ACTUALITATE
🔒
Au fost publicate stiri noi. Click aici pentru a le afisa.
Before yesterdayUltimele Stiri

Cum a devenit Iașiul capitala României?

22 January 2023 at 11:30
image

În cele mai dramatice momente din istoria României, Iașiul s-a dovedit speranța și lumina spre care s-au îndreptat sute de mii de români. Iașiul nu a fost doar capitala României vreme de doi ani, a fost și casa tuturor celor care mai credeau că România se poate ridica și poate redeveni ceea ce a fost, sau chiar mai mult.

În toamna anului 1916, România se găsea într-un moment extrem de dificil. După ce a intrat, la 27 august 1916, pentru a dezrobi românii din Transilvania, evenimentele au luat o turnură dramatică. La puțin timp după declanșarea ofensivei peste Carpați, România a fost atacată dinspre frontiera de sud de către trupele bulgaro-germane.

Mai mult, câteva săptămâni mai târziu, Germania a reușit să trimită în Transilvania o serie importantă de forțe armate, care au declanșat o contraofensivă împotriva trupelor române.

La începutul lunii octombrie, forțele germano-austro-ungare forțau trecătorile din Carpați pentru a pătrunde în România. În ciuda unei rezistențe puternice exercitate de către soldații români, forțele Puterilor Centrale au pătruns în Muntenia, iar apoi s-au îndreptat către București. Într-un ultim efort de a apăra capitala țării, soldații români au fost înfrânți în bătălia de la Neajlov-Argeş (16/29 noiembrie – 20 noiembrie/3 decembrie 1916). Autoritățile centrale, împreună cu Familia Regală, dar și cu mulți alți români s-au refugiat la Iași.

„Invazia” Iașiului

Constantin Argetoianu, parlamentar în acea perioadă, descrie în memoriile sale drama retragerii la Iași a sute mii de români. la începutul lunii decembrie a anului 1916 de o adevărată invazie. „Nimănui nu-i venea în minte – nu știu pentru ce – că, după căderea Bucureștiului și ocuparea Munteniei, nemții ar putea urmări în ritm accelerat armatele noastre decimate şi, profitând de slaba rezistentă, organizată, pe Siret, să ne alunge înainte de iarnă dincolo de Prut și eventual şi de Nistru. (…) Prima grijă a fiecăruia, cum sosea la Iași, era să găsească unde să se culce și unde să mănânce.

Invazia Iașiului nu s-a făcut dintr-odată, sosirile s-au întins pe vreo 15 zile, căci lumea plecase succesiv din București și din localitățile dintre București şi front și mulți se mai opriseră pe drum şi prin orașele din Moldova, în căutarea unui adăpost. (…) În câteva zile, Iașiul s-a umplut încât nu-și mai putea omul trage sufletul”,  își aducea aminte Constantin Argetoianu.

Sosirea la Iași a atâtor persoane avea să cufunde orașul într-un adevărat haos, iar responsabilitatea pentru rezolvarea nenumăratelor probleme a căzut pe umerii primarului orașului, Gheorghe Mârzescu.

„Între 10 şi 20 noiembrie (stil vechi-n.a.), Iașiul a avut aspectul unui oraș copleșit de puhoiul unei adevărate invazii. Strada Lăpușneanu, Piața Unirii, strada Cuza Vodă, strada Ștefan cel Mare mișunau de lume. Primăria, în care trona Georgel Mârzescu, și prefectura Poliției, lângă Golia, unde primea cu afabilitate Kilimoglu, prefectul, erau asaltate de dimineață până seara de oameni care cereau să fie încartiruiți. Lucrul nu era ușor, fiindcă ieșenii se apărau, cum era și firesc, iar autoritățile, care nu pregătiseră nimic, trebuiau să se îngrijească întâi de găzduirea lumii oficiale, de corpul diplomatic și de paraziții palatului regal”, consemna același Constantin Argetoianu.

Ion Gheorghe Duca: Mârzescu a reușit o minune

Și Ion Gheorghe Duca, ministru al Instrucțiuni Publice și Cultelor la acel moment, a descris în amintirile sale politice atmosfera ce domnea în Iași la începutul lunii decembrie a anului 1916. Nici acesta nu uită de eforturile pe care le-a făcut primarul Gheorghe Mârzescu pentru a rezolva imensele probleme generate de retragerea autorităților și a populației la Iași.

„Pe de altă parte, fizionomia Iașiului era impresionantă. O invazie de refugiați, care de-a valma cu autorităţile căutau adăpost şi hrană. Mârzescu, în calitatea sa de primar, făcea de trei săptămâni sforțări supraomenești ca să găsească tuturor locuințe potrivite; ceea ce a reușit să facă în acele zile a fost o adevărată minune, dar marele său merit nu va fi atât de a fi rezolvat dificultățile fără seamăn ce stăteau în fața lui, cât de-a fi reușit să o facă mulțumind pe toată lumea.

Într-adevăr, știa cu un cuvânt prietenesc, cu o glumă să aline suferințele unora, să împrăștie descurajarea altora, să fie cu toții răbdător şi părintesc. Şi numai lesne nu era, de dimineață până seara era la el un adevărat bâlci, unii cereau o odaie, alții veneau să spună că nu se împăcau cu gazda găsită, plecau, iar veneau, plângeau, implorau, mai erau și necuviincioși, alții declarau că fiind pe stradă pe cu nevasta și copiii, stau acolo până primăria va avea grijă de ei.

