”The Chinese conduct themselves according to the commandments of Sun Tzu, not according to the commandments of Moses. For them, after centuries of powerlessness, power is exercised not ostentatiously, but calmly and discreetly. They are not even chess players, nor poker players, but Go (Weiqi) players. When the US attacked by pushing forward (in Taiwan) the fool, China did not respond by counterattacking with the rook (as the US, Germany or Russia would have done), but put another piece on the world board that limits the American opponent’s maneuverability. More to come…” the former Minister of Foreign Affairs, Adrian Severin, explained to Q Magazine.

We reproduce the full commentary below. Titles and underlines belong to the editor.

Adrian Severin was Minister of Foreign Affairs of Romania and president of the OSCE-PA Photo Mihail Oprescu

WHAT IS TAIWAN AND WHAT DOES IT WANT?

No one disputes that Taiwan is currently a part of China. That’s how it was in the past.

When the Maoist revolution broke out in China, the Chinese government reacted and this led to a civil war, which was eventually won by the revolutionary forces. They established their control over the entire territory of the state, except for the island of Taiwan, where the government troops took refuge and the “capitalist” political regime was preserved under their protection, but especially under American protection.

President Tsai Ing-wen with Taiwanese army soldiers Photo Twitter

To think that Taiwan is democratic because it is capitalist would be an abuse of logic. Not everything that is capitalist is democratic, and not everyone who opposes dictators is a democrat.

International self-determination is a right of peoples. Internal self-determination can be recognized at the limit, under certain conditions, as a right of national minorities. Regions or territories do not have the right to self-determination.

As a region of China, Taiwan does not have this right, which, in fact, it did not even bring up until recently. If we recognized it, we could wake up one day that Oltenia is also asking for separation from Romania; not to mention Transylvania.

Donbass, with which some analogy could be made, differs from Taiwan by two essential features: i. a Russian (Russian-speaking) majority lives in Donbass, which must be distinguished from Ukrainians, while Chinese people live in Taiwan, as in Mainland China; ii. Donbas was transferred by Russia to Ukraine, at the behest of the USSR, according to Soviet constitutional, administrative and geopolitical logic, while Taiwan politically isolated itself from China in the context of a civil war.

Both insular and mainland Chinese believed that there was only one China, which, however, each community presented itself as the only legitimate one to organize, rule and represent. Finally, the UN (including the USA, Russia, Romania, etc.) recognized the People’s Republic of China as a legitimate partner in international relations, communist as it was. International relations consider the reality of power, not the ideologies. The ideologists only disturb the peace of the world.

As long as the “one China” principle works (and so far, no one has denounced it) the Taiwanese issue is China’s internal affair. Taiwan’s eventual desire to become an independent state and transform its current de facto status into a de jure one represents a secessionist project.

The US fought a terrible war against the secessionism of the Southern Confederacy. House Speaker Nancy Pelosi’s trip to Taipei suggests the US would not be against Taiwanese secession, however. The secessionism at home, no! Secessionism abroad, yes! Hence all the anger.

WHAT DOES THE USA WANT?

Initially, the US claimed that Taiwan was China and armed it to be able to reclaim the mainland territory. Back then, Washington, albeit against common sense, viewed mainland China as a “secessionist region” and advocated against this secessionism and for the restoration of the exercise of sovereignty by the “real China”, the Republic of China, with its leadership in exile in Taiwan, over the entire recognized territory of the state; therefore also on the continental territory.

Carmine Angelo Vito is among the first CIA pilots to fly over Moscow during the Cold War on intelligence-gathering missions. The first to make such a flight, aboard a U-2, was Carl Overstreet, on June 20, 1956, on a mission covering Poland and eastern Germany. On July 4, Hervy Stockman was flying over Soviet territory, not far from Leningrad, to photograph military ships and bases in the Soviet Baltic countries. The fourth, fifth, and sixth intelligence-gathering missions were flown by pilots Marty Knutson, Glen Dunaway, and Jake Kratt, all of which were successful. Photo Air & Space Museum, Washington, DC

After 1970, in the conditions of the sharpening of the Cold War and the rivalry between the USA and the USSR, but also of increasingly fierce disputes between the two great communist powers, the USSR and China, the Nixon Administration, maintaining the principle of one China, recognized as the its legitimate representative the People’s Republic of China, which was also granted permanent membership in the UN Security Council. It was the happy time when the doctrine of political realism in international relations and their de-ideologization, embodied by the National Security Adviser and then US Secretary of State, Henry Kissinger, had established itself in American foreign action. Washington’s only claim at the time was that China’s reunification should be peaceful. Which Beijing accepted.

According to this deal, the US considered itself entitled to support Taiwan, further arming it, this time to enable it to defend itself against a possible military invasion by the official/legitimate Chinese government. Which was not very difficult given the military and economic weakness of the People’s Republic of China at the time. For the government in Beijing, a military solution, involving the crossing of the Formosa Strait, about 80 miles wide, would have been an adventure doomed to failure.

