești și ieși!), concediile de odihnă să reprezinte un vis ultra îndrăzneț, iar principala preocupare a conaționalilor noștri să fie economisirea oricărui bănuț, întrucât prețurile carburanților, al energiei, dar și al alimentelor, materialelor de construcții sau al medicamentelor au urcat mai sus de unde se avântă vulturii, ca să parafrazez celebra carte a lui Alistair MacLean. Dacă e să analizăm și după fapte și după vorbe, cam așa s-ar prezenta situația. Toată lumea se lamentează și se văicărește de dezastrul economic, toată lumea înjură guvernul, UE, SUA, pe Putin sau pe Zelenski, nimeni, dar absolut nimeni nefiind mulțumit de situația în care se află. Și totuși, cu toate aceste năpaste abătute pe capul românilor, la benzinării este coadă ca la moară, circulația prin municipiu fiind adeseori blocată din cauza numărului extrem de mare de participanți la traficul auto, la hypermarket-uri auzi din zece în zece minute: „Deschidem casa «enșpe» pentru dumneavoastră” datorită puzderiei de clienți, ba mai mult, cărucioarele, sărmanele, se cocoșează sub greutatea baxurilor cu băuturi sau a caserolelor cu fel de fel de cărnuri. La depozitele de materiale de construcții și acolo e puhoi de lume de parcă s-ar da gratis cimentul și varul lavabil. Iar pe lângă aceste „activități” de … chiverniseală, botoșăneanul nostru, ca mai tot românul, sparge o mie, două de euro în concediile pe care și le petrece ori la mare în țară, ori în Grecia, Bulgaria sau Turcia. Evident că aici mă refer la cetățenii de rând și nu la bogătașii care servesc Maldive, Bali, Zanzibar sau alte destinații turistice exotice. În plus, pensiunile din Bucovina, de pe Valea Prahovei sau de prin alte ținuturi pitorești ale patriei sunt pline ochi și rezervate cu mult timp înainte. Ba mai mult, dacă te prinde noaptea în deplasare și nu ai rezervare la vreun hotel, riști să dormi pe banca din parc! Mare mi-a fost mirarea să aud că la o terasă din buricul târgului nostru, în weekend sunt rezervate absolut toate mesele. De asemeni, în Piața Centrală, în Piața Viilor sau la Uvertura Mall, botoșănenii noștri efectiv se calcă pe picioare la cumpărături. Și atunci, îmi pun niște întrebări de bun simț: de ce se văicărește lumea? Ce ar vrea să mai facă? Să meargă în Cosmos precum Elon Musk? Să-și cumpere mașini ca ale lui Țiriac? Să aibă în proprietate iahturi precum magnații ruși? Încercând să găsesc un răspuns la aceste…existențiale întrebări mi-au venit în minte vorbele mamei mele, Dumnezeu s-o odihnească în pace, care atunci când eu sau vreunul dintre frații mei ne plângeam de anumite situații ea ne trezea la realitate: „Acum e rău, dragul mamei? Acum când aproape fiecare om are ce mânca, unde dormi și cu ce se îmbrăca? Ia gândește-te un pic prin ce am trecut noi, părinții tăi: criza din 33, războiul incluzând evacuarea din zonă timp de jumătate de an întrucât linia frontului trecea prin satul natal, foametea din 47, colectivizarea din 62, comunismul care ne-a ținut cu nasul în țărână… Acum e greu? Nu cereți osândă de la Dumnezeu!” Revenind la cele constatate și expuse mai sus, după cum se văicărește lumea, după cum cheltuie fără limite bănuții, chiar parcă s-ar pregăti să ceară osândă de la Dumnezeu. Altfel, cu toată sinceritatea vă spun că nu pricep absolut deloc comportamentele, tendințele și acțiunile compatrioților mei, inclusiv ale botoșănenilor. Nu știu ce va urma la iarnă și nici în viitorul apropiat, dar parcă ne văicărim prea mult și prea fără de temei. Să dea Domnul să mă înșel, dar de ani buni românul trăiește relativ bine în schimb se plânge de parcă ar trăi în vremurile acelea grele pe care până la urmă, părinții și bunicii noștri, le-au răzbit!

articolul original.

Ce vrea Viktor Orban?

3 August 2022 at 03:29

Continuă discuțiile contradictorii despre ieșirea lui Viktor Orban la Tușnad. De ce țin Ungaria și guvernul său o școală de vară la Tușnad este o poveste care face parte din dosarul în discuție și pe care autoritățile române complexate și incapabile de decizii o îngăduie. Școala de vară de la Tușnad a devenit un centru (consacrat deja) de propagandă maghiară, din ce în ce mai important pentru ungurii din Transilvania și ignorat de mediocrii nostri de la București.