Cu o neobișnuită abilitate, Mârzescu evolua prin toate aceste dificultăți, și adversarii, ca şi prietenii erau unanimi în a-l lăuda. Era, fără îndoială, singura personalitate populară din acele vremuri”, nota I.G. Duca.

Găsirea unor locuințe, inclusiv pentru Regele Ferdinand, o provocare

Într-adevăr, primarul Iașiului, Gheorghe Mârzescu, avea de rezolvat o sarcină mai mult decât dificilă, trebuia să găsească spații de cazare nu doar pentru populația refugiată, cât și pentru instituțiile centrale ce erau mutate de la București la Iași.

„Marele Cartier s-a instalat în localul Școlii Militare, pe bulevardul Carol. Tot pe bulevardul Carol, în fața Școlii Militare, s-a instalat Ministerul de Externe, iar mai la vale, lângă Tufli, în palatul comandamentului Corpului IV de Armată, regele și regina cu toți copiii. Mai pe urmă, ca să fie mai larg, regele s-a mutat pe strada Lăpușneanu, în palatul Creditului Funciar Urban, unde dormea, primea și lucra, continuând să-și ia mesele în palatul reginei.

Regina, prințesele și prințul Nicolae ocupau primul etaj al imobilului; prințul Carol, apartamentul din dreapta, la parter. Damele de onoare și aghiotanții au fost cazați prin oraș. Barbu Ştirbei – colonelul – își făcuse din vreme rost, căci era prevăzător, de o frumoasă locuință la Copou, unde locuia cu soția și cele patru fete ale lor. Ionel Brătianu se instalase pe strada Lascăr Catargiu, în casele Ralet; lângă dânsul, într-o casă mai mică, Iorga, iar Take Ionescu, în casele farmacistului Konya din strada Lăţescu, la Copou”, nota Constantin Argetoianu.

Iașiul, „locul desemnat de Dumnezeu pentru un destul de lung popas”

În cele mai grele momente din istoria României, Iașiul s-a dovedit a fi mai mult decât un refugiu, s-a dovedit a fi un loc de refacere și de speranță chiar și pentru cei care nu mai îndrăzneau să spere că momentele bune pentru țară se vor reîntoarce. Iașiul le-a oferit înainte de toate o casă, dar și mai important le-a dat un sentiment de securitate în acele vremuri mai mult decât tulburi.

„După încordarea ultimelor zile de la București, după atâtea emoții în care nu numai existența noastră, dar și a țării întregi era în joc, după oribilul exod și lunga și anevoioasa călătorie până la Iaşi, toți câți sosiserăm am petrecut primele zile într-o adevărată stare de prostrație nervoasă.

Ne întrebam până unde va merge dezastrul şi până unde, până în ce depărtate ținuturi ale Rusiei ne va împinge soarta. Această stare de buimăceală morală şi cerebrală n-a ținut însă mult. Așa e făcut omul, se agață de ce poate și, dacă e lăsat în liniște fie numai câteva ceasuri, își reia echilibrul, și cumpăna vieții se restabilește.

Cel dintâi sentiment care şi-a făcut drum printre noi, aproape intuitiv și fără ajutorul raționamentului, ba chiar împotriva acestuia, a fost un sentiment de securitate. Dacă Iașiul nu ne-a apărut din primul moment ca limanul salvării definitive, l-am socotit totuși cu toții ca locul desemnat de Dumnezeu pentru un destul de lung popas ca să ne dea răgazul să ne învârtim și să hotărâm ce mai era de făcut”, scria Constantin Argetoianu.

articolul original.

Regele Carol I, înfrânt la Consiliul de Coroană din 1914: „România se va căi în viitor”

16 January 2023 at 17:00
image

Consiliul de Coroană de la Sinaia din vara anului 1914 a rămas în istorie nu numai prin faptul că a decis ca România să rămână neutră în Marele Război ce tocmai începuse, ci și prin faptul că, pentru prima dată de când venise în România, Regele Carol I a pierdut susținerea și celor mai apropiați colaboratori.

Izbucnirea Primului Război Mondial la 28 iunie 1914 a surprins România într-o alianță militară alături de Germania, Austro-Ungaria și Italia (Puterile Centrale). Guvernul de la București semnase încă din 1883 tratatul de aderare la Tripla Alianță (Puterile Centrale), tratatul fiind reînnoit periodic, ultima dată în 1913. Conform tratatului, România se obliga să acorde ajutor în cazul în care una dintre părțile semnatare ar fi fost atacate de un stat terț, bineînțeles existau aceleași obligații reciproce și în cazul în care România ar fi fost atacată.

Sistemul de alianțe al României a fost gândit de , ca reacție la amenințarea pe care o constituia Rusia la adresa statului român. Numai că amenințările la adresa României și românilor aveau să se schimbe mult din 1883 și până în 1914.

După ce și-a câștigat independența pe câmpul de luptă, România s-a întărit puternic ca stat și era mai atentă la suferințele la care erau supuși de austro-ungari românii din Transilvania. Relațiile dintre Austro-Ungaria și România erau tot mai tensionate, iar Războaiele Balcanice au arătat încă odată că cele două state au interese diferite. Mai mult, opinia publică din România era filo-franceză, un motiv în plus pentru ca apartenența României la Puterile Centrale să nu fie făcută publică.

Consiliul de Coroană de la Peleș

Pentru a stabili poziția pe care România trebuia să o adopte odată cu izbucnirea , Regele Carol a convocat la Castelul Peleș din Sinaia, în data de 21 iulie/3 august, Consiliul de Coroană.

