ACTUALITATE
🔒
Au fost publicate stiri noi. Click aici pentru a le afisa.
Before yesterdayUltimele Stiri

Jurnal cu ruine, sfinți și… George Enescu

20 September 2022 at 12:00

22 august

Cele mai frumoase ruine sunt la MNAR

Am călătorit ieri printre ruinele unor simboluri imperiale, am nutrit nostalgia unor timpuri trecute și am simțit vibrația frumuseții pe care un tablou o transmite în sufletul privitorului ce poate desface culorile lui.

Expoziția de la Muzeul Național de Artă al României dedicată ruinei, ca spectacol și istorie, ca scenă și scenografie, ca element de și din viață, este una dintre cele mai frumoase experiențe artistice pe care le-am trăit în acest an, în țara mea. Nu are nimic mai prejos decât marile expoziții pe care le-am văzut la d‘Orsay sau la Prado.

Am trăit, în plus, și sentimentul mândriei că un muzeu românesc are asemenea comori, prea puțin cunoscute.

Ruina nu este doar arheologică, prin zidurile rămase dintr-un vechi castel sau amfiteatru, ci este și amintirea unui imperiu dispărut, a unei trăiri ireversibile, moartea unui timp biblic sau chiar sublimul.

Și dacă un sit poate fi vizitat pentru a ne întoarce la epoca istorică din care provine, la oameni sau iubiri moarte nu ne mai putem întoarce decât prin amintiri.

Las aici câteva tablouri care mi-au plăcut, dar vă îndemn să mergeți să călătoriți singuri, până în ianuarie 2023, printre gravurile lui Albrecht Dürer, cu ieslea christică, prin peisajele scenelor veterotestamentare, pe mările învolburate ale lui Aivazovski sau să stați în fața cascadelor lui Becker. Puteți fi și triști privind ruinele Imperiului Roman!

Transmit aici omagiile și admirația mea curatorului Mălina Conțu, pe care, chiar necunoscând-o, o prețuiesc, la finalul acestei experiențe de privitor în muzeu.

27 august

Plecasem la pian…

Constanța, 26 august 2021. Plecasem la pian. Am o profesoară și la mare, care locuiește chiar vizavi de Biserica Greacă din Centrul Vechi al orașului. 

Eram îmbrăcată în pantaloni scurți, nu puteam intra așa, m-am așezat pe treptele de afară ale bisericii și mi-am spus că stau câteva minute, pentru că slujba care se auzea din difuzoare era psihedelică.

Nici bine nu m-am așezat, și a început să plouă torențial. În mod normal, aș fi traversat în grabă către locuința profesoarei mele, spre care plecasem de fapt, pentru a mă adăposti și pentru lecția de pian.

Nu știu ce forță și ce duh nevăzut m-au chemat în biserică, m-am strecurat neobservată până la lumânări, unde am rugat-o pe doamna care vindea să-mi dea un șorț, o basma, ceva cu care să-mi acopăr picioarele.

Femeia mă cheamă înăuntru, îmi dă un șal și mă întrebă curioasă: De unde ați aflat de Sfântul Fanurie? 

Eu, surprinsă, zic: Care Sfântul Fanurie?

Ea: Cum care? Sfântul Fanurie!!! N-ați venit la Sfântul Fanurie acum?

Eu, de-a dreptul perplexă, zic: Nu știu de niciun Sfânt Fanurie, n-am auzit în viața mea de el, n-am venit la el, am intrat întâmplător în biserică, de fapt nici nu voiam să intru, că, mă vedeți, sunt în pantaloni scurți… Eu plecasem la cursurile de pian!

Femeia, devenită de acum chiar mai surprinsă decât mine, îmi zice: Păi chiar acum se citește Acatistul Sfântului Fanurie! E mare sărbătoare, mâine este ziua lui de pomenire!

Și se întoarce, caută ceva prin niște sertare ascunse privirii și-mi întinde cu bucurie în ochi o icoană a Sfântului, argintată, prețioasă, alături de câteva cărticele cu Rugăciunea Acatistului către el.

Îi mulțumesc și o întreb: Acum, dacă tot am venit, spuneți-mi și mie unde e icoana lui? Sau aveți moaștele lui? Că nu știu!

Îmi arată o icoană împodobită cu flori ca la marile sărbători creștine, mă duc, mă închin și văd că-mi face semn, chemându-mă, o prietenă din Constanța, aflată în celălalt capăt al bisericii, lângă altar, în față.

Mă duc către ea și-mi mărturisește bucuria că am venit la Sfântul Fanurie. Îi spun în câteva cuvinte șoptite c-am nimerit întâmplător și îi arăt frumusețea icoanei primite în dar de la doamna care vinde lumânări.