Over time, things have changed. China has become the world’s second, if not first, economic power, one of the largest holders of US debt, one of the main refuges of many Euro-Atlantic industries, and the source of essential goods for the functioning of Euro-Atlantic economies, as well as a military power not to be ignored, equipped with the most advanced technologies. If it does not yet surpass the military power of the USA, it is because, as President Jiang Zemin explained us during the state visit in 1997, in the battle of ideas in China, the group that claimed that the economic and social development of the country must be given priority won against the one who advocated the priority of the development of military capabilities. In other words, a strategy diametrically opposed to the American one which, for a very long time, spends more on military security than on economic development; which is, according to the great political scientist Paul Kennedy, even under the conditions of the conversion of military technological progress into technologies of civilian utility, the cause of the collapse of all empires.

The economic and cultural development of China, together with a certain liberalization of civil relations, a relative democratization of society (within the limits of Mandarin traditions that allow the competition of political options only on distinct social levels, the highest and most respected being that of the Mandarin aristocracy, today represented by the leaders of the so-called Chinese Communist Party) and a considerable ideological relaxation (following the synthesis of “bureaucratic centralism”, Confucian harmony and capitalist competition), led to the emergence of a true dependence of the Taiwanese market on the Chinese one and made the career management of the Taiwanese dependent on their integration into the mainland Chinese environments. Against this background, peaceful reunification was becoming an ever easier and closer goal.

American military experts were of the opinion as early as 2021 that a war involving Taiwan is desirable, because Asia is growing so much economically that it is becoming unstoppable Photo Twitter

Such a reunification meant, however, the elimination of the American military presence in Taiwan. What American political planners, anchored in old strategic calculations and living in a dream world parallel to reality, could not accept. This is even though the mainland Chinese market is today much more attractive to the US than the Taiwanese market (in the latter the Pelosi family has important stakes), and the 80 miles of the Taiwan Strait is no longer an insurmountable obstacle for the Chinese fleet and missiles, with US military bases there no longer beyond Chinese arm’s length. Thus, the US decided, because of an autistic analysis, to encourage independence-secessionist movements in Taiwan.

With the support of the US, the party that wants to turn Taiwan into an independent state distinct from China, in reality viable only as an American protectorate, came to power. Such a fact is in itself likely to increase tensions, already high, in the China Sea.

What the US is defending in Taiwan is not democracy against dictatorship (Taiwanese democracy is more than questionable, as the idea of ​​Chinese Communist dictatorship is a thing of the past), but a position of military dominance in the Western Pacific, which, with clear thinking, it could easily dispense, in exchange for the advantages brought by a multilateral collaboration with China, including in terms of defining a new world order.

VISIT OF THE OLD LADY

The descent of the Speaker of the US House of Representatives, Nancy Pelosi, in Taipei, without the consent of the People’s Republic of China, has ignited a new crisis in the region with global reverberations.

As I have shown before, in concrete reality there is an internationally recognized (including by the USA) only one China, Taiwan being a region of it, and the Taiwanese problem (respectively the relationship between the island of Taiwan and mainland China, including the ways to exercise the sovereignty of the Chinese state over its entire territory) being an internal problem of China.

The entry of a high-ranking American citizen, under the protection and escort of the US armed forces, into the territory of a sovereign state that does not approve such a “visit” is an act of war.

The risk taken by Mrs. Pelosi has obscure causes, most likely related to the need to divert public attention from the criminal problems of the Pelosi family in the US. After all, if the US started a war with Iraq to cover up the Monicagate scandal, why wouldn’t they start another one to cover up Pelosigate?!

To this objective could possibly be added the interest of the Democratic Party, in a difficult election year, to postpone the midterm elections or to keep them in the shadow of the grandiose plume of the one leading the nation in the war with the Chinese communist hydra (in addition to the Russian one). In the absence of a bellicose attitude on the part of Beijing, such a calculation remains just a stick in the mud.

Nancy Pelosi said she visited Taiwan to send a clear signal of support for the Taiwanese people and democratic values ​​Video Twitter Nancy Pelosi

Otherwise, Nancy Pelosi’s trip did not and could not bring any detectable geopolitical or economic gain to the American nation, which is in the midst of an economic and social crisis. Rather, it pushed China’s neighbors (Philippines, South Korea, Vietnam) to distance themselves from the US to protect themselves and their loved ones.

China’s militarily reserved response, circumscribed by its psychology, culture and historical traditions, different from what Euro-Atlantic propaganda had convinced the European and American public to be, as well as in stark contrast to the expectations of this public, is explained by the specifics of Chinese thinking synthesized in the philosophy of the game go (weiqi), completely different from that of the chess or poker games known in Europe (including Russia) and the USA. In the broadest sense, China never attacks directly, but by envelopment; it does not confront its force with the opponent’s force but puts the opponent in the position of not being able to use its force because it has lost the favorable room for maneuver. However, this does not happen in the short term, as Europeans and Americans like, but in the medium and long term, as the Chinese think and act.

On July 30, the aircraft carrier USS Ronald Reagan crossed the South China Sea to the east of Taiwan and south of Japan. The ship was accompanied by the cruiser USS Antietam and the destroyer USS Higgins. “Although they can respond to any eventuality, these are normal, routine deployments,” said a US Navy representative. Photo MC3 Gray Gibson

WHO WON AND WHO REALLY LOST?

The shock produced by the contrast between expectations and reality proves the superior capacity of Euro-Atlantic propaganda in relation to the Chinese one, defeated in this chapter.