La Consiliu au fost prezenți cei mai importanți oameni politici ai momentului: Ion I. C. Brătianu, președintele Consiliului de Miniștri și președintele PNL; Mihail Pherekyde, președinte al Adunării Deputaților; Theodor Rosetti, fost prim-ministru, lider al Partidului Conservator; Petre P. Carp, fost prim-ministru, lider al Partidului Conservator; Alexandru Marghiloman, președintele Partidului Conservator; Ion Lahovari, reprezentant al Partidului Conservator; Ion C. Grădișteanu, reprezentant al Partidului Conservator; Take Ionescu, președinte al Partidului Conservator-Democrat; Constantin G. Dissescu, reprezentant al Partidului Conservator-Democrat; Constantin Cantacuzino-Pașcanu, membru marcant al Partidului Conservator-Democrat; Emanoil Porumbaru, ministru de Externe; Vasile G. Morțun, ministru de Interne; Emil Costinescu, ministru de Finanțe; Victor Antonescu, ministrul Justiției; Ion G. Duca, ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice; Alexandru Constantinescu, ministrul Agriculturii și Domeniilor; Alexandru G. Radovici, ministrul Industriei și Comerțului; Constantin Angelescu, ministrul Lucrărilor Publice.

Regele Carol I: Datoria românilor e să execute Tratatele care ne leagă de Tripla Alianță

Dezbaterile din cadrul Consiliului au început cu o cuvântare a Regelui Carol I, care a expus motivele pentru care România trebuia să intre în război de partea Puterilor Centrale:

„Războiul general a izbucnit. Se dă marea luptă prin care, pentru o întreagă perioadă istorică, se va stabili harta Europei şi soarta popoarelor. Desigur că în acest război vor fi învingători şi învinși, dar e neîndoielnic că dinainte şi irevocabil meniți să fie învinși vor fi neutri. Așa stând lucrurile, după o matură chibzuință, convingerea lui adâncă este că datoria românilor e să execute Tratatele care ne leagă de Tripla Alianţă. (…) Această alianță ne-a asigurat în ultimele decenii foloase netăgăduite, a o părăsi azi ar însemna a pierde beneficiile a 30 de ani de muncă şi de roade.

Regele Carol a adăugat că România a făcut această politică sub toate partidele, convinsă că numai printr-însa interesele ei pot fi apărate, că schimbându-ne linia de purtare ne-am pune în contradicție cu toate credințele și cu tot trecutul nostru. E şi o chestiune de demnitate pentru noi să ne respectăm iscălitura.

Cei doi împărați au făcut apel la el şi se socotește dator să nu dezmintă încrederea ce de atâția ani au arătat-o în lealitatea lui şi în angajamentele României. S-a oprit, s-a uitat îndelung la noi. Nici un cuvânt, nici o mișcare. După câteva clipe de ezitare, cu o emoțiune sporită, a dat cuvântul primului său ministru. Brătianu a exprimat însă dorinţa să vorbească cel din urmă. S-a convenit ca să-și spună dintâi cuvântul reprezentanţii opoziției”, consemna I.G. Duca cuvântarea Regelui Carol I.

Theodor Rosetti: Cei mari s-au încăierat, noi nu avem ce căuta în luptele lor

Spre surprinderea Regelui Carol I, care se aștepta la o susținere necondiționată a punctului său de vedere de către conservatori, primul lider conservator care a luat cuvântul s-a pronunțat pentru neutralitate.

„Suntem o țară mică, un biet popor ieșit abia de ieri, de alaltăieri, din greutăți și din robie. Nu cred că stă în putința noastră să facem politică mare. Acum cei mari s-au încăierat, noi nu avem ce căuta în luptele lor. Să stăm deci liniștiți la o parte, să ne vedem de nevoile şi de necazurile noastre şi să ne căznim să păstrăm ceea ce cu atâta trudă am agonisit. Bineînțeles, tratatele trebuiesc respectate, dar el nu crede că tratatele noastre ne obligă formal şi, prin urmare, decât să ne avântăm într-un război contra simțământului public, mai bine să rămânem neutri”, avea să spună Theodor Rosetti, conform memoriilor lui I.G, Duca.

Cuvintele bătrânului conservator l-au impresionat puternic pe Regele Carol I. El nu se aștepta ca Theodor Rosetti, unul dintre prietenii lui Petre P. Carp și ai lui Titu Maiorescu, să nu îl susțină.

Petre P. Carp: Datoria omului de stat e să conducă el opinia publică, nu să se lase târât de ea

Următorul care a luat cuvântul a fost Petre P. Carp. Acesta a susținut cu virulență poziția Regelui Carol I de intrarea în război alături de Puterile Centrale.

„Nu putem rămâne neutri nici din punct de vedere moral, nici din punct de vedere material. Din punct de vedere moral, fiindcă avem vechi angajamente externe şi trebuie să le respectăm, dacă vrem să ne mai putem enumera printre statele civilizate. Din punct de vedere material, fiindcă chiar dacă vrem să stăm neutri nu vom putea să stăm, vom fi invadați, fatal, fie de unii, fie de alții. De altfel, de ce să ne mai gândim şi să ne mai sfătuim.

Victoria Triplei Alianțe este sigură, indiscutabilă şi d-voastră vă întrebați dacă trebuie să mergem cu învingătorii sau cu învinșii. (…) De aceea, fără nici-o clipă de ezitare, cer să mergem cu Tripla Alianță şi să declarăm imediat război Rusiei. Mi se vorbește de opinia publică. Nu mă preocupă! Datoria omului de stat e să conducă el opinia publică, nu să se lase târât de ea. Opinia publică se poate înșela, omul de stat clarvăzător trebuie să-și urmeze calea; opinia publică îi va fi în urmă recunoscătoare că nu s-a luat după rătăcirile ei”.