Am încercat să găsesc discursul integral al premierului maghiar în variantă filmată. În mod normal, o minimă politețe față de țara în care l-a ținut și, mai ales, după dezbaterile provocate, s-ar fi impus postarea acestuia cu subtitrare în limba română. Am fi avut o referință accesibilă a spuselor sale. N-am găsit. Chiar dacă nu vorbesc ungurește, m-ar fi interesat, de exemplu, dacă a fost vorba de un discurs rostit liber, la inspirație sau de unul citit. Am dat doar peste cîteva fragmente video, difuzate de televiziuni. În derularea imaginilor se vede, destul de vag, că Viktor Orban a citit acest discurs. N-a fost vorba de o improvizație, de o inspirație sau de un punctaj care să-l ghideze în abordare. Asta arată că discursul său a fost pregătit îndelung și are importanța unui document, nu unul oarecare, ci unul de stat.

Discursul lui Viktor Orban a fost pregătit cu mare grijă de o echipă, probabil guvernamentală, și construit ca o expunere de strategie a statului maghiar. Discursul este lung, are 9.000 de cuvinte (aproximativ 43.000-44.000 de semne) și trece prin toate marile probleme ale Europei și, unele, ale lumii contemporane. Nu putea fi redactat pe loc și nici rostit la inspirație. Nu întîmplător, în stînga vorbitorului a fost așezat eroul cîrtitor al izbucnirii protestelor de la Timișoara, în 1989.

Să revenim la acest document strategic. Poziția maghiară în problema imigranților este cunoscută. Gardurile construite în sudul Ungariei o ilustrează și material. Doar trimiterea la amestecul de rase ce a ieșit din cadrul obișnuit. Că guvernul ungar nu vrea să primească valul de imigranți din nordul Africii este o problemă maghiară. Că se consideră o rasă neamestecată e altă poveste și are un anume haz. Au insistat destui asupra subiectului și el a devenit un scandal internațional. Unii zic că este o exagerare, alții că-i adevărat și corect și mulți bat obrazul, făcînd trimiterela altă dramă a Europei din anii ’40.

Ce-a mai zis Orban? Războiul său cu conducerea europeană de la Bruxelles este cunoscut. Ar putea să producă niște consecințe sau nu. Și trimiterile sale la Statele Unite ale Americii și la valorile nefirești inventate de actuala administrație (LGBT, gender) ar putea produce consecințe. Sau nu. Cîtă vreme industria germană investește mai mult în Ungaria decît în alte țări ale Europei de Est (recompensă pentru gestul simbolic de a fi decis redeschis granițele spre Austria în 11 septembrie 1989) nu văd de ce Viktor Orban ar viza și Germania.

Ziariști români s-au întrecut în a lăuda inteligența lui Viktor Orban, acuitatea observațiilor, spiritul său critic la adresa SUA, a Uniunii Europene, a strategiei greșite față de războiul din Ucraina. Pe români i-a menajat, zic cei care au savurat discursul lui Viktor Orban.
Iată însă ce a înțeles din documentul strategic ungar un mare ziarist german. Thomas Schmid, în articolul său din Die Welt, reluat în România doar de G4media.ro.

”Orbán nu poate desface Trianonul, dar el și guvernul său fac tot posibilul pentru a lega teritoriul de patria mamă și a-l încorpora în marele imperiu maghiar, în conformitate cu viziunea politicianului despre istoria istorică și politică, bazată pe o tradiție milenară. Pentru că, în opinia sa, aceasta a fost întotdeauna o linie de apărare împotriva popoarelor necreștine. Desigur, faptul că secuii înșiși sunt imigranți, stabilindu-se în secolul al XII-lea, nu prea se potrivește cu acest lucru. Iar faptul că sunt probabil de origine turcă, sau chiar mongolă, nu se potrivește deloc”.

Multi dintre cei care au comentat discursul, inclusiv politicienii maghiari din UDMR, au spus că Viktor Orban nu s-a referit la România. Într-un fel, este corect. Orban n-are treabă cu guvernul României. Nici cu acesta și nici cu celelalte. Nu le-a băgat în seamă. Miza discursului strategic al lui Viktor Orban continuă să fie relația pe termen lung cu populația maghiară din această parte a României și, cînd s-o putea, în eternitate, Transilvania. Unii mai zic că maghiarii din Transilvania ar fi ținta campaniei electorale din Ungaria. De cînd România a acceptat regimul cetățeniei duble, Budapesta și-a întețit campaniile, nu doar cele electorale. Iată ce observă Thomas Schmid, lărgind contextul:

”Propaganda pan-ungară îi vizează, iar consecința tangibilă este că membrii minorității pot obține de un deceniu cetățenia maghiară, inclusiv pașapoarte. În acest fel, ele reprezintă un potențial electoral sigur pentru Fidesz. Pentru a le atrage, Budapesta oferă de ani de zile fonduri substanțiale segmentului maghiar al economiei românești”.