Prietena mea îmi spune că nu se găsesc icoane cu acest sfânt, că ea s-a dus până în insula lui, Rhodos, pentru a cumpăra una și pentru a se ruga la el. De 10 ani, de când a făcut o minune cu viața ei, e nelipsită vinerea de la citirea Acatistului său.

Mai rămân câteva minute și plec. Eram de mult în întârziere… la pian.

Mă opresc la mașină, iau o revistă, mă întorc să i-o dăruiesc doamnei de la lumânări, îi las și șalul salvator, și o simt că mă oprește de mână spunându-mi: Stați puțin!

O văd că iar cotrobăie prin niște dulapuri ascunse într-un colț al micii încăperi și vine la mine luminoasă: Nu știu dacă vă place pictura pe piatră! Vă dăruiesc și o icoană a Sfântului Fanurie pe piatră!

Şi-mi întinde o minunăție din care veșmintele în culoarea purpurei și chipul tânăr sunt atât de puternice, de vii, de expresive!

Plec năucită de întâmplare… mă duc la pian…, și la ora patru dimineața, când în mod inexplicabil nu dormeam, prietena mea Ella îmi citește, uimită că eu – tocmai eu – n-auzisem până acum de Sfântul Fanurie, trista lui poveste de viață.

Fiind unul dintre cei 13 frați ai săi, rămâne orfan după ce tatăl său, negustor bogat grec, este bătut până la moarte. Fanurie are doar 12 ani. Pentru a-i întreține, mama lor dansa și se prostitua noaptea într-un local, unde micuțul Fanurie o urmărește impulsionat de un prieten malițios care-l contrazisese când îi spusese că mama lui e o sfântă care are grijă singură de 13 copii.

În clipa în care își vede mama îmbrăcată în haine sumare, parfumată și cu mișcări lascive mângâiată de bărbații din tavernă, strigă la ea disperat și mama lui cade secerată.

Fanurie fuge plângând și dezamăgit, peste pietre și ape, până când îi iese în cale un bătrân creștin, anahoret, care nu mai văzuse chipul unui om de 65 de ani. Prin acest om blând lucrează duhul divin, îndemnându-l pe Fanurie să-și ierte mama și să își dedice viața lui Dumnezeu care îi va fi și tată, și mamă.

În urma acestei experiențe, ortodoxia mai câștigă un slujitor, devenit Sfânt târziu, în jurul anului 1500, când moaștele lui sunt descoperite întâmplător pe insula Rhodos, unde dusese o viață cenobitică după moartea mamei sale.

Am revenit la București gândindu-mă obsedant la sensul acestei întâmplări.

Biserica Sfântul Fanurie Strada Cerceluș, București

Am căutat o biserică fie cu hramul, fie cu moaștele Sfântului Fanurie. Așa am ajuns la Biserica de pe Strada Cerceluș, din sectorul 3, o superbitate de lăcaș și pe dinăuntru, și pe dinafară, ascuns între blocuri și case, cu preoți buni și peste toate cu înțelepciunea și răbdarea sisifice ale parohului Bogdan Matei, la care am vindecat cel puțin câteva suflete până acum, prin rugăciunea și îndrumarea lui de viață.

În fiecare miercuri seara, Acatistul Sfântului coboară peste capetele plecate în rugăciune către el, iar icoana lui, pictată de Olga Greceanu, singura femeie care a primit aprobarea Patriarhiei de-a rosti predici în biserici, ne captivează pe toți. O privim iar și iar, și iar, fără să ne putem desprinde privirile.

Icoana pictată de Olga Greceanu Foto Q Magazine

Nouă săptămâni la rând l-am rugat pentru libertate când simțeam că mă strâng pereții închisorii.

Am dăruit de fiecare dată, făcută de mâna mea, oamenilor sărmani sau triști, cerșetorilor sau ologilor care-mi ieșeau în cale, plăcintă cu mere, cu brânză, cu gutui… pentru sufletul mamei și al fraților Sfântului Fanurie. 

Într-o seară, când am întins punga cu daruri unei familii de cerșetori din fața bisericii, m-au întrebat nervoși: Ce-i aici, doamnă? 

Plăcintă cu brânză, le-am răspuns eu. E caldă, încă! Am făcut-o acum trei ore!

Agresivi și dezgustați, cei doi mi-au spus: Ce ne dați nouă plăcintă, doamnă? Nouă dați-ne bani!

Am luat punga și, cuprinsă de o tristețe fără margini, n-am gândit decât că Sfântul nu primește darul meu. 