Alexandru Marghiloman: Este mai prudent să rămânem neutri şi să mai așteptam

Lovitura devastatoare pentru rege avea să vină de la președintele conservatorilor, Alexandru Marghiloman. Apelând la argumentele juridice, acesta i-a demonstrat Regelui Carol I că tratatul pe care România îl avea semnat cu Puterile Centrale nu o obliga câtu-și de de puțin să intre în război alături de acestea.

Aş ruga pe Majestatea Voastră să-mi dea textul. Regele citi el însuși pasajul în discuție. Din formularea lui reieșea limpede că nu eram obligați să intervenim decât în cazul în care aliaţii noștri ar fi fost ei atacați. Pentru mai multă claritate, Brătianu ceru să se citească articolul în chestiune şi în ultimul text, în acela al tratatului reînnoit la 1913 de Maiorescu. Regele citi şi acest articol: era identic cu cel din tratatele anterioare. ‘Dacă este așa’, conchise Marghiloman, ‘întrucât aliaţii noștri nu au fost atacați, ci dimpotrivă ei au atacat cei dintâi, nu consider că este casus foederis. Majestatea Voastră nu este legată. Juridiceşte, nimeni nu este în drept să ne facă vreo imputare.

Nu trebuie să nesocotim faptul că opinia publică este împotriva unui război alături de Tripla Alianță. Dacă am face un atare război azi, am jigni adânc sentimentul naţional. Ţara e conștientă că dacă am admite ceea ce se face azi împotriva sârbilor, mâine s-ar putea face împotriva noastră. Cu teoria pe care Austria o susține împotriva mișcărilor naţionale sârbești, Ungaria poate foarte bine mâine să ne impună și nouă dizolvarea Ligii Culturale. Independența statelor mici devine o simplă iluzie. De aceea, este mai prudent să rămânem neutri şi să mai așteptam, cu atât mai mult cu cât Italia nu s-a rostit încă. Dacă Italia ar interpreta că nu e casus foederis, cine ar putea pricepe că noi am interpretat altfel stipulațiunile tratatului? Țara, în orice caz, n-ar înțelege-o niciodată’”, relatează I.G. Duca cuvântarea ținută de Alexandru Marghiloman.

Regele Carol I: Mi-e frică însă că prestigiul țării va ieși micșorat din ședința de azi

Și liberalii, în frunte cu prim-ministru Ion I.C. Brătianu, aveau să susțină ferm . Și, dacă toate acestea nu erau încă suficiente, pe când discuțiile erau mai aprinse în Consiliu a sosit vestea că Italia își declara și ea neutralitatea.

Până la urmă, Regele Carol I a supus la vot decizia de a intra sau nu în război. Toți cei prezenți, cu excepția lui Petre P. Carp și bineînțeles a regelui, s-au pronunțat în favoarea neutralității.

„Constat, că reprezentanții țării aproape în unanimitate au cerut neutralitatea României. Ca Rege Constituțional mă supun votului d-voastră, mi-e frică însă că prestigiul țării va ieși micșorat din ședința de azi și mă tem că ați luat o hotărâre de care România se va căi în viitor”, avea să declare Regele la finalul Consiliu de Coroană.

articolul original.

De ce a intrat România în Primul Război Mondial în 1916?

9 January 2023 at 13:00
image

Negocierile dintre România și Puterile Antantei pentru intrarea Armatei Române în Primul Război Mondial au început încă din toamna anului 1914 și s-au întețit pe parcursul anului 1915. România dorea să dobândească provinciile locuite de românii din Austro-Ungaria: Bucovina, Banatul, Transilvania, toată Crișana și Maramureșul. De partea cealaltă, Antanta avea nevoie de intrarea României în război pentru a mai atenua din presiunea exercitată de Germania pe Frontul de Vest.

În primă fază, puterile Antantei, Rusia, Marea Britanie și Franța au fost reținute în a accepta cerințele României. Totuși, luptele din vara anului 1915 le-au determinat să accepte solicitările părții române.

Cum Antanta se găsea în defensivă și suferea o serie de înfrângeri dureroase, a considerat că intrarea României în război în acel moment ar fi fost o curată „sinucidere”.

O noua dinamică pe frontul luptelor dintre Aliați și Puterile Centrale

Lucrurile aveau să se schimbe însă în vara anului 1916. Armata germană n-a reușit să cucerească Verdunul, aliații strângeau o forță militară considerabilă la Salonic sub conducerea generalului francez Maurice Sarrail, britanicii pregăteau o mare ofensivă pe Somme, iar rușii lansau ultima lor mare ofensivă de succes, condusă de generalul Alexei Brusilov. La începutul lunii iunie, forțele conduse de Brusilov au străpuns apărarea austro-ungară în Galiția și Bucovina și amenințau să pătrundă până în centrul Ungariei.

„Pe la sfârșitul lui mai sosesc pe neașteptate telegrame anunțând o puternică ofensivă rusească în vecinătatea noastră. În câteva zile, armatele comandate de generalul Brusilov înaintează cu o iuțeală surprinzătoare. În fața lor, frontul austriac se prăbușește cum se prăbușise la Lemberg în 1914.