Din păcate, parlamentul, guvernul, inclusiv președintele României n-au materia și alonja politică și intelectuală pentru a contracara. Cască ochii și înghit în sec, inclusiv găluștele servite din capitala Ungariei. De data aceasta, s-a adăugat și o parte importantă a presei, atîta cîtă mai este!
Și pentru că nu vreau să polemizez cu colegi și cu prieteni, aș mai adăuga un fragment din articolul ziaristului german:

”Cu toate acestea, interferența maghiară se extinde și în politică. Orbán susține de mult timp partidele etnice maghiare, ceea ce înseamnă că politica se dezvoltă și ea pe baze etnice. Alegătorii nu votează pentru un program, ci pentru interesele minorității.
În acest fel, premierul încurajează în mod deliberat diviziunea. Dar scopul său merge mai departe: el vrea o tutelă practic maghiară pe teritoriul României. Dar acest lucru este ciudat și ilustrează modul în care aspirațiile de autodeterminare ale minorităților etnice sau naționale pot sfârși în autoizolare și chiar se pot transforma în völkisch dacă sunt reprimate prea mult timp. Acest proces a început cu Ceaușescu.
Pentru Orbán, granițele sunt sacre, în urmă cu șapte ani a făcut să se construiască un gard între Ungaria și Serbia, dar când vine vorba de diaspora, granițele sunt foarte poroase. Este vorba de ingerința flagrantă a statului maghiar în România, în domeniul economic, cultural și politic. Ceea ce, bineînțeles, nu este pe placul Bucureștiului.
Este o lume ciudată în care este posibil ca un șef de guvern maghiar să viseze la restaurarea unui imperiu sacru care nu a existat niciodată sub această formă. În plus, UE nu poate face mare lucru în privința acestui om. Dar acest lucru nu poate continua mult timp. Un naționalist völkisch care, în plus, se alătură căruței lui Putin nu are absolut niciun loc în UE”.

Poate că un ziarist german să fie mai convingător pentru publicul din România decît sporovăitorii de televiziune!
Mai rămîne pentru cititori noștri o chestiune, nelămurită nici de politicienii români și nici de colegii de presă:
Se poate ca vicepremierul român Kelemen Hunor să fie și cu NATO, și cu Uniunea Europeană, și cu SUA, dar și aplaudacul vizibilului său șef Viktor Orban ? Nu cumva a venit vremea?
Duplicitatea UDMR-ului din situația apărută la Tușnad n-ar trebui să ne ducă în situația, destul de rară de-a lungul deceniilor, de a lămuri definitiv statutul UDMR? Ce este, dacă nu un ong pe baze etnice care ar trebui redus în Parlamentul României la nivelul de reprezentare al celorlalte minorități?
Este pentru prima dată în 30 de ani cînd, pe acest subiect, și SUA, și Uniunea Europeană, chiar și NATO ar fi de partea noastră!

articolul original.

Guvernarea noastră chiar este o artă

3 August 2022 at 02:01

Privesc, înspăimântându-mă, către cifrele (oficiale; cosmetizate, desigur) ale guvernării noastre. Nivelul de trai și calitatea vieții, schițate cu ajutorul acestora, au chipuri generatoare de mare depresie socială; sunt, fiecare în parte, un fel de replici mioritice la ,,Guernica” lui Picasso. Cum poate o guvernare, definită de unii ca fiind arta de a gestiona fericit resursele, să genereze atâta destrămare în ființele noastre? Poate, îmi spune și astăzi Eminescu, întrucât ,,arta de a guverna e în România sinonimă cu arta de a amăgi poporul, de a-l cloroformiza cu utopii demagogice”. Și-apoi, zice un prieten, de ce te deranjează faptul că este percepută guvernarea ca o artă?…  Chiar așa, de ce mă deranjează, de vreme ce și noțiunea de artă se află mereu în reevaluare?…

În 1917, Marcel Duchamp a cumpărat un pisoar obișnuit, fabricat în serie, l-a declarat operă de artă, l-a semnat, botezat (,,Fântâna”) și l-a expus într-un muzeu. Astăzi, replici ale lucrării sunt expuse în muzee celebre din Paris, Londra, San Francisco etc. Yuval Noah Harari (,,Homo deus. Scurtă istorie a viitorului”) scrie: ,,În nenumărate săli de curs din lumea întreagă, studenților de la Arte li se arată în primul an o imagine cu Fântâna lui Duchamp, iar la un semn al profesorului se dezlănțuie iadul. E artă! Nu, nu e! Ba da, e! Nici pomeneală”… Apoi, profesorul vrea să afle de la studenți ce este arta, cum stabilim dacă un obiect este operă de artă sau nu…

În 1961, artistul italian Piero Manzoni expune Merda d’artistaLucrarea (de artă) este o compoziție insolită: 90 de conserve (4,8/ 6,5 centimetri), fiecare conținând câte  30 de grame de fecale. O etichetă oferă explicații în mai multe limbi. Firme vestite în licitații și-au intrat în rol. În  2016, la o licitație de artă din Milano, una dintre aceste cutii a fost vândută cu 275.000 de euro…

Așadar, de ce n-aș crede că și actuala noastră guvernare este o artă?…

articolul original.

Moartea unui terorist

2 August 2022 at 23:50
image

Lichidarea lui al-Zawahiri, la unsprezece ani după cea a fostului său tovarăş de crime, marchează intenţia Washingtonului de a nu abandona vânarea teroriştilor, chiar dacă „războiul împotriva terorismului” s-a încheiat.