Am urcat în mașină și, răvășită de o durere surdă și cu lacrimi în ochi, am sunat-o pe Luci, Dragostea mea, care are grijă de Biserica Sfântul Nicolae de lângă Banca Națională (Biserica Rusă) și i-am spus că vin până la ea să-i aduc niște plăcinte să le dea de pomană oamenilor săraci care vin acolo.

Douăzeci de minute mai târziu, Luci mă aștepta în fața bisericii, fără să știe întâmplarea mea cu cerșetorii care voiau bani, nu ceva de mâncare!

I-am dat punga și ea mi-a întins un buchet de flori, o carte și o icoană, povestindu-mi: Zilele trecute m-a trimis părintele să caut ceva în depozit și am găsit acolo o icoană cu un sfânt atât de frumos și de tânăr, pe care nu l-am recunoscut. Și când m-am întors, am luat-o cu mine și l-am întrebat ce sfânt e acesta, că nu-l recunosc! Și el mi-a spus: E Sfântul Fanurie! Și m-am gândit să vă dăruiesc dumneavoastră icoana asta găsită așa, întâmplător!

Am rămas mută! Eram paralizată și nu i-am putut povesti nimic atunci Luciei, dar înțelegeam că gândului meu anterior – că îmi refuzase darul – Sfântul îi răspunde acum în acest fel incredibil și unic!!!

Raționaliștii le-ar numi coincidențe, eu le numesc credință.

La finalul celor nouă săptămâni, Sfântul Fanurie a rupt lanțurile și a deschis zăvoarele ușilor, printr-o minune la fel de mare, de imposibilă, de irațională, de supraumană, precum cea care a dărâmat zidurile Ierihonului. 

Și am fost liberi!

De atunci, merg mereu în mulțumire și mă gândesc cum m-a chemat pe mine acest Sfânt, despre care nu știam nimic, fiind astăzi singurul cu trei icoane în viața mea! Când eu plecasem la pian…

27 august este ziua lui. Mare făcător de minuni…

Septembrie

În sfârșit, un film despre George Enescu

Mircea Dragoman în rolul compozitorului Foto Mihail Oprescu

Personalitate copleșitoare, încă nedezvăluită pe deplin, George Enescu este unul dintre compozitorii de geniu ai lumii și cel mai mare compozitor pe care l-a avut vreodată România. Și totuși, până în anul 2022 nu s-a realizat niciun film artistic care să spună extraordinara lui poveste de viață. O face acum regizorul Toma Enache.

Dacă muzica lui este astăzi cunoscută și cântată pe marile scene din toată lumea, se știu prea puține despre caracterul lui extraordinar, despre bunătatea și generozitatea care l-au caracterizat, despre cultul său pentru prietenie și despre dragostea nemărginită pentru țara lui.

Marele violonist Yehudi Menuhin, unul dintre discipolii săi, spunea că, „dacă cititorul ar putea să-și închipuie mintea enciclopedică, îngemănată cu inima cea mai generoasă și mai lipsită de egoism din câte pot exista într-un om, cu o înfățișare nobilă și frumoasă, cu un chip romantic, însuflețit mereu de un geniu creator, fie că vorbea, preda, dirija, cânta la vioară ori la pian, dar mai cu seamă atunci când compunea, imaginea tot nu ar fi completă”. „Enescu rămâne pentru mine cea mai extraordinară ființă omenească, cel mai mare muzician și cea mai puternică influență exercitată vreodată asupra mea”, mărturisea violonistul, care l-a omagiat permanent până la sfârșitul zilelor sale. (Vă rog să vizionaţi pe Netflix documentarul care îl are ca protagonist!)

Povestea de viață a acestui om sclipitor nu are nimic obișnuit în ea: este al doisprezecelea copil al unei familii din satul Liveni, toți cei 11 frați ai lui murind de diverse boli ale vremii, înainte ca el să se fi născut. La fel ca Mozart, compune primele simfonii încă din copilărie. Studiază la Viena și Paris, talentul îi este recunoscut de renumiții muzicieni ai timpului său, este apreciat de regii și reginele vremii, și se îndrăgostește iremediabil și definitiv de prințesa Maria Cantacuzino, iubire care îi va marca întreaga existență.

Cum altfel ar putea fi surprinsă întreaga dimensiune a acestui om excepțional, dacă nu printr-un film artistic? s-a întrebat regizorul Toma Enache. Așa cum toate popoarele își revendică, onorează și promovează marile personalități prin cărți și filme, el consideră că este de datoria sa realizarea, pentru prima oară, a unui film artistic despre George Enescu.