Zeci de mii de prizonieri și o pradă de război neînchipuită cade în mâinile lor. (..) Aliații nu puteau să piardă şi dânșii un asemenea prilej. Din toate părțile, deodată, o porniră la asalt. Franța a luat inițiativa. Deja de câtva timp Quai d’Orsay-ul era hipnotizat de ideea atragerii României în război. Pe de altă parte, şi frontul francez inspira cercurilor oficiale din Paris îngrijorare.

Miniștrii Antantei începeau deci cu hotărâre presiunile asupra lui Brătianu, dânsul însă șovăia. Netăgăduit momentul i se părea mai oportun decât altă dată, dar pericolele situaţiei i se păreau totuşi încă mari. Pe orizont erau încă multe puncte negre cari aveau nevoie să fie bine lămurite”, descrie acele momente I.G Duca, unul dintre apropiații primului-ministru Ionel Brătianu.

„Trebuie să intrați acum sau niciodată!”

Supus unei presiuni enorme de către Antanta, pentru a decide, Ionel Brătianu și-a tot pus întrebarea dacă nu cumva acesta este momentul potrivit pentru ca Armata Română să intre în război. Presiunea exercitată de Antanta avea să culmineze cu un ultimatum adresat României la începutul lunii iulie: „Trebuie să intrați acum sau niciodată!”

Nedorind să piardă momentul prielnic din evoluția luptelor și supus presiunii liderilor Antantei, Ionel Brătianu i-a anunțat pe aceștia la 4 iulie 1916 că este pregătit să încheie o alianță dacă îi vor fi acceptate următoarele cerințe:

  1. Recunoaşterea revendicărilor integrale ale României asupra Transilvaniei, Bucovinei şi a Banatului întreg, așa precum de altfel aliații le şi încuviințaseră încă din 1915;
  2. Declanșarea unei ofensive generală pe frontul rusesc, de care să se lege acţiunea militară a României;
  3. Asigurarea de armament şi muniții, precum și garanția tranzitului lor prin Rusia;
  4. Un număr de 200.000 de soldați ruși, care împreună cu trupele române să poată apăra Dobrogea împotriva unui atac bulgar. România nu era în măsură să ducă o luptă pe două fronturi simultan;
  5. Declanșarea unei acţiuni ofensive a aliaților la Salonic, care să imobilizeze spre sud toate marile unități bulgare.

Antanta a acceptat toate aceste condiții cu excepția numărului de soldați ruși care trebuiau detașați pentru apărarea Dobrogei, numărul lor a fost scăzut de la 200.000 la 50.000.

Brătianu solicită introducerea a două clauze politice

Negocierile din iulie 1916 dintre România și Antanta aveau însă să fie întârziate de faptul că Ionel Brătianu a dorit să includă în două clauze care îi deranjau pe aliați.

Prima clauză stipula ca aliații să nu încheie pace separată. Cerința obliga practic Antanta să lupte până când România își satisfăcea toate dezideratele teritoriale. Clauza reflecta o îngrijorare a lui Brătianu legată de faptul că Austro-Ungaria, descurajată de intrarea României în război, ar putea ajunge la o înțelegere cu Antanta în defavoarea României.

Cealaltă clauză garanta României egalitatea cu puterile Aliate în toate hotărârile și discuțiile legate de încheierea păcii. Clauza oglindea îngrijorarea lui Brătianu că interesele României ar putea fi desconsiderate la negocierile de pace, așa cum se întâmplase după războiul ruso-turc din 1877-1878 la care participase și România.    Puterile Aliate au acceptat până la urmă cerințele lui Brătianu, dar în secret liderii aliați au încheiat un acord prin care au convenit că „anexările promise României vor fi realizate doar în măsura în care situația generală le va permite” și că, înainte ca România să fie primită la negocieri, Aliații vor ajunge la un acord „asupra deciziilor extrem de importante”.

„Brătianu a cerut să încheie două convențiuni cu Aliații, una politică şi una militară. Convențiunea politică avea drept scop să consfințească alianța noastră cu împătrita înţelegere şi să consemneze într-un act internaţional, sub iscălitura celor patru mari puteri – Franţa, Rusia, Anglia şi Italia- revendicările neamului românesc. Conviețuirea militară avea ca scop să determine condițiunile acțiunii noastre militare, să stabilească date, contingente, comandamente, etc”, nota în amintire sale politice I.G. Duca.

Cele două convenții aveau să fie semnate la București la 17 august 1916. Convenția militară stabilea ca România să declare război Austro-Ungariei la data de 27 august 1916.

Convențiile semnate de România atunci au stat la baza negocierilor pe care Ionel Brătianu le-a purtat la Conferința de Pace de la Paris din 1919.

articolul original.

Cum a încercat Antanta să atragă România în război în 1915?

8 January 2023 at 17:00
image

Cu aproape doi ani înainte de a izbucni Primul Război Mondial, Ionel Brătianu îi spunea ambasadorului francez la București, Camille Blondel, următoarele cuvinte: „Va veni vremea când edificiul Austro-Ungariei va fi distrus… de aceea trebuie să fim pregătiți… să-i primim pe frații noștri din Transilvania”.

În 1914, când Austro-Ungaria a atacat Serbia și a izbucnit războiul, Brătianu era convins că vremea pe care o aștepta venise, iar acum trebuia doar să se pregătească cum se cuvine.

Înainte de a intra în război de partea Antantei, Brătianu a căutat să se asigure că toate scopurile pentru care România urma să se alăture aliaților erau recunoscute prin tratate oficiale. Nu era ușor din mai multe motive. Atunci când a început , România era membră a Triplei Alianțe (Germania, Austro-Ungaria, Italia) încă din 1883, însă, urmând modelul Italiei, România și-a proclamat neutralitatea în conflict.