Lichidarea hi-tech a lui Ayman al-Zawahiri de către Statele Unite este un eveniment extrem de important în plan simbolic, deşi nu este clar dacă acesta mai exercita o autoritate reală asupra reţelelor al-Qaeda. Există cel puţin trei argumente în sprijinul acestei idei: primele două sunt evidente şi vor fi doar amintite aici, spre a ne putea concentra mai mult asupra celuilalt.

Aşadar, vorbim de pedepsirea celui care, alături de Osama bin-Laden, a coordonat o campanie teroristă de amploare împotriva SUA şi a Occidentului, culminând cu atacurile de la 11 septembrie 2001. Lichidarea lui al-Zawahiri, la unsprezece ani după cea a fostului său tovarăş de crime, marchează intenţia Washingtonului de a nu abandona vânarea teroriştilor, chiar dacă „războiul împotriva terorismului” s-a încheiat. Nu încape îndoială că operaţiunea va fi intens discutată în America, inclusiv din unghiul efectelor de politică internă, ştiute fiind dificultăţile electorale cu care se confruntă preşedintele Biden şi partidul Democrat.

Faptul că „emirul” al-Qaeda a fost ucis în capitala afgană, Kabul, evidenţiază disponibilitatea talibanilor de a nu-şi uita vechii aliaţi. Pe lângă al-Zawahiri, bolnav şi, se pare, incapabil să mai exercite conducere operaţională sau ideologică, Afganistanul ar putea să găzduiască şi alţi militanţi al-Qaeda mai puţin cunoscuţi, dar activi. Ideea că talibanii ar avea intenţia să-şi respecte angajamentul asumat prin acordul de la Doha, de a nu lăsa ţara să redevină un hub al terorismului internaţional, merge împotriva tradiţiilor locale de „ospitalitate” faţă de vechii tovarăşi de luptă. Lovitura americană le-ar putea reaminti talibanilor că, în ciuda retragerii ruşinoase de anul trecut, Washingtonul nu rămâne total indiferent faţă de ceea ce se întâmplă pe teritoriul afgan.

Mai există, însă, un motiv pentru care dispariţia lui al-Zawahiri are o puternică încărcătură simbolică. Ne-am obişnuit, în ultimele trei-patru decenii, să folosim termenul de „terorism transnaţional”, în particular pe acela de „terorism islamist transnaţional”. Ambele concepte sunt utile şi adecvate erei globalizării, chiar dacă - aşa cum istoricii ne pot uşor explica - terorismul a avut dintotdeauna tendinţa de a depăşi graniţele între ţări şi popoare. Dar ele capătă şi mai multă forţă dacă sunt susţinute de analize ale figurilor marcante din galeria terorii. Ayman al-Zawahiri, mai mult decât însuşi Osama bin-Laden, exprimă perfect această dimensiune transnaţională, precum şi conexiunea între diversele momente istorice definitorii pentru evoluţia terorismului islamist.

Adolescentul egiptean care aderă la Frăţiile Musulmane, fascinat de învăţăturile fondatorului acesteia, Sayyid Qutb, şi mai târziu vrea să răzbune uciderea acestuia de către guvernul laic-progresist, nu poate rămâne indiferent la niciunul dintre cele trei mari evenimente care, în 1978-1979, anunţă izbucnirea violentă, globală, a islamismului. Acordul de pace israelo-egiptean (septembrie 1978) îi radicalizează atitudinea şi îl situează între fondatorii Jihadului Islamic, organizaţie pe care, mai târziu, va ajunge să o conducă. Revoluţia islamică din Iranul şiit (1978- februarie 1979), privită cu admiraţie şi, de către fundamentaliştii suniţi, cu nedisimulată invidie, îi arată că victoria este posibilă. În fine, intervenţia sovietică din Afganistan (1979) îl cheamă la luptă pentru respingerea amestecului necredincioşilor în „Casa Islamului”.

Cei trei ani petrecuţi în închisoare pe fondul campaniei anti-islamiste întreprinse de autorităţile egiptene, după asasinarea preşedintelui Anwar el-Sadat, semnatarul păcii cu Israelul, i-au întărit lui al-Zawahiri poziţia în gruparea „Jihadul Islamic” (JI) şi i-au creat o platformă pentru activitatea din străinătate. Din Arabia Saudită şi Pakistan, medicul egiptean îmbrăţişează treptat o nouă profesie, aceea de ideolog al revoluţiei islamice. Este perioada în care îl cunoaşte şi îl impresionează pe Osama bin-Laden, ale cărui resurse financiare impresionante aveau nevoie să fie completate de un mesaj politic şi de capacităţi organizatorice. Alianţa cu Ayman al-Zawahiri avea să satisfacă această nevoie, chiar dacă fuziunea între JI şi al-Qaeda nu a fost una reuşită. La doar un an şi jumătate de la stabilirea în Afganistan, la invitaţia talibanilor, al-Qaeda era capabilă să întreprindă atacurile coordonate împotriva noului mare inamic, SUA, ţintindu-i ambasadele din Nairobi (Kenya) şi Dar-es-Salaam (Tanzania). Puţini ştiau, atunci, dar începea noua eră a terorismului islamic transnaţional - o epocă ce este puţin probabil să se sfârşească prea curând.

articolul original.