Regizorul a descris, în câteva cuvinte, pentru Q Magazine, că este un film de epocă (un gen de film care în România se face rar), o producție de anvergură, cu locații și instituții emblematice din România, cu mașini de epocă, trăsuri, actori de marcă, costume realizate de un designer italian cu trei nominalizări la Oscar; un film așteptat cu interes de elita culturală românească și internațională, inclusiv de fiul marelui violonist Yehudi Menuhin, dar și de publicul larg, un film care prezintă interes pentru mai multe categorii de public, de toate vârstele și din toate păturile sociale: public meloman, iubitor de muzică clasică, public amator de filme romantice, publicul tânăr care găsește inspirație în poveștile de succes.

Filmul are programată lansarea în toamna anului 2023 și va avea premiera la Opera Națională Iași și la Opera Națională București.

De origine aromân, regizorul Toma Enache este autor al unor filme independente cu mare succes de public și premiate internațional, precum NU SUNT FAIMOS, DAR SUNT AROMÂN (primul film vorbit în aromână, lansat în 2013) și ÎNTRE CHIN ȘI AMIN (primul film despre ororile Experimentului Pitești, lansat în 2019, cu peste 50 de premii internaționale). Ambele filme pot fi vizionate în prezent pe Netflix România.

În urma unor parteneriate, filmările pentru ENESCU-GENIUL ȘI PRINŢESA au fost realizate în instituții de cultură emblematice din România (Bucureşti, Ploiești, Tecuci, Iași) și și-au exprimat sprijinul pentru acest proiect personalități de talie internațională ale muzicii clasice, precum: dirijorul Vlad Vizireanu din Los Angeles, dirijorul Daniel Jinga – Director al Operei Naţionale Bucureşti; tenorul Andrei Fermeşanu – Director al Operei Naţionale Iași; tenorul Andrei Apreotesei – Director al Ateneului Iași; violoniștii Gabriel Croitoru și Rafael Butaru; pianistul Alexandru Burca și alții.

S-au realizat filmări la: Ateneul Român, Filarmonica Paul Constantinescu Ploiești, Palatul Culturii Ploiești, Muzeul Județean de Artă Prahova Ion Ionescu-Quintus, Muzeul de Istorie Teodor Cincu Tecuci, Filarmonica de Stat din Iași, Opera Națională București, Hotelul Traian Iași, Casa Memorială Mihail Sadoveanu, Muzeul Municipal Regina Maria, Muzeul Vasile Pogor – Casa Junimii Paris.

DISTRIBUȚIE

În primele lor roluri cinematografice de amploare sunt doi talentați protagonişti: Mircea Dragoman, actor al Teatrului Evreiesc de Stat din București, în rolul lui George Enescu; și Theodora Sandu, actriță a Teatrului Toma Caragiu din Ploiești, care o interpretează pe Maria Cantacuzino Enescu.

Din distribuţie fac parte și nume consacrate ale filmului românesc, precum: Cezara Dafinescu, Manuela Hărăbor, Kira Hagi, Constantin Codrescu, Adrian Titieni, Cristian Șofron.

Costumele actorilor principali sunt semnate de celebrul Atelier Nicolao din Veneția.

Stefano Nicolao este cunoscut pentru costumele istorice create pentru Carnavalul de la Veneția, costume care au apărut în spectacole de teatru și operă de succes, precum și în filme prezentate la Festivalul Internațional de Film de la Veneția.

Trei dintre filmele în care Stefano Nicolao a realizat costumele au fost nominalizate la Oscar: The Wings of the Dove 1997, regizor: Iain Softley; Elizabeth I, 1998, regizor: Shekhar Kapur; Casanova, 2005, regizor: Lasse Hallström.

Maestrul Stefano Nicolao, un mare iubitor al muzicii lui George Enescu, s-a arătat încântat de celebrarea genialului compozitor român printr-un film artistic, oferindu-se să creeze costumele principalilor protagoniști.

Iulia Gorneanu a pus la dispoziție obiecte vestimentare și bijuterii de epocă din colecția personală și a oferit consultanță vestimentară. Foto Mihail Oprescu

ENESCU-GENIUL ȘI PRINŢESA va fi lansat în rețeaua Cinema City și va fi difuzat pe Netflix, precum și pe diferite posturi TV din țară, existând contracte deja semnate sau negocieri avansate.

Filmul este susținut financiar de Banca Transilvania, Bess România, Rompetrol, Aqua Carpatica.

PS. Port însă în gânduri și în tăceri – pentru că așa m-a rugat – un om frumos și generos care a ajutat substanțial financiar această producție, la rugămintea mea, în memoria lui George Enescu. 

articolul original.

Arheologii cercetează picturi vechi de 1.000 de ani, excavate în Sudan

7 September 2022 at 16:00
image

O echipă de cercetători de la Universitas Kristen Satya Wacana (UKSW) a documentat picturi vechi de 1.000 de ani în rămășițele unei biserici, situată pe malul vestic al Nilului, în Sudan.