Tratatul ce consfințea Tripla Alianța obliga membrii semnatari să intre în război doar dacă unul dintre aceștia era atacat. Cum Austro-Ungaria nu fusese atacată de Serbia, ci din contră, atât Italia, cât și România erau libere să aleagă orice cale pe care o considerau de cuviință.

România se apropie de Antanta

Ionel Brătianu, prim-ministru în acele momente, a gândit și a pus în practică un plan de apropiere în etape a României de Antanta. Chiar înainte ca Regele Carol I să înceteze din viață, un acord secret de neutralitate cu Rusia. Prin acordul semnat de ministrul de Externe al Rusiei, S. D. Sazonov, și ambasadorul României la Petersburg, Constantin Diamandy, în schimbul neutralității binevoitoare a României, Rusia recunoștea dreptul României de a încorpora provinciile din Austro-Ungaria locuite de români, cu încuviințarea de a alege momentul în care le va încorpora.

E drept, Rusia nu garanta faptul că România va dobândi aceste teritorii, iar Marea Britanie și Franța nu erau părtașe la înțelegere, dar acordul stabilea clar pentru Antanta care sunt obiectivele României dacă intra în război.

După intrarea în război a Italiei și a Bulgariei în 1915, asupra României au început să fie exercitate presiuni din partea celor două coaliții. Puterile Centrale erau destul de realiste și își dădeau seama că, în cel mai fericit caz pentru ele, România va rămâne neutră. În schimb, Antanta, dornică să slăbească presiunea germană de pe frontul din Franța, va încerca să convingă România pentru a i se alătura.

Negocierile României cu Antanta

Chiar la începutul anului 1915, Marea Britanie și Franța s-au alăturat Rusiei la negocierile cu România, dar niciuna nu dorea să accepte cerințele teritoriale ale României de a dobândi Bucovina, Banatul, Transilvania, toată Crișana și Maramureșul. Cu toate acestea, Antanta nu înceta să exercite presiune asupra autorităților de la București. La 25 martie 1915, Brătianu, exasperat de presiunile la care era supus, exclama: „Când vezi tonul cu care Aliații ne vorbesc, regret timpul când Germania avea preponderență în Europa”.

„Brătianu a trebuit să caute să obţină de la Aliați recunoaşterea revendicărilor noastre teritoriale, care pentru dânsul şi noi toți era o condiție sine qua non a intrării în acțiune. Mai ales după ceea ce pățisem cu rușii la 1877, ni se părea imposibil ca să cerem țării sacrificiile unui crâncen război, fără să-i asigurăm dinainte în caz de victorie roadele acestor străduințe şi ale acestor jertfe.

Cu nici un chip nu puteam concepe să chemăm poporul să-și verse sângele, ca pe urmă să-l expunem să-și vadă cele mai întemeiate drepturi naţionale, din nou, nesocotite de aliați ingrați și atotputernici. Mai ales când era Rusia la mijloc, nici o garanție nu era de prisos, țara cu drept cuvânt ar fi fost fără milă față de un guvern care nu ar fi avut prevederea ca Rusia să ne înşele şi să ne batjocorească pentru a doua oară. Brătianu cel bătrân a avut o scuză, a trebuit să trateze direct cu Rusia, dar Brătianu cel tânăr nu ar fi putut-o invoca nici măcar pe aceasta.

Alături de Rusia stăteau acum Franţa şi Anglia, ele puteau, ele trebuiau să ne chezăşuiască clauzele pe care Rusia ar fi putut fi dispusă a le eluda, sau a nu le executa. (…) Al doilea punct era recunoaşterea de către Aliați a tuturor revendicărilor noastre naționale. (…) În al treilea rând, ceream Aliaților garanții militare pentru lămurirea situaţiei cu Bulgaria. Război pe două fronturi nu puteam face, era peste putințele noastre. Ca să înaintăm în Transilvania trebuia să fim asigurați că bulgarii nu ne vor ataca pe la spate. În sfârșit, ultimul punct armamentul şi munițiile. Fără dobândirea acestor patru condițiuni ne consideram imposibilă intervenția. Nu ne-am fi jertfit, nici chiar în folosul Aliaților”, avea să scrie detaliat, despre negocierile cu Antanta, I.G. Duca, membru în guvernul condus de Ionel Brătianu.

Antanta își schimbă poziția fată de România

Atitudinea Antantei față de România a început să se schime însă în vara anului 1915. Armatele britanice și franceze de pe Frontul de Vest se aflau într-un impas, iar campania din Dardanele fusese un eșec pentru aliați. Mai mult, retragerea dezastroasă a armatei Rusești din Polonia au convins în război putea fi chiar o necesitate.

La începutul lui iulie 1915, Puterile Antantei și-au exprimat disponibilitatea de a semna un acord cu România, prin care toate cerințele teritoriale ale lui Brătianu erau acceptate. Cum Puterile Centrale repurtau în acele momente succese militare importante, Ionel Brătianu s-a opus, argumentând că intrarea României atunci în război ar fi fost o curată „sinucidere”.

„Veştile de pe front nu prea erau de natură a ne povățui să ne grăbim, pe frontul din Franța în locul succeselor fulgerătoare de care ni se vorbise, mai mult se stătea. (…) Pe frontul rusesc, succesele germane luau proporții îngrijorătoare, Mackensen spărsese frontul la Dunavetz după un bombardament de artilerie grea, care depășea tot ce se văzuse până atunci. Trupele lui înaintau, rușii mereu asigurau că nu e nimic, că în câteva zile situația va fi restabilită, dar deocamdată Galiția era aproape evacuată, Lembergul reocupat şi trupele lui Hindenburg înaintau în Polonia.