In the case of the war in Ukraine, Western propaganda convinced the world that Russia wanted to occupy Kiev, and then presented the fact that it was not occupied as a proof of Vladimir Putin‘s strategic defeat. Using the same method, metaphors from Chinese leaders’ statements and warnings prior to Nancy Pelosi’s arrival in Taipei were misinterpreted and widely disseminated to create the expectation of a Chinese military attack on the aircraft she was traveling in and a Chinese military invasion of Taiwan. Such responses, wrongly attributed to the Chinese beforehand, were fashioned after the inept pattern of the outbreak of the First World War under the pretext of the assassination of Archduke Franz Ferdinand in Sarajevo in 1914. Many believed in these predictions without noticing that such reactions would have brought no practical advantage to China. As neither the downing of the aircraft nor the invasion took place, China is declared defeated; and so it is, but only in our imagination and the „show war” in which the US has specialized.

Beyond this, such dangerous fire games draw our attention to the fact that the US, the inventor and champion of marketing, offers only successful “commercial advertising” behind which no real geopolitical “products” can be found (except for the military), while China reserves, in the long term, the advantages of the real supply of such “products”, the seller of splendid empty packaging not being able to endlessly deceive everyone and collect the price of a commodity that he does not have.

China’s restraint in its armed response to Ms. Pelosi’s provocation has saved humanity from the devastating Pacific expansion of the current war in Eastern Europe and the Black Sea

Beyond its cultural bases, this is concretely motivated (if we operate with the arguments of practical reason) by the military power gap still existing between the US and China, favorable to the former, by the lack of militaristic and expansionist traditions of China, by the wise desire of mainland China to achieve reunification with Taiwan peacefully, in order to be durable, and through the pragmatic and responsible calculation according to which an open military confrontation between China and the US, caused by a purely symbolic gesture, and therefore without any practical consequences, by some American politicians, disowned right at home, would not have brought China any real profit.

What did the madmen who were pushing China to war really want and expect? Apocalypse?!

Now, because China did not listen to them and limited itself, in the spirit of the oriental martial arts, to a military choreography without direct contact (see the promptly launched military exercises that closed, without the US objecting, the transiting around and over Taiwan, or they “accidentally” touched – much like NATO “accidentally” bombed the Chinese embassy in Belgrade in 1999 – Japanese territory, without causing any human and material damage), to “pedagogical” reductions in Sino-Taiwanese economic relations and to the “suspension” of Sino-American political cooperation (apart from the symbolic yet humiliating sanctions imposed on the Pelosi family), they want to “punish” it by labeling it as a “loser without right of appeal”.

China’s stage victory is to use Nancy Pelosi’s “visit” as a coagulant of Chinese national pride and will, bringing popular support for the current state leadership (and especially President Xi Jinping) to the highest levels. A China that is more united, more self-confident, and more convinced of its moral superiority poses an even greater threat to American unipolar ambitions.

The strategic defeat of the US caused by Nancy Pelosi’s visit, which the US administration did not have the strength of character to undertake, is that it unleashes China’s retaliatory policy (which will come in time and unseen, in especially in the form of economic and psychopolitical “sanctions”) and strengthens the Sino-Russian alliance (as well as the BRICS “opposition”), but especially it is revealing the systemic deficit of US geopolitical judgement (the sclerosis of American geopolitical discernment), with the effect of bankrupting the credibility of the American power and of destroying the cohesion of the American-led alliances.

Pentagon officials tried to contact China’s military commanders, but they did not return calls to the Americans, three sources told Politico newspaper.

That’s what it was and is. What will be, we will see. What we know now is that the century of Asia, that is, the march of history, cannot be stopped by the frivolous aggressivity of a dying empire.

„Chinezii se conduc după poruncile lui Sun Tzu, iar nu după poruncile lui Moise. Pentru ei, după ce timp de secole au fost lipsiți de putere, puterea nu se exercită cu ostentație, ci cu calm și cu discreție. Ei nu sunt nici măcar jucători de șah, necum de poker, ci jucători de Go (Weiqi). Când SUA a atacat împingând înainte (în Taiwan) nebunul (nebuna), China nu a răspuns contraatacând cu turnul (cum ar fi făcut SUA, Germania sau Rusia), ci a mai pus pe eșichierul lumii o piesă care limitează capacitatea de manevră a adversarului american. Altele urmează…” a explicat pentru Q Magazine fostul ministru de Externe, Adrian Severin.

Redăm în continuare comentariul integral. Titlurile și sublinierile aparțin redacției.

Adrian Severin a fost ministru de Externe al României și președinte al OSCE Foto Mihail Oprescu

CE ESTE TAIWANUL ȘI CE VREA EL?

Nimeni nu contestă că în prezent Taiwanul este o parte a Chinei. Așa a fost și în trecut.

Când în China a izbucnit revoluția maoistă, guvernul chinez a reacționat și asta a generat un război civil, câștigat, în cele din urmă, de forțele revoluționare. Acestea și-au instaurat controlul asupra întregului teritoriu al statului, cu excepția insulei Taiwan, unde s-au refugiat trupele guvernamentale și s-a păstrat, sub protecția lor, dar mai ales sub protecție americană, regimul politic capitalist.

Președinta Tsai Ing-wen alături de soldații armatei taiwanze Foto Twitter

A socoti că Taiwanul este democratic întrucât este capitalist ar fi un abuz de logică. Nu tot ce este capitalist este democratic și nu toți cei care se opun dictaturii sunt democrați.