Picturile au fost descoperite în 2021 de către Universitatea din Khartoum, Universitatea din Valea Nilului (NVU) și arheologii sudanezi.

Biserica este construită din cărămidă de lut uscat și un strat de căptușeală din cărămizi arse.

Mai multe inscripții grecești au fost identificate pe unii dintre pereții care au supraviețuit, în timp ce în interiorul sanctuarului mai în ciuda deteriorării considerabile a structurii.

Regatele nubiene de pe Nil, un important centru cultural creștin

La momentul descoperirii inițiale, echipa nu avea conservatorii și experții necesari pentru a analiza picturile, astfel că s-a luat decizia de a reîngropa ruinele bisericii pentru a proteja picturile de intemperii.

În cel mai recent studiu, cercetătorii au descoperit că una dintre de pe peretele estic al sanctuarului prezintă bustul lui Hrisos, pe fundalul unei figuri în picioare, despre care se crede că este Icoana ,,Doamnei noastre”, care o înfățișează pe Fecioara Maria.

,,Acest tip de reprezentare se numește Platytera tone uranon (mai spațioasă decât cerurile). Înseamnă că pântecul Mamei este mai mare decât cerurile, conținând pe Dumnezeul nelimitat și etern. Poate că originile acestei idei pot fi găsite în viziunea zeiței egiptene Nut, care înghite și dă naștere Soarelui”, a declarat Dr. Magdalena Łaptaś, specializată în iconografie nubiană la Institutul de Istoria Artei din cadrul UKSW, scrie Heritage Daily.

Acest tip de reprezentare în arta nubiană era necunoscut

Imaginea este flancată de doi arhangheli, ambii îmbrăcați în haine de ceremonie, bogat decorate și pantofi brodați cu perle. Capetele ambelor figuri sunt incomplete, dar cercetătorii cred că acestea îi reprezintă probabil pe arhanghelii Mihail și Gabriel.

Łaptaś a comentat că acest tip de reprezentare în arta nubiană era necunoscut. ,,În același timp, confirmă puternica influență bizantină”, a precizat ea.

cuprinsă între secolele IX și XI d.Hr., perioadă în care regatele nubiene de pe Nil au format un important centru cultural creștin.

Vă recomandăm să mai citiți și:

articolul original.

Cele mai frumoase ruine sunt la Muzeul Național de Artă al României

23 August 2022 at 10:02

Am „călătorit” ieri printre ruinele unor simboluri imperiale, am nutrit nostalgia unor timpuri trecute și am simțit vibrația frumuseții pe care un tablou o transmite în sufletul unui privitor care poate desface culorile lui.

Expoziția de la Muzeul Național de Artă al României dedicată ruinei, ca spectacol și istorie, ca scenă și scenografie, ca element de și din viață, este una dintre cele mai frumoase experiențe artistice pe care le-am trăit în acest an, în țara mea. Nu are nimic mai prejos decât marile expoziții pe care le-am văzut la d’Orsay sau la Prado.
Am trăit, în plus, și sentimentul mândriei că un muzeu românesc are asemenea comori, prea puțin cunoscute.

Ruina nu este doar arheologică, prin zidurile rămase dintr-un vechi castel sau amfiteatru, ci este și amintirea unui imperiu dispărut, a unei trăiri ireversibile, moartea unui timp biblic sau chiar sublimul.

Și dacă un sit poate fi vizitat pentru a ne întoarce la epoca istorică din care provine, la oameni sau iubiri moarte nu ne mai putem întoarce decât prin amintiri.

Adaug câteva tablouri care mi-au plăcut împreună, dar vă îndemn să mergeți să călătoriți singuri, până în ianuarie 2023, printre gravurile lui Durer cu ieslea christică, prin peisajele scenelor veterotestamentare, pe mările învolburate ale lui Aivazovski sau să stați în fața cascadelor lui Becker. Puteți fi și triști privind ruinele Imperiului roman!

Transmit aici omagiile și admirația mea curatorului Mălina Conțu, pe care, chiar necunoscând-o, o prețuiesc, la finalul acestei experiențe de privitor în muzeu.