Pe de altă parte, la Galipoli lucrurile nu mergeau bine, asalturile engleze la porțile strâmtorilor nu dădeau nici un rezultat, mii şi mii de oameni piereau încercând zadarnic să sfărâme zidul apărat de slabe contingente conduse de ofițeri germani. Toată floarea aristocrației engleze îşi găsise o moarte glorioasă sub stâncile Dardanelelor, iar acum şi bolile începeau să le decimeze trupele. (…)

În Serbia, austriecii nu mai înaintau, dar nici sârbii nu luau ofensiva şi, ceea ce era mai grav, erau în imposibilitatea să treacă de la o eroică defensivă la o ofensivă, care totuşi ar fi fost în acel moment atât de folositoare Aliaților. Numai intrarea în acțiune a Italiei, în primele zile ale lunii mai, reprezenta în acest tablou întunecos o rază de speranță. Dar repede s-a putut vedea ca pe munții Tirolului și ai Trentinului le este lesne austriecilor să oprească invazia țării lor. Era oare acesta momentul oportun ca să intrăm, ca să ne grăbim de a intra? Pentru oricine privea cu sânge rece desfășurarea evenimentelor, desigur că nu”, a consemnat în amintirile sale politice I.G. Duca.

În vara anului 1916, a avut loc însă o schimbare în evoluția luptelor dintre Puterile Centrale și Antanta. Atunci, forțele Antantei au preluat inițiativa și pregăteau o serie de ofensive. Părea un moment bun pentru ca România să intre în război…

articolul original.

Planul Perfect al lui Schlieffen

8 January 2023 at 04:00

Mult analizatul Plan Schlieffen era strategia perfecta a invaziei, iar harnicii ofiteri ai Statului Major General German stiau acest lucru. Ideea de baza a planului poate fi trasata pana la Hannibal. Aici nu vorbim de Hannibal Lecter ci de Hannibal Barca al Cartaginei, unul dintre cei mai mari comandanti de ostiri din istorie. Daca ai nevoie de o cale de a castiga si a castiga “big,” atunci trebuie sa ne uitam la Hannibal. Hannibal, in cea mai decisiva victorie a sa, a incoltit o armata romana menita sa-l opreasca. Cele doua armate s-au intilnit la data de 2 august anul 216 i.e.n, infruntindu-se pe o campie numita Cannae, la sud de Roma. Ispitind un comandant roman excesiv de agresiv, Hannibal si-a retras centrul linei de lupta. Simtind slabiciunea cartagineana, romanii exaltati s-au aruncat inainte. Hannibal rapid si-a pivotat flancurile, prinzand legionarii bulversati intr-o dubla invaluire. Mai mult de 60.000 din legionarii prinsi in aceasta invaluire au murit in urma rezultantului macel. Istoricii aclama pe buna dreptate Cannae ca o batalie geniala de incercuire si anihilare, datorita viziunii si conducerii indraznetului Hannibal.

Bine inteles ca o singura victorie nu castiga un razboi. Lumea il stie in continuare pe Hannibal, dar despre Cartagina…putin mai spre nimic. Romanii au invatat in urma dezastrului de la Cannae. Pedepsite si disciplinate, legiunile s-au reorganizat, reinstruit, reechipat si au contra-atacat, inaintand catre Cartagina in campanie dupa campanie. In cele din urma, dupa ce au ucis cu miile cei mai buni soldati ai oponentului, legionarii romani au luat prin asalt Cartagina insasi. Zidurile au fost zdrobite, cartiere intregi au fost pulverizate, barbatii au fost pusi sub sabie, iar restul populatiei vanduta in sclavie.

Mai bine de 2.000 de ani mai tarziu, la inceputul veacului XX, Statul Major General German, in special asprul sau sef, Maresalul Alfred von Schlieffen, vedea numai sclipiri de zdrobire; o invaluire de calibrul lui Hannibal. Schlieffen venera Cannae. Statul sau major a diagramat, disecat si au incercat sa recreeze faimoasa batalie. Zdrobindu-i pe danezi in 1864, pe austrieci in 1866 si pe francezi in 1870-1871, ofiterii lui Schlieffen si-au imaginat ca daca cineva ar putea izbuti o Cannae moderna, ar trebui sa fie baietii in gri cu casti ghimpate.

Germanii aveau nevoie de o Cannae. Geografia le-a dat germanilor carti proaste. Statul Major General din Berlin se confrunta cu inamici pe doua fronturi. In vest razbunatorii francezi asteptau o sansa sa redreseze esecurile umilitoare din 1870-71 si sa reia Alsacia si Lorena. In est, milioanele dezordonate, nedisciplinate dar energice ale Imperiului Rus amenintau sa treaca tavalug peste granita. Ca drept consecinta, capii de promotie ai Academiei de Razboi de la Berlin, expertii Statului Major General German, se luptau cu aceasi dilema care chinuia tara iar si iar: cum castigi un razboi pe doua fronturi?