Mai bine sclavi la voi?  – Ciprian MITOCEANU, scriitor

Pe măsură ce criza se adâncește, crește și disperarea politicienilor, care văd că sacul s-a golit și nu mai este nimeni dispus să dea cu împrumut. O firmă privată administrată astfel ar fi dat faliment de multă vreme, însă statul român rezistă. Rezistă pentru că, spre deosebire de firma privată care trebuie să facă afaceri și tranzacții pe bune pentru a prospera, statul găsește tot timpul bani în buzunarele cetățenilor. Totul e să știi cum să-i scoți de acolo și să-i transferi la bugetul de stat. Și, din păcate, ai noștri guvernanți se pricep foarte bine la asta. Însă, cum spuneam, e din ce în ce mai rău și, dacă statul a inventat metode de spoliat cetățeanul care i-ar face invidioși până și pe fanarioți, partea proastă e că nu prea mai există muritori pe care să le aplice. Tot mai mulți români aleg calea străinătății. Nici din Ucraina și Siria nu se fuge așa cum se fuge din România. Și la noi e pace… Ce băjenie ne-ar apuca dacă vremurile ar deveni și mai tulburi decât acum? N-am suficientă imaginație să-mi dau cu părerea despre așa ceva.

Mda, e cam greu să guvernezi o țară în care pălmașii sunt mai puțini decât șefii. Prin urmare, trebuie făcut ceva. Și s-a lansat campania aia cu românii sclavi la străini. Cum să pleci, domnule, din țara ta, și să fii de bună voie sclav la străini? Că de asta ne-au primit în Uniune, să aibă sclavi ieftini, nu pentru că le-a păsat vreodată de România și de români.

Am sperat că românii se vor simți jigniți de comparația cu sclavii și vor reacționa cel puțin la fel de vehement cum au făcut-o în cazul Buhnici. Asta pentru că treaba asta cu sclavii n-a fost   și nu este întâmplătoare, o tâmpenie aruncată în viral la beție sau într-un moment de lipsă de inspirație. Se insistă pe ea, tema românilor care sunt sclavi la străini este reluată la ceva intervale de timp de către politicieni sau mai degrabă de către anturajul acestora; în cazul în care ceva iese rău, să nu poată fi acuzați de discriminare sau altceva care să le dăuneze la carieră.

Totuși, tema este reluată obsesiv. Suspect chiar. Din când în când vine câte un deștept care sugerează că absolvenții de liceu și facultate n-ar trebui lăsați să plece până nu muncesc un anumit număr de ani în țară. Așa, să-și plătească datoria față de țară… Că statul a investit în educarea lor și uite-i cum se duc să fie sclavi la străini.

Mai nou, românii care și-au făcut un rost în afară sunt momiți în țară cu promisiuni demagogice. Li se oferă facilități și scutiri de impozite dacă își investesc banii în țară. Ca să vezi… Sclavii au bani?! Și încă suficienți cât să poată demara afaceri pe care statul român să le ocrotească și să le sufle la rădăcină până se dezvoltă de să nu mai încapă în țară? De ce, oameni buni, nu ocrotește statul afacerile cetățenilor care se încăpățânează să trăiască în țară? De ce statul își bate joc de munca lor și îi supraimpozitează pe cei care muncesc în țară? Iar un asemenea stat are pretenția că poate să-i ajute pe cei care revin acasă…

De fapt, sclavii nu sunt românii plecați în afară, ci cei care au rămas în țară și suportă spolierea asta sălbatică la care îi supune statul român. Când muncești în țara ta doar pentru mâncare și un acoperiș deasupra capului, așa cum muncesc cei mai mulți dintre români, când nu primești nimic pentru contribuțiile la stat ești sclav. Când ți se oprește mai bine de jumătate de salariu pentru bugetul statului și nu ai parte de infrastructură ești sclav. Când dai mii de lei la bugetul sănătății, dar ministerul nu a construit un spital… da, ești sclav. Asta însemna să fii sclav în antichitate, să muncești doar pentru mâncare și un acoperiș. Cam pentru asta muncim și noi, nu credeți? Statului nu-i pasă de pălmași decât cât timp dau bani. De asta nu avem spitale. În trecut, sclavii neputincioși erau sugrumați. Azi statul nu le face spitale, ceea ce e chiar mai cinic. Vreți ca românii să revină în țară? Tratați-i ca oameni, nu ca pe unelte vorbitoare. Și, poate, o să fie bine…

articolul original.

Mircea Moloț, după șapte ani de infern

2 August 2022 at 12:03

N-aș putea să fiu un nemernic și să nu scriu nimic despre știrea abia apărută și ignorată de cei care l-au terfelit. Mi-ar suna în urechi vocea părinților mei și aș auzi-o ca pe un reproș, ca o luare la rost, ca mai întotdeauna cînd, în copilărie, îmi lipsea curajul.