Autodeterminarea internațională este un drept al popoarelor. Autodeterminarea internă poate fi recunoscută la limită, în anumite condiții, ca un drept al minorităților naționale. Regiunile sau teritoriile nu au dreptul la autodeterminare.

Ca regiune a Chinei, Taiwanul nu are acest drept, pe care, de fapt, nici nu l-a adus în discuție până de curând. Dacă l-am recunoaște, ne-am putea trezi într-o zi că și Oltenia cere separarea de România; ca să nu mai vorbim de Ardeal.

Donbasul, cu care s-ar putea face o oarecare analogie, se deosebește de Taiwan prin două trăsături esențiale: i. în Donbas trăiește o majoritate rusă (rusofonă) care trebuie distinsă de ucraineni, în timp ce în Taiwan trăiesc tot chinezi ca și în China continentală; ii. Donbasul a fost transferat de Rusia Ucrainei, la ordinul URSS, conform logicii constituționale, administrative și geopolitice sovietice, în timp ce Taiwanul s-a izolat din punct de vedere politic de China, în contextul unui război civil.

Atât chinezii insulari, cât și cei continentali socoteau că există o singură Chină, pe care, însă, fiecare comunitate se prezenta a fi singura legitimată să o organizeze, conducă și reprezinte. În cele din urmă, ONU (inclusiv SUA, Rusia, România etc) au recunoscut Republica Populară Chineză ca partener legitim în relațiile internaționale, așa comunistă cum o fi fost ea. Raporturile internaționale țin seama de realitatea puterii, iar nu de ideologii. Ideologii nu fac decât să tulbure pacea lumii.

Atât timp cât funcționează principiul unei singure Chine (și până acum nimeni nu l-a denunțat) problema taiwaneză este o afacere internă a Chinei. Eventuala dorință a Taiwanului de a deveni un stat independent și a transforma statutul său actual de facto într-unul de jure, reprezintă un proiect secesionist.

SUA a purtat un război teribil împotriva secesionismului Confederației Sudiste. Călătoria Președintelui Camerei Reprezentanților, Nancy Pelosi, la Taipei, sugerează că SUA nu ar fi, însă, împotriva secesionismului taiwanez. De aici toată supărarea.

CE VREA SUA?

Inițial, SUA a susținut că Taiwanul este China și l-a înarmat pentru a putea recupera teritoriul continental. Pe atunci, Washingtonul, fie și împotriva bunului simț, privea China continentală ca pe o regiune secesionistă și pleda împotriva acestui secesionism și pentru restabilirea exercițiului suveranității adevăratei Chine, Republica China, cu conducerea sa refugiată în Taiwan, asupra întregului teritoriu recunoscut al statului; deci și asupra teritoriului continental.

Carmine Angelo Vito este printre primii piloți ai CIA care au survolat deasupra Moscovei în timpul războiului rece, în misiuni care vizau culegerea de informații. Primul care a efectuat un astfel de zbor, la bordul unui U-2, a fost Carl Overstreet, la 20 iunie 1956, într-o misiune care acoperea Polonia și estul Germaniei. La 4 iulie, Hervy Stockman zbura deasupra teritoriului sovietic, nu departe de Leningard, pentru a fotografia navele militare și bazele din țările baltice societice. Cea de-a patra, a cincea și a șasea misiune de culegere de informații au fost efectuate de piloții Marty Knutson, Glen Dunaway și Jake Kratt, toate fiind un succes. Foto Air & Space Museum, Washington, DC

După 1970, în condițiile ascuțirii Războiului rece și ale rivalității dintre SUA și URSS, dar și ale unor dispute tot mai aspre între cele două mari puteri comuniste, URSS și China, Administrația Nixon, menținând principiul unei singure Chine, a recunoscut ca reprezentant legitim al acesteia Republica Populară Chineză, căreia i s-a acordat și locul de membru permanent în Consiliul de Securitate al ONU. Era vremea fericită în care doctrina realismului politic în relațiile internaționale și a dezideologizării acestora, încarnată de consilierul pentru securitate națională și apoi Secretarul de stat al SUA, Henry Kissinger, se impusese în acțiunea externă americană. Singura pretenție a Washingtonului, la timpul respectiv, a fost ca reunificarea Chinei să nu se producă decât pe cale pașnică. Ceea ce Beijingul a acceptat.

Potrivit acestei înțelegeri, SUA s-a considerat îndreptățită să acorde sprijin Taiwanului, înarmându-l în continuare, de astă dată, spre a-i permite să se apere împotriva unei posibile invazii militare declanșate de guvernul chinez oficial/legitim. Ceea ce nu a fost foarte complicat în condițiile slăbiciunii militare și economice a Republicii Populare Chineze de atunci. Pentru guvernul de la Beijing, o soluție militară, implicând și traversarea strâmtorii Formosa, lată de circa 80 mile, ar fi fost o aventură sortită eșecului.