„Expoziția, gândită ca un eveniment care va prezenta o parte din extraordinarul patrimoniu artistic pe care muzeul îl deține, prezintă diversele aspecte şi semnificații pe care le primește ruina în vizualul european în decursul secolelor al XVI-lea – al XIX-lea, cele 140 de lucrări expuse, din patrimoniul Muzeului Național de Artă al României, articulându-se într-un discurs tematic construit progresiv în scopul de a ilustra, pe parcursul celor șase secțiuni ale expoziției, transformarea ruinei dintr-un simbol indicial al culturii antice în epoca Renașterii într-o stare de spirit, o trăire aparte, vecină cu sentimentul de ruinare a sufletului, în contextul interesului pentru sublim al romantismului. Peste acest parcurs istoric se suprapune un discurs psihologic menit a evidenția relevanța ruinei ca simbol al relației noastre cu trecutul și a peisajului ca emblemă a evadării spre o lume ideală.
Cu o scenografie spectaculoasă, similară celor din marile muzee ale lumii, expoziția etalează lucrări ale unor nume importante din arta europeană a secolelor XVI-XIX, dintre care amintim: Jan Sanders Van Hemessen (cca. 1500 – 1556), Gaspard Dughet (1615 – 1675), Giovanni Paolo Pannini (1691-1765), Giovanni Battista Piranesi (1720-1778), August Becker (1821/1822 – 1887), Ivan Aivazovski (1817-1900).

Curatorul expoziției este doamna Mălina Conţu, istoric şi teoretician de artă şi arhitectură, doctor în Arte Vizuale la Universitatea de Arte Bucureşti din anul 2012. Este șeful secției Artă Europeană la Muzeul Naţional de Artă al României și lector asociat în cadrul Universităţii Bucureşti, Departamentul de Istoria Artei.”, transmite muzeul.

Călin Stegerean, directorul general al MNAR spune că expozițiile trebuie să fie surse de cunoaștere, inspirație și delectare, un instrument formativ și prilej de manifestare a spiritului și coeziunii sociale. „În contextul creșterii mobilității publicului din România nu numai în Europa ci pe aproape toate continentele, expozițiile pe care le organizăm trebuie să fie în consonanță calitativă cu ceea ce acest public întâlnește în cele mai bune muzee ale lumii, atât ca problematică expozițională cât și ca mijloace tehnice de realizare”, a transmis Stegerean.

Totuși, pe lângă declarații și intenții, promovarea acestei expoziții de excepție este complet inexistentă și nimeni nu știe de ea.

articolul original.

Un sat galez scufundat a ieșit la suprafață după 140 de ani, din cauza secetei

21 August 2022 at 08:00
image

Spre deosebire de Atlantida, a fost nevoie doar de o perioadă de secetă pentru a readuce la suprafață satul galez scufundat cândva sub ape.

Lacul Vyrnwy, un rezervor din Powys, Țara Galilor, s-a evaporat suficient pentru a scoate la iveală vestigiile satului Llanwddyn.

Rămășițele satului au fost vizibile ultima dată în timpul secetei din 1976, relatează presa locală, potrivit CNN.

După săptămâni nesfârșite de temperaturi ridicate arzătoare și care au depășit recorduri în Marea Britanie, Lacul Vyrnwy este unul dintre multele râuri și rezervoare care s-au micșorat.

Potrivit Biroului Meteorologic al Marii Britanii, au fost înregistrate pentru Țara Galilor pe 18 iulie în comitatul Flintshire, din nord-est, atingând 37,1 grade Celsius, la aproximativ 72 de kilometri de lacul Vyrnwy.

Satul galez scufundat care a reapărut după mai mult de un secol

Fotograful Phil Blagg a declarat pe 16 august că părți ale satului au început să apară cu o săptămână mai devreme, dar a așteptat până în ultimul moment înainte de ploaie atunci când apa era la cel mai scăzut nivel.

Blagg, care locuiește în centrul Țării Galilor de 28 de ani și a vizitat lacul de mai multe ori, a fotografiat pe 13 august.

„Cel mai uimitor lucru pe care l-am văzut a fost podul de pe drumul care trecea peste pârâul din sat. (În anii 1800) a fost inundat și acum, după 140 de ani, îl puteți vedea din nou, aproape cum arăta atunci”, a spus el.

„Puteți distinge în mod clar drumul după cioturile de copaci aliniate. Stâlpii porții (sunt) încă la locul lor, (cum sunt) și părți ale caselor și zidurilor satului”, a adăugat el.

Locul în care fusese amplasat satul

Lacul Vyrnwy a fost cel mai mare rezervor artificial din Europa atunci când construcția sa ce a durat 10 ani a fost finalizată, în 1891, pentru a furniza apă dulce orașului Liverpool, din nordul Angliei.

Atunci când valea râului Vyrnwy s-a închis pentru a construi un baraj pentru a restricționa debitul râului, satul Llanwddyn, inclusiv cimitirul bisericii, a fost mutat, înainte ca fostul sat să fie scufundat.