Zilele trecute am publicat știrea că Mircea Moloț, fost președinte al PNL din județul Hunedoara și președinte al Consiliului Județean, a primit de la DNA Alba Iulia Ordonanța de clasare în dosarul 173/P/ 2013 și dosarul nr 152/P/2015 disjuns din acesta, ambele deschise cu mare tărăboi de prin 2013. Imediat după victoria lui Klaus Iohannis în alegeri, doi dintre cei din conducerea PNL care au susținut aducerea primarului de la Sibiu în fruntea partidului, între care și Mircea Moloț și Aristotel Căncescu, au fost arestați cu surle și trîmbițe, cu transmisii televizate, cu scurgeri de informații ticluite și pitorești, menite a le distruge imaginea și a-i terfeli iremediabil. Procurorul șef serviciu Danusia Boicean a semnat închiderea unui dosar început în anii de tristă glorie ai Laurei Codruța Kovesi, cu precizarea seacă:

”In temeiul art 339 Cod Procedură penală, împotriva soluției aveți dreptul de a formula plîngere în termen de 20 de zile de la comunicare adresată procurorului șf serviciu DNA-Serviciul Teritorial Alba Iulia”.

Ce se ascunde dincolo de această formulare într-o gramatică cam șchioapă, ”de Parchet”?
Timp de șapte ani, Mircea Moloț, liderul liberalilor din județul Hunedoara și președintele Consiliului Județean, a fost ținut sub presiunea procurorilor și a polițiștilor și arestat sau cu arest la domiciliu, a fost ținta perchezițiilor, a ridicărilor de documente, a fost înregistrat în toate convorbirile sale și a avut parte de cele mai stranii interdicții. I s-a ordonat în scris să nu comunice cu fiica sa cu care locuia în aceeași curte!

De-a lungul acestor dosare penale, Mircea Moloț a fost demolat sistematic pe toate canalele media, scos din toate circuitele politice și blocat economic. La un moment dat, a fost întrebat inclusiv despre convorbirile avute cu subsemnatul. Trebuie să lămuresc un fapt. La școala elementară am fost colegi de clasă și de bancă (școala avea o singură încăpere) la Mărtinești (județul Hunedoara), sub privirea ageră a doamnei Maria Ripoșan. Veți înțelege că ne cunoaștem de la începuturile noastre și că îl știu la fel de bine și pe Moloț ”ăl bătrîn”, sanitarul comunei, vînătorul și omul bun la toate care alerga cu bicicleta prin cele șapte sate ale comunei ca să-l ajute pe nu știu care în tot soiul de necazuri.

La mitingul electoral de la Hunedoara, cînd Klaud Iohannis a dat semne că este nemulțumit, el i-a spus:

-Tu vezi-ți de discursul tău că aici știm noi ce facem!

Mircea Moloț a coordonat planuri și modernizări de drumuri, asfaltări, restaurări de clădiri și reabilitări de instituții, de primării, a promovat oameni care se scăldau în anonimat și le-a croit un traseu profesional, civic sau politic. A înfruntat cu sînge rece toate bîrfele răspîndite pe seama sa. Și cît a fost ”la putere”, și cît a stat în arest, și cît a fost în arest la domiciliu, și cînd s-a s-a trezit ”pe liber” și obligat să se întoarcă la fermă. Pentru că ne mai vedeam din cînd în cînd, mai ales la aniversările liceului Aurel Vlaicu din Orăștie, pe care l-am absolvit amîndoi, m-am trezit adeseori admonestat.
-Tu ce treabă ai cu grangurele ăsta?

Trebuie să precizez pentru cei care ne cunosc că n-am făcut niciodată nici o afacere sau învoială împreună. O singură dată, Mircea Moloț m-a rugat să îl ajut cu un lucru. Voia să schimbe forma de desfășurare a Sărbătorii lui Avram Iancu de la Țebea. Și m-a rugat să încercăm o punere a evenimentului pe coodonate spirituale, istorice și culturale, care să reprezinte lumea Munților Apuseni și a lui Avram Iancu.
Am căzut de acord că două sunt locurile care definesc județul Hunedoara. Avram Iancu și Sarmisegetuza. Și că ar trebui să regîndim nu doar sărbătoarea de la Țebea, ci și festivalul de la Costești, poarta de intrare pe Valea dacilor spre Sarmisegetuza.

Am conturat proiectul pentru cele două evenimente unice, i le-am predat, dar au rămas cum le-am trimis, într-un sertar cotrobăit, probabil, doar de procurori și de polițiști. Cîteva zile mai tîrziu, a fost arestat și transformat în inamicul public al județului. Campania de denigrare dusă la adresa lui a luat forme isterice. La un moment dat, dacă în perioada arestului ar fi ieșit pe străzile Devei, ar fi fost fără îndoială agresat grosolan.