Cu timpul, lucrurile s-au schimbat. China a devenit a doua, dacă nu prima, putere economică a lumii, una dintre cele mai mari deținătoare ale datoriei americane, unul dintre locurile unde s-au refugiat multe din industriile euro-atlantice și sursa de bunuri esențiale pentru funcționarea economiilor euro-atlantice, precum și o putere militară de neignorat, dotată cu tehnologii dintre cele mai avansate. Dacă nu depășește încă puterea militară a SUA este întrucât, așa cum ne explica Președintele Jiang Zemin în timpul vizitei de stat din 1997, în lupta de idei din China a izbândit gruparea care susținea că dezvoltării economice și sociale a țării trebuie să i se dea prioritate față de dezvoltarea capacităților militare. Cu alte cuvinte, o strategie diametral opusă celei americane care, de foarte multă vreme, cheltuiește mai mult pentru securitatea militară decât pentru dezvoltare economică; ceea ce este, potrivit marelui politolog Paul Kennedy, chiar și în condițiile convertirii progresului tehnologic militar în tehnologii de utilitate civilă, cauza prăbușirii tuturor imperiilor.

Dezvoltarea economică și culturală a Chinei, împreună cu o anumită liberalizare a raporturilor civile, o relativă democratizare a societății (în limitele tradițiilor mandarine care permit concursul opțiunilor politice numai pe paliere sociale, cel mai înalt și respectat fiind acela al aristocrației mandarinilor, astăzi reprezentată de liderii așa-numitului Partid Comunist Chinez) și o considerabilă relaxare ideologică (consecutivă sintezei dintre centralismul birocratic, armonia confucianistă și competiția capitalistă), a condus la apariția unei adevărate dependențe a pieței taiwaneze de cea chineză și a managementului de carieră al taiwanezilor de rând de integrarea lor în mediile chineze continentale. Pe acest fundal, reunificarea pașnică devenea un obiectiv tot mai ușor de atins și tot mai apropiat.

Experți militari americani erau de părere încă din 2021 că un război cu miza Taiwan este de dorit, pentru că Asia crește atât de mult economic încât devine de neoprit Foto Twitter

O asemenea reunificare însemna, însă, eliminarea prezenței militare americane din Taiwan. Ceea ce planificatorii politici americani, anchilozați în vechile calcule strategice și trăind într-o lume a viselor paralelă cu realitatea, nu au putut accepta. Aceasta chiar dacă piața chineză continentală este astăzi cu mult mai ofertantă pentru SUA decât piața taiwaneză (pe cea din urmă familia Pelosi are importante pachete de acțiuni), iar cele 80 de mile ale strâmtorii Taiwan nu mai sunt un obstacol de netrecut pentru flota și rachetele chineze, bazele militare americane de acolo nemaifiind dincolo de lungimea brațului chinez. Astfel SUA a decis, ca urmare a unei analize autiste, să încurajeze mișcările independentist-secesioniste din Taiwan.

Cu sprijinul SUA, partidul care dorește transformarea Taiwanului într-un stat independent distinct de China, în realitate viabil numai ca protectorat american, a ajuns la putere. Un atare fapt este în sine de natură a mări tensiunile, și așa ridicate, în Marea Chinei.

Ceea ce apără SUA în Taiwan nu este democrația împotriva dictaturii (democrația taiwaneză este mai mult decât discutabilă, după cum ideea de dictatură comunistă chineză aparține trecutului), ci o poziție de dominație militară în Pacificul de vest, de care, gândind lucid, s-ar putea dispensa ușor, în schimbul avantajelor aduse de o colaborare multilaterală cu China, inclusiv în ceea ce privește definirea unei noi ordini mondiale.

VIZITA BĂTRÂNEI DOAMNE  

Descinderea Președintei Camerei Reprezentaților a SUA, Nancy Pelosi, la Taipei, fără acordul Republicii Populare Chineze,  a amorsat o nouă criză în regiune, cu reverberații globale.

Așa cum am arătat mai înainte, în realitatea concretă există și pe plan internațional este recunoscută (inclusiv de către SUA) o singură Chină, Taiwanul fiind o regiune a acesteia, iar problema taiwaneză (respectiv relația dintre insula Taiwan și China continentală, incluzând căile de exercitare a suveranității statului chinez asupra întregului său teritoriu) fiind o problemă internă a Chinei.

Nancy Pelosi a declarat că a vizitat Taiwanul pentru a da un semnal clar de susținere a poporului taiwanez și a valorilor democratice Video Twitter Nancy Pelosi

Intrarea unui cetățean american de rang înalt, sub protecția și escorta forțelor armate americane, pe teritoriul unui stat suveran care nu aprobă o asemenea vizită, este un act de război.

Riscul asumat de doamna Pelosi are cauze obscure, cel mai probabil legate de nevoia abaterii atenției publice de la problemele penale ale familiei Pelosi în SUA. La urma urmelor, dacă SUA a declanșat un război cu Irakul pentru a acoperi scandalul Monicagate, de ce nu ar mai amorsa unul ca să acopere Pelosigate?!

Acestui obiectiv i s-ar mai putea adăuga, eventual, interesul Partidului Democrat, într-un an electoral dificil, de a amâna alegerile intermediare sau a le ține la umbra panașului grandios al celui care conduce națiunea în războiul cu hidra comunistă chineză (pe lângă cea rusă). În lipsa unei atitudini belicoase a Beijingului un atare calcul rămâne doar o bâtă dată în baltă.

În rest, voiajul lui Nancy Pelosi nu a adus și nu putea aduce nici un câștig geopolitic sau economic detectabil națiunii americane, aflată în plină criză economică și socială. Mai degrabă a împins vecinii Chinei (Filipine, Coreea de Sud, Vietnam) să ia distanță igienică față de SUA, ca să se protejeze pe sine și pe cei dragi.