Potrivit Hafren Dyfrdwy, compania de apă și deșeuri care administrează rezervorul, satul era format dintr-o biserică parohială, două capele, trei hanuri, 10 ferme și 37 de case, ale căror ruine pot fi văzute astăzi.

O purtătoare de cuvânt a Hafren Dyfrdwy a declarat marți pentru CNN că peisajul schimbat a stârnit mult interes pentru lac, adăugând faptul că au primit o mulțime de telefoane.

Vă recomandăm să citiți și:

articolul original.

Templul din Karnak: Secretele unui sanctuar egiptean sacru

8 August 2022 at 14:00
image

Situat la peste 600 de kilometri în susul Nilului, în nordul Luxorului modern, se află rămășițele celui mai mare sanctuar religios cunoscut din Antichitate. Complexul antic de temple egiptene din Ipet-Sut – Karnak – găzduiește o arhitectură splendidă care se întinde pe milenii, de la începutul mileniului al II-lea î.Hr. până în primele câteva secole d.Hr., și apariția creștinismului.

În timpul vieții sale de demult, Karnak a fost un sanctuar al atotputernicului zeu egiptean Amon. Peste sanctuar, moștenirea venerării acestui zeu este vizibilă. De la sanctuarele sacre din scoarță dedicate lui și familiei sale imediate până la diferitele versiuni ale acestui zeu teban, precum Amun Kamutef și Amun-Ra.

Cea mai veche structură care a supraviețuit la Karnak poate fi găsită la mică distanță de arhitectura centrală a sanctuarului. Aceasta este Capela Albă a Faraonului Senusret I. Un faraon al Regatului Mijlociu, Senusret a domnit la începutul mileniului II î.Hr. Inițial, „Capela albă” a fost situată undeva mai central în complexul Karnak, dar a fost demolată. Din fericire, arheologii francezi au reușit să descopere majoritatea blocurilor de calcar ale templului și să reconstruiască cu precizie capela în locația sa actuală, în Muzeul în Aer Liber, indică History Hit.

Scopul inițial al Capelei Albe este un subiect deschis discuțiilor. Poate că era un altar al zeului Amon, unde avea să fie adăpostită scoarța sacră a zeului. Sau poate această capelă a fost construită pentru a sărbători Festivalul Sed al lui Senusret. Sărbătorit după 30 de ani pe tron, Festivalul Sed a fost un „jubileu” egiptean antic, o reînnoire oficială a puterii faraonului. Indiferent de scopul său inițial, această „Capelă Albă” este astăzi cea mai veche clădire care se află încă în picioare la Karnak, veche de aproximativ 4.000 de ani.

Într-o continuă evoluție

În secolele care au urmat lui Senusret I, vechii conducători egipteni avea să crească. Faraonii care au urmat își lăsau amprenta asupra acestui sanctuar lui Amon, uneori în detrimentul predecesorilor lor.

Au dispus construirea de noi clădiri monumentale și au îmbunătățit structurile existente ale predecesorilor lor ori din contră,  le-au demolat. Dar în perioada antică a Noului Regat egiptean, Karnak a cunoscut epoca sa de aur.

Maii mulți faraoni ai celebrei Dinastii a 18-a și-au lăsat amprenta la Karnak, de la obeliscurile din Hatshepsut la Akh-Menu (Sala festivalului) a lui Thutmosis III până la statuia supraviețuitoare a lui Tutankhamon, cu chip de copil, din apropierea centrului complexului. Dar conducătorii următoarei Dinastii, a 19-a, sunt cei care au lăsat cea mai faimoasă moștenire la Karnak.

Seti I

Faraonul Seti I a fost al doilea conducător al Dinastiei a XIX-a. Acesta a urcat pe tronul egiptean într-un moment instabil. Ramses I, tatăl său, domnise doar un an și jumătate și nu provenea dintr-o familie regală. Și astfel, de la începutul domniei sale, Seti a fost dornic să consolideze stăpânirea dinastiei sale asupra tronului egiptean. O modalitate prin care a urmărit să realizeze acest lucru a fost prin succesele militare; o altă cale era prin construirea de clădiri monumentale. Exemple ale ambelor modalități sunt vizibile la Karnak.

Principala construcție monumentală asociată cu faraonul Seti I la Karnak astăzi este, fără îndoială, construcția principală a sitului: Sala Hipostilă. În total, Sala conține 134 de coloane, 122 de coloane de papirus închise care înconjoară o colonadă centrală de 12 coloane de papirus deschise. Unii atribuie acum cele 12 coloane centrale unui faraon al Dinastiei a XVIII-a Amenhotep al III-lea, dar construcția restului sălii (decorat deoparte) este

Sala Hipostilă a lui Seti este cea mai mare moștenire a faraonului la Karnak astăzi, dar el a folosit și situl ca un loc în care și-ar putea promova realizările militare. De la începutul domniei sale, Seti a făcut campanie cu armata în afara Egiptului, dornic să-și asigure stăpânirea prin succese militare în Libia și Siria. Pe peretele exterior nordic al Sălii Hipostile, se pot vedea diverse reprezentări marțiale ale lui Seti și ale armatei sale în campanie.