Înainte ca DNA Alba Iulia să trimită Ordonanța de clasare, Mircea Moloț avea avantajul născut din comparațiile localnicilor. Pentru ce a făcut în mandatele sale este considerat cel mai eficient politician al județului Hunedoara. Și pentru că legăturile noastre din copilărie pot stîrni bănuieli de subiectivism, nu-mi rămîne decît să alătur imagini cu dispozitivul final al Ordonanței de clasare a DNA la dosarele cu nr 173/P/2013 și 152/P/2015, semnate de procurori.

Nu scrie nimic despre lunile de arest la domiciliu, despre interdicții, suferințe și terfelirea imaginii. Cu atît mai puțin despre o comandă. Dar în conținutul lor scrie clar că toate capetele de acuzare care au făcut atîta vîlvă au fost clasate.
Urmează două modeste fotocopii făcute cu telefonul. Ele probează cei șapte ani de viață tocată din cauza ambițiilor, nepriceperii și trufiei cuiva.

articolul original.

La taclale pe tarlale

2 August 2022 at 01:59

Înainte de 1990, tot aparatul de partid, indiferent de pregătire și funcție, călărea, la ordin, județul, câmpurile, fermele, stătea cu parul pe ceapiști, mecanizatori, primari, ingineri agronomi sau zootehniști, viticultori sau legumicultori: hai și hai! De era de arat, de semănat, de cules sau depozitat, nimic nu se făcea fără ordin de la politruci. Degeaba interveneau specialiștii, ordinul era ordin: toți seamnă astăzi, toți culeg în aceeași zi. Era o bulibășeală organizată, toți se făceau că muncesc și se pricep, când, de fapt, tot pe umerii țăranului cădea greul. Știa el când și cum se fac toate, bine și la timpul lor, indiferent de superioarele indicații.

Mi-am adus aminte zilele acestea de situația antedecembristă când l-am văzut pe noul și vechiul ministru al Agriculturii, celebrul Daea, alergând, ziua și noaptea, pe câmpuri, controlând starea de vegetație, nivelul apei din fostele canale de irigații, gustând din bucatele puse dinainte, răspunzând în doi peri și cu subînțelesuri la întrebările ziariștilor, lăudând fermierii, calculând tonele după numărul boabelor de pe știuleți, preocupat nevoie mare de soarta pâinii. De ce o face? Ce urmărește? Printre picături, de timp, nu de ploaie, mai trage o fugă până la parchet, trece razant pe lângă biroul ministerial, după care o ia iar la coastă. Se comportă exact ca un fermier dezorientat, lăsat de capul lui pe câmp. Dar Petre Daea este ministru, așa am înțeles, ministru al Agriculturii, într-o perioadă grea, când proprietatea este privată, statul nu mai deține decât foarte mici suprafețe. Ministrul, scrie în fișa postului, indiferent la ce minister, are sarcina, obligația, menirea de a lucra la elaborarea politicilor agrare, a legilor specifice domeniului, care să sprijine sectorul, să stocheze și să folosească informațiile de la aparatul din subordine, să se bată și să se zbată în guvern, în parlament, inclusiv la UE pentru țăran și pământ, pentru bani și investiții, pentru recoltă, nu să umbele hai-hui pe câmpuri, să facă impresie, să se fotografieze cu marii fermieri. La ce și cui folosește toată zarva, care este regizată până la detaliu, altfel nu se explică prezența presei pe urmele lui. La un moment dat am zis că a pierdut cheia de la biroul ministerial! Dă bine la unii nostalgici, dar suntem în secolul 22, în anul 2022, avem calculatoare, utilaje, drone, informația s-a digitalizat, iar ministrul are obligația să gândească, să conducă, să legifereze, astfel ca fermierul să lucreze într-un mediu sigur și predictibil. E simpatic, dom’ ministru, este chiar apreciat de unii fermieri, însă, nu-i suficient. Tot respectul pentru vârsta lui, pentru profesionalism, dar agricultura noastră are nevoie de strategie, decizii înțelepte și de bani.

articolul original.

Editorial de vacanţă

1 August 2022 at 23:50
image

Despre războaiele apei şi meandrele timpului.

Prima parte. Cu mulţi ani în urmă, pe când îmi lustruiam coatele costumului de tergal în banca din gimnaziu, în mijlocul unui colectiv de vreo 43 de elevi de toate soiurile, profesorul de geografie ne-a spus o poveste stranie. Fiindcă lecţia din manualul jerpelit, transmis de la o generaţie la alta, era despre apă, proful, după ce a privit conspirativ în stânga şi în dreapta, baleind întreaga clasă, ne-a împărtăşit ceea ce părea un teribil secret de stat. Subliniind ritos faptul că extrem de puţini români cunosc acest lucru, ne-a anunţat că ţara noastră deţine una dintre cele mai mari rezerve de apă dulce din lume, la care se va apela doar după declanşarea războaielor mondiale pentru apă. Pe toţi 43 ne-a trecut atunci un fior!