Reacția rezervată pe plan militar a Chinei, diferită de ceea ce propaganda euro-atlantică a convins publicul european și american că ar fi urmat să fie, precum și în total contrast cu așteptările acestui public, circumscrise de psihologia, cultura și tradițiile sale istorice, se explică prin specificul gândirii chineze sintetizate în filosofia jocului go (weiqi), cu totul deosebită de cea a jocurilor de șah sau poker cunoscute în Europa (inclusiv Rusia) și SUA. În sensul cel mai larg, China nu atacă niciodată direct, ci prin învăluire; nu confruntă forța sa cu forța adversarului, ci îl pune pe adversar în situația de a nu-și putea folosi forța întrucât a pierdut spațiul de manevră propice. Or, asta nu se petrece pe termen scurt, cum le place europenilor și americanilor, ci pe termen mediu și lung, așa cum gândesc și acționează chinezii.

La 30 iulie, portavionul USS Ronald Reagan a traversat Marea Chinei de Sud până la est de Taiwan şi la sud de Japonia. Nava a fost însoţită de crucişătorul USS Antietam şi de distrugătorul USS Higgins. „Deşi ele pot răspunde la orice eventualitate, acestea sunt desfăşurări normale, de rutină”, a declarat un reprezentant al US Navy. Foto MC3 Gray Gibson

CINE A ÎNVINS ȘI CINE A PIERDUT ÎN REALITATE?

Șocul produs de contrastul între așteptări și realitate dovedește capacitatea superioară a propagandei euro-atlantice în raport cu cea chineză, învinsă la acest capitol.

În cazul războiului din Ucraina, propaganda occidentală a convins lumea că Rusia dorește ocuparea Kievului, pentru ca apoi să prezinte împrejurarea că acesta nu a fost ocupat ca dovadă a înfrângerii strategice a lui Vladimir Putin. Folosind aceeași metodă, metaforele din declarațiile și avertismentele liderilor chinezi, anterioare sosirii lui Nancy Pelosi la Taipei, au fost interpretate și răspândite masiv pentru a crea așteptarea unui atac militar chinez împotriva aeronavei în care se deplasa aceasta și a unei invazii militare chineze a Taiwanului. Astfel de răspunsuri, atribuite abuziv chinezilor, erau croite după modelul inept al declanșării Primului război mondial sub pretextul asasinării Arhiducelui Franz Ferdinand, la Sarajevo din 1914. Mulți au crezut în ele fără să observe că nu aduceau nici un fel de avantaj practic Chinei. Cum nici doborârea aeronavei nici invazia nu a avut loc, China este dată drept învinsă; și așa este, dar numai în imaginația noastră și în războiul spectacol în care SUA s-a specializat.

Dincolo de aceasta, asemenea periculoase jocuri cu focul ne atrag atenția asupra faptului că SUA, inventatoarea și campioana marketingului, nu mai oferă decât reclamă comercială de succes, în spatele căreia nu se mai găsesc produse geopolitice reale (cu excepția celor militare), pe când China își rezervă, pe termen lung, avantajele ofertei reale de asemenea produse, vânzătorul de splendide ambalaje goale neputând înșela la infinit pe toată lumea și încasa prețul unei mărfi pe care nu o are.

Autoreținerea Chinei în ceea ce privește reacția armată la provocarea dnei Pelosi, a salvat omenirea de la extinderea devastatoare în Pacific a actualului război din estul Europei și de la Marea Neagră.

Dincolo de bazele sale culturale, ea este motivată în concret (dacă operăm cu argumentele rațiunii practice) prin decalajul de putere militară încă existent între SUA și China, favorabil celei dintâi, prin lipsa tradițiilor militariste și expansioniste ale Chinei, prin dorința înțeleaptă a Chinei continentale de a realiza reunificarea cu Taiwanul, pentru a fi durabilă, pe cale pașnică și prin calculul pragmatic și responsabil potrivit căruia o confruntare militară deschisă între China și SUA provocată de un gest pur simbolic și, deci, fără nici o consecință practică, a unor politicieni americani, dezavuați chiar la ei acasă, nu ar fi adus Chinei nici un profit concret.

Oare ce doreau și ce așteptau cu adevărat nebunii care împingeau China la război și care, pentru că nu i-a ascultat și s-a limitat, în spiritul artelor marțiale orientale, la o coreografie militară fără contact direct (a se vedea exercițiile militare declanșate prompt care au închis, fără ca SUA să se opună, tranzitul în jurul și deasupra Taiwanului, sau au atins din greșeală – cam tot așa cum tot din greșeală NATO a bombardat ambasada Chinei la Belgrad, în 1999 – teritoriul japonez, fără a produce pagube umane și materiale), la reduceri pedagogice ale relațiilor economice chino-taiwaneze și la suspendarea cooperării politice chino-americane (în afara sancțiunilor pe cât de simbolice pe atât de umilitoare aplicate familiei Pelosi), o pedepsesc acum lipindu-i eticheta de învins fără drept de apel? Apocalipsa?!

Victoria de etapă a Chinei constă în aceea de a folosi vizita lui Nancy Pelosi ca un coagulant al mândriei și voinței naționale chineze, aducând susținerea populară pentru actuala conducere a statului (și în special a Președintelui Xi Jinping) la cotele cele mai înalte.