Ramses II

Fiul și succesorul lui Seti a fost nimeni altul decât Ramses al II-lea, unul dintre cei mai renumiți faraoni. Și el era sigur că își va lăsa amprenta la Karnak. Construcția elementelor arhitecturale ale Sălii Hipostile (pereții, acoperișul, cele 122 de coloane de papirus închise) a fost finalizată în timpul domniei de 11 ani a lui Seti, dar decorația sălii a rămas incompletă când Ramses a urcat pe tron. Ramses al II-lea a fost cel care a supravegheat decorarea celor 134 de coloane ale sălii.

Asemeni tatălui său, Ramses al II-lea era sigur că își va promova succesele militare pe părțile exterioare ale sălii. În timp ce realizările militare ale lui Seti sunt vizibile pe peretele de nord, exterior al Zidului,  realizările militare ale lui Ramses pot fi observate pe peretele exterior, sudic al sălii.

Realizarea în cauză este „victoria” lui Ramses al II-lea împotriva hitiților în bătălia de la Cades. Privind reliefurile șterse, bătălia este înfățișată ca o victorie egipteană, dar în realitate ciocnirea a fost mult mai mult un impas. Cel mai interesant dintre toate este însă o serie de hieroglife scrise lângă un colț al peretelui exterior. Ușor de trecut cu vederea astăzi, această scriere este textul tratatului de pace cu hitiții care a urmat bătăliei de la Kadesh: primul tratat de pace înregistrat din istorie.

Conducătorii de la Karnak care nu erau egipteni

Karnak a trecut printr-o epocă de aur în ultimele etape ale mileniului al II-lea î.Hr., dar activitatea de acolo devine și mai interesantă în timpul mileniului I î.Hr. În timpul acestui mileniu, Egiptul a fost martor și o serie de faraoni egipteni „ne-nativi”.

De la kușiți și libieni până la perși și macedoneni. Cu toate acestea, importanța sitului de la Karnak a rămas. Unele structuri uimitoare rămân vizibile la sanctuar, construite de unii faraoni care nu sunt egipteni.

Una dintre cele mai izbitoare dintre aceste structuri poate fi văzută foarte aproape de intrarea principală din Karnak astăzi, giganticul Prim Pilon. Aceasta este o coloană falnic izolată: Chioșcul din Taharqa. Inițial, această coloană înaltă de 19 metri făcea parte dintr-o structură acoperită, dar tot ce rămâne astăzi este această coloană. Taharqa a fost un faraon al dinastiei a 25-a Kushite și moștenirea sa rămâne vizibilă până astăzi la Karnak.

Influența macedoniană

Chiar în centrul orașului Karnak, cel mai sfânt dintre locuri, se află un altar din granit dedicat marelui zeu Amon. Câțiva faraoni au construit acolo un altar de scoarță de-a lungul secolelor, de exemplu Hatshepsut, deoarece își propun să se asocieze strâns pe ei înșiși și stăpânirea lor cu Amon. Dar altarul din scoarță de granit care dăinuie până astăzi este asociat cu un conducător macedonean: regele Filip Arrhidaeus al III-lea.

Domnia lui Philip Arrhidaeus este una tulbure, deși fascinantă. El a condus în timpul perioadei de după moartea lui Alexandru cel Mare, folosit în mare parte ca pion de către generalii ambițioși care luptă pentru putere în această nouă lume post-Alexandru. În timpul domniei sale, Philip Arrhidaeus s-a aventurat în Egipt o singură dată, când l-a însoțit pe regentul Perdiccas într-o campanie nefastă împotriva lui Ptolemeu în 320 î.Hr. Cu siguranță, Philip Arrhidaeus aproape sigur nu a vizitat niciodată Karnak. Deci, ce face un altar din scoarță, dedicat de el lui

O explicație probabilă este că altarul din scoarță este opera guvernatorului Egiptului de atunci, Ptolemeu. Un argument plauzibil a fost sugerat recent de doctorul Ian Worthington. Ian sugerează că Ptolemeu, dornic să-și arate loialitatea față de regele Philip Arrhidaeus în urma aventurii eșuate din Egipt a lui Perdiccas, a construit acest altar din scoarță.

articolul original.
  • There are no more articles
❌