Cu precizarea că nu-mi aduc aminte ca dascălul să fi pomenit vreun nume, el ne-a povestit că un inginer geolog genial a descoperit în subteran, de-a lungul sudului României, un fluviu uriaş, cu un debit superior Dunării, ce se vărsa în Marea Neagră într-un loc ţinut secret de autorităţile comuniste. Fireşte, eu, cel puţin, mi-am imaginat în acel moment o aventură în maniera lui Jules Verne (tocmai îi devoram cărţile din ciclul Călătoriilor extraordinare). Cu ochii minţii, vedeam o apă curgătoare imensă, plină de sirene, balene ucigaşe şi alte vieţuitoare necunoscute, ce putea transporta corăbii şi vapoare spre destinaţii subpământene dintre cele mai exotice. Mi-ar fi plăcut să fiu unul dintre primii ei exploratori.

Anii au trecut, am ajuns student politehnist, dar povestea mi-a rămas în cap şi într-o discuţie cu un alt profesor de geografie am abordat precaut (trăiam încă în comunism) subiectul fluviului misterios. Tipul, nu foarte competent, mi-a răspuns că întreaga chestiune era o tâmpenie, că a existat într-adevăr un imbecil care a susţinut această teorie, dar că a sfârşit în închisoare din cauza excentricităţilor sale. O adâncă tristeţe m-a încercat atunci, căci visul meu din copilărie nu mai putea fi dus la îndeplinire.

A doua parte. Nu ştiu alţii cum gândesc, dar eu cred că până la primul război mondial al apei nu mai este atât de mult. Secetele repetate din Europa, distrugerea ecosistemelor umede din America, Africa, Asia, epuizarea resurselor, înmulţirea populaţiei din zonele sărace, încălzirea climei etc. sunt semne evidente ale unei crize globale inevitabile. Acţiuni care astăzi pot părea doar nişte gesturi disperate ale unor fermieri deznădăjduiţi, precum blocarea ori devierea cursurilor de apă, pot reprezenta în viitorul apropiat causa belli. Cum setea dă de-a dreptul, conflicte aparent banale dublate de contexte politice nefavorabile pot degenera rapid în războaie continentale. Închipuiţi-vă doar că, într-un singur an, mânaţi de sete, dar şi de foame, zeci de milioane de africani şi asiatici vor lua cu asalt Europa. Nu-i poate primi Germania pe toţi chiar dacă ar dori! Ne vom întoarce - nu-i aşa? - la perioada marilor migraţii ce au distrus civilizaţii măreţe pentru a pune bazele altora. Sau nu.

Date fiind împrejurările tot mai vitrege, indiferenţa conducătorilor devine cu atât mai condamnabilă. Încă o dată, statul român arată complet nepregătit pentru a face faţă unei crize a apei. Aceiaşi indivizi din PSD care au participat, la începutul anilor 1990, la distrugerea sistemelor de irigaţii, se laudă acum cu refacerea sistemelor de irigaţii. Doar că, pe teren, situaţia se prezintă altfel. Se vorbeşte din nou despre canale ce vor lega marile cursuri de apă între ele, despre râuri navigabile şi porturi moderne, despre alte lacuri de acumulare de dimensiuni colosale, dar cine să le facă? Politicienii sunt mult mai preocupaţi să găsească bani pentru pensiile speciale care cresc mai rapid ca debitul Amazonului în sezonul ploios.  

Epilog. Mai demult, dar după apariţia internetului, documentându-mă pentru un material oarecare, am accesat articolul referitor la Marea Neagră din Wikipedia. Spre stupoarea mea, am găsit acolo o menţiune despre fluviul misterios. Iat-o: În august 2010, un grup de cercetători britanici de la Universitatea din Leeds au studiat sub partea de nord-vest a Mării Negre o importantă scurgere de apă freatică dulce, al cărei debit este de 350 de ori mai mare decât cel al Tamisei. Scurgerea de apă freatică se găseşte aproximativ sub valea Carasu, provine parţial şi din Dunăre, şi ajunge în mare, prin nisipul de la fund, în largul Constanţei, oraş ale cărui puţuri de captare prelevează o parte din ea. Dacă s-ar afla la suprafaţă, această scurgere ar forma un fluviu care ar fi al şaselea din lume, din punctul de vedere al debitului. Scurgerea are loc la o adâncime de 35 de metri şi pe o lărgime de peste 800 de metri, iar viteza apei ajunge la 6,5 kilometri pe oră.

În mod curios, deşi informaţia este acum accesibilă publicului larg, foarte puţini români, inclusiv constănţeni, au cunoştintă despre acest lucru. Desigur, Wikipedia nu este sursa autorizată de documentare, iar o comparaţie între ediţia românească şi cea în engleză pe subiect este lămuritoare. Ediţia românească citează un articol dubios din „Cotidianul”, în timp de ediţia în limba engleză, ultima variantă, vorbeşte mai degrabă de un râu subteran cu apă sărată, care îşi are originea în Bosfor. În orice caz, nu spuneţi autorităţilor de „existenţa” fluviului în cauză. S-ar putea lăsa pe tânjală la gândul că natura subterană a rezolvat problema apei în România. 

articolul original.
❌