O Chină mai unită, mai sigură de sine și mai convinsă de superioritatea sa morală reprezintă o și mai mare amenințare la adresa veleităților unipolariste americane.

Înfrângerea strategică a SUA, provocată de vizita lui Nancy Pelosi, vizită pe care administrația americană nu a avut tăria de caracter să și-o asume, constă în aceea că descătușează politica de retaliere a Chinei (care va veni în timp și pe nevăzute, în special sub forma sancțiunilor economice și psihopolitice) și consolidează alianța chino-rusă (precum și opoziția BRICS), dar mai ales în dezvăluirea deficitului sistemic de discernământ geopolitic al SUA (scleroza discernământului geopolitic american), cu efectul de a falimenta credibilitatea puterii americane și a distruge coeziunea alianțelor conduse de America.

Cam asta a fost și este. Ce va fi, vom vedea. Ce știm de acum, este că secolul Asiei, respectiv mersul istoriei, nu poate fi oprit prin agresivitatea frivolă a unui imperiu muribund.

Oficiali de la Pentagon au încercat să ia legătura cu comandanții militari ai Chinei, însă aceștia nu au răspuns la telefon americanilor, au declarat trei surse pentru ziarul Politico

PS. Ministerul de Externe al Chinei a anunțat vineri, 5 august, câteva măsuri de răspuns la vizita președintei Camerei Reprezentanților a SUA în Taiwan:

anularea dialogului la nivelul comandanților militari China-SUA;

anularea dialogului sino-american de coordonare a politicii de apărare (DPCT);

anularea întâlnirilor sino-americane în baza Acordului de Consultare Navală (MMCA);

suspendarea cooperării între China și SUA pentru repatrierea imigranților ilegali;

suspendarea cooperării între cele două părți în probleme de asistență legală în chestiuni juridice;

suspendarea cooperării sino-americane împotriva criminalității transfrontaliere;

suspendarea cooperării sino-americane împotriva drogurilor;

suspendarea dialogului între China și SUA privind schimbările climatice.

Enciclopedia juridică română, lansată la finalul lunii iunie, la Clubul Băncii Naţionale a României, este o contribuţie românească la progresul gândirii juridice naţionale și universale.

„DREPTUL NU TRĂIEȘTE ÎN AFARA REALITĂŢII”

În sfârșit, am participat la un eveniment rafinat intelectual și cu valoare știinţifică, fapt tot mai rar întâlnit în aceste zile de pandemie, război și crize de toate felurile.

Banca Naţională a României, în colaborare cu Editura Universul Juridic au găzduit prima dezbatere dintr-un șir iniţiat în cadrul Simpozionului Educaţie, Lege, Drept, Dreptate. Subiectul central a fost prezentarea Volumului II al Enciclopediei Juridice Române, tocmai ieșit de sub tipar.

Evenimentul a vizat punerea în lumină a capacităţii juriștilor români de ieri, de azi și de mâine, de a contribui la dezvoltarea unei viziuni coerente asupra dreptului, ca fundament al ordinii sociale. O viziune aptă nu doar a garanta guvernarea legii, democratic adoptate și orientată către respectarea drepturilor omului, în România, ci și a contribui la progresul gândirii juridice universale.

Schimbul de idei a fost deschis și consistent. S-ar putea spune, chiar surprinzător de onest, pentru vremurile noastre marcate de imperativul ipocratic al corectitudinii politice, și surprinzător de consistent pentru un timp al superficialităţii, formelor fără fond și al prostocraţiei. În acest sens, una dintre cele mai curajoase și pline de sens intervenţii a fost cea a judecătoarei Evelina Oprina, care a subliniat formele subtile prin care judecătorul român de astăzi este presat să își îndrepte mentalitatea și judecata în anumite direcţii.

Adrian Severin, „motorul științific al Enciclopediei Juridice Române”

Cuvântul de deschidere a fost rostit de Acad. Mugur Isărescu, Președintele Secţiei de Ştiinţe Economice, Juridice şi Sociologie a Academiei Române, Guvernatorul Băncii Naţionale a României, iar dezbaterea propriu-zisă a fost moderată de profesorul Adrian Severin, pe care Guvernatorul l-a numit „motorul știinţific al Enciclopediei Juridice Române”. De altfel, și ceilalţi vorbitori au subliniat că uriașul efort al elaborării acestei monumentale lucrări, făcut de toţi cei implicaţi, nu ar fi condus la apariţia Enciclopediei fără coordonarea, dedicaţia și competenţa știinţifică a profesorului Severin.

Așa cum stă scris în prefaţa volumului II, „lucrarea mărturisește faptul că dreptul nu trăiește în afara realităţii sociale și că nu există zonă a realităţii sociale aflată în afara ordinii de drept”. Pornind de la o atare constatare, realizarea EJR este rezultatul a trei ambiţii mărturisite: aceea de a reabilita știinţa dreptului și de a-i restabili întâietatea în raport cu legislaţia; aceea de a reface coerenţa dreptului, subminată de decenii, atât prin cercetarea paralelă a ramurilor sale, cât mai ales prin inventarea unor ramuri noi care s-au dezvoltat fără a mai ţine seama de principii știinţifice și fără a se corela una cu alta; aceea de a uniformiza limbajul juridic pe deasupra numeroaselor sinonimii, omonimii și antonimii, care, multiplicate în timp și neconștientizate, fac comunicarea între specialiști foarte dificilă, dacă nu chiar imposibilă.

Aceasta a presupus obiectivarea gândirii juridice și racordarea ei la alte știinţe care cercetează domeniile de reglementat prin lege; în special știinţele economice, sociologia, psihologia etc. De asemenea, a făcut ca tentaţiilor normativiste (dreptul redus la suma normelor juridice) actuale să li se răspundă prin elaborarea unor teorii generale de ramură, toate subsumate teoriei generale a dreptului.

Am discutat îndelung cu coordonatorul Adrian Severin despre efortul special depus pentru a crea un limbaj juridic unitar pe deasupra frontierelor dintre prea multele și prea ușor înmulţitele ramuri de drept, dar mai ales pentru asimilarea în cultura juridică românească a instituţiilor și conceptelor juridice aparţinând unor familii și sisteme de drept străine, adesea pripit sau inutil preluate în legislaţia și doctrina autohtone.  

Judecătoarea Gabriela Baltag, av. Gheorghe Buta Foto Universul juridic

O enciclopedie nu poate prezenta toate tezele concurente și toate teoriile diferitelor școli de gândire juridică, ea fiind, în ultimă instanţă, o lucrare de sinteză. Cu toate acestea, în cazul de faţă, este remarcabil efortul ca lucrarea să nu se plaseze în afara principalelor dezbateri de idei sau să lase fără răspuns marile controverse care frământă în prezent doctrina și jurisprudenţa.

Contributorii au prezentat clar și argumentat, precum și, foarte important, depolitizat, poziţia în favoarea unei anumite soluţii, până la epuizarea analizei subiectului abordat.

EJR se conturează a fi un instrument de utilitate practică imediată pus la dispoziţia constructorilor statului de drept și a tuturor practicienilor chemaţi să realizeze silogismele juridice de maniera cea mai adecvată posibil.

Avocat dr. Florentin Ţuca, Managing partner la firma Ţuca, Zbârcea și Asociaţii

Am toate motivele să cred că multe dintre aberaţiile juridice care plutesc prin sălile instanţelor noastre judecătorești și împrejurul lor vor suferi un șoc atunci când vor fi confruntate cu rigoarea știinţifică și curajul intelectual ale acestei lucrări fără precedent în spaţiul juridic românesc.

SUCCESUL ARE MULŢI PĂRINŢI

Pentru atingerea ambiţioaselor obiective menţionate a fost nevoie de mobilizarea unor specialiști de înaltă calificare (până acum au fost mai mult de o sută de contributori, organizaţi pe colective de profil cu un coordonator propriu, la care se adaugă coordonatorii generali, consultanţii și secretariatul tehnic).

Judecătoarea Evelina Oprina, coordonator al unui capitol Foto Universul juridic

În elaborarea lucrării au fost implicate cadre didactice, cercetători și practicieni din mai multe centre universitare ale ţării (București, Iași, Cluj-Napoca, Sibiu, Timișoara, Craiova, Constanţa, Târgoviște etc.), specialiști în știinţe juridice, economice, informatică, istorie, logică, filosofie, politologie.

În anul 2018 a fost lansat primul volum al EJR (literele A, B, C), iar volumele doi (literele D, E) și trei (literele F, G, H, I, Î) au ieșit de sub tipar în prima parte a anului 2022, cu toate fiind editate în cooperare de Editura Academiei și Editura Universul juridic. Se estimează că definiţiile incluse în aceste volume acoperă mai bine de jumătate din întreaga materie; ceea ce face ca întreaga lucrare să fie cuprinsă într-un total de șase sau șapte volume.

Până în prezent, numărul total de termeni și expresii definite este de peste zece mii, acoperind un număr total de aproximativ 2.500 de pagini, cu aproape un milion de cuvinte. Volumele sunt prefaţate prin ample studii elaborate de coordonatorii acestora și includ numeroase ilustraţii fotografice.

Ţinând seama de importanţa știinţifică a lucrării, precum și de semnificaţia sa naţională marcată de obiectivele sale, de multidisciplinaritatea sa și de reprezentativitatea autorilor (EJR este o lucrare colectivă cu caracter coerent și nu o simplă colecţie de texte aparţinând unor diferiţi autori), Academia Română și, în mod special, Secţia de Știinţe Economice, Juridice și Sociologie a acesteia, a calificat Enciclopedia Juridică Română ca operă știinţifică de importanţă naţională, acordându-i recunoașterea și sprijinul cuvenit unor asemenea proiecte.

După cum se știe, doar insuccesul este orfan. Succesul are, în schimb, mulţi părinţi. Până acum, deși pericolul ratării l-a pândit de multe ori, aproape miraculos, proiectul Enciclopediei Juridice Române a ajuns cu succes până la volumul trei și litera „î” inclusiv. Sper ca piaza bună să îl vegheze și mai departe, deși mă amuză discuţiile din culise, specifice românilor, potrivit cărora unii, care se cred părinţii EJR, dar care nu prea știu cum a crescut aceasta și își imaginează că totul este simplu, vizează locul de coordonator principal al următoarelor volume. Puţină smerenie n-ar strica! Cum altfel ne-am înălţa? Dar, vorba poetului, dacă sunt mai buni decât predecesorii, va fi „mai bine ţării și lor cu-atât mai bine”.