Inainte de Schlieffen, Cancelarul Otto von Bismark si seful Statului Major General, batranul Maresal Helmuth von Moltke, nu s-au sprijinit pe Hannibal sau pe speranta. Ca sa “trateze” problema a doua fronturi, ei pur si simplu au spus “nu.” Amandoi au acceptat antipatia franceza, iar razboiul din 1870-71 a indicat ca Franta singura nu putea infrange Germania. Cheia era sa izoleze Franta si ca drept dovada Bismark a tesut scheme diplomatice complicate pentru a asigura relatii bune cu Rusia. De partea lui, von Moltke a elaborat planuri de aparare care evitau provocarea puternicului vecin al Germaniei de la rasarit. Aceste actiuni erau cat se poate de sensibile. Din pacate pentru Germania, dupa 1888, noul Kaiser, Wilhelm al-II-lea, nu a fost de acord cu aceasta politica practicata de Bismark si von Moltke. Bismark a fost destituit, von Moltke a fost pensionat si noul imparat s-a uitat cu mult calm cum Franta si Rusia au intrat intr-o alianta oficiala. Wilhelm II nu se temea de un razboi pe doua fronturi. Increzator in puterea ascendenta a Germaniei, el intentiona sa castige un astfel de conflict.

Ca drept consetinta, Schlieffen si expertii sai din Statul Major General au fost instruiti sa conceapa un “plan perfect” pentru a castiga un razboi pe doua fronturi. Au inceput cu o mare presupunere despre sincronizare. In vest, francezii s-ar mobiliza in doua saptamani si ar ataca in Alasacia-Lorena. In est, Rusia ar avea nevoie de sase saptamani sa-si adune fortele inainte de a ataca. Informatiile detinute de Germania erau de incredere, iar ambii adversari nu au fost foarte atenti la mascarea planurilor lor. Ofiteri ai Statului Major General in Berlin au “crontait” to felul de cifre despre demografie, productie industriala, masuratori geodezice si bine inteles tabelele mersului trenurilor. Aceasta analiza spunea in mod repetat aceasi poveste: infrange-i pe francezi in sase saptamani, iar dupa aceaia “goneste” in cealalta parte a Germaniei cu ajutorul cailor ferate pentru a “trata” cu mai lentii rusi. Totul era sa asiguri un pumn “knockout” vremelnic in Franta.  Cum le era obiceiul, Statul Major General sa uitat dupa exemple istorice relevante. Schieffen si oamenii sai au dat de Hannibal la Cannae. Cum se spune in engleza: That would do.

In 1905 “planul perfect” fuse-se incropit. Pentru a asigura o victorie decisiva si rapida in vest, Schlieffen a conceput un Cannae modern la o scara continentala. Schlieffen a acumulat o superioritate zdrobitoare improtriva Frantei avand superioritate numerica de aproape doi-la-unu. Doua corpuri de armata germane aparau Alsacia-Lorena, tentandu-i pe francezi sa se arunce inainte sa-si revendice provinciile pierdute, cum Schlieffen stia foarte bine ca le era intentia. In timp ce francezii atacau, majoritatea fortelor disponibile lui Schlieffen ar baleia intr-un mare arc, marsaluind prin Belgia neutra, „lasand ultimul om in dreapta sa perie cu maneca sa Marea Manecii,” sa folosim frazeologia descriptiva folosita de batranul maresal. Aceasta vasta forta ar fi picat pe esaloanele din ariergarda inamicului, izoland fortele franceze in Alsacia-Lorena, invaluind cetatenii panicati ai Parisului si punand capat razboiului in vest in 42 de zile. Francezii au fost evaluati ca fiind „certareti” si „amatori excitabili” siguri de a avansa in veselie in capcana fatala intinsa de nemti. Cele cateva divizii britanice au fost categorizate de de catre Kaiser ca „mica armata dispretuinta” (contemptible little army). Belgienii nici macar nu au fost luati in considerare. Moralitatea de a lovi print-o tara neutra nici macar nu facea parte din calculele lui Schlieffen.

Este clar ca Schlieffen a riscat foarte mult in est. Numai doua corpuri de armata ar fi trebuit sa tina linia pana la finalizarea mobilizarii Rusiei, dar in general Germania i-a luat foarte putin in calcul pe rusi. Tarul Nicolae al-II-lea parea a fi un om cu caracter slab, usor de confundat, armatele lui fiind umilite de catre japonezi in razboiul ruso-japonez din 1904-1905, populatia refractara fiind complesita de sentimente revolutionare si analfabeta.  Presupusului „tavalug rusesc” ii curgea abur din mai multe puncte si arata se fisurat si ruginit. Hoardele nenorocite ar fi fost o prada usoara dupa caderea Frantei.

Germanii au simulat planul lor perfect de multe ori. Alerte de mobilizare intruneau 2 milioane de oameni, armament, uniforme, provizii si atelaje la gari cheie in toata Germania. Apoi, printr-un balet complicat, dar bine lubrefiat, mai bine de 200.000 de vagoane urmau sa se transforme in trenuri si miscarea catre vest. Cand mobilizarea germana mergea in plina viteza, un tren militar trecea Rinul al Koln la fiecare sase minute, monitorizate de oamenii Statului Major General echipati cu cronometre perfect sincronizate. Succesorul lui von Schelieffen, mai tanarul Helmuth von Moltke, s-a jucat cu unele detalii ale planului. El a mai mutat doua corpuri de armata catre est – nu stii niciodata cu rusii, poate reusesc sa se mobilizeze timpuriu. Apoi a mai  mutat sase corpuri de armata in Alsacia-Lorena, sa fie asigurat in caz ca francezii sunt norocosi si trag lozul castigator. Cu toate acestea von Moltke avea in continuare la dispozitie 27 de corpuri de armata pregatite pentru marea invaluire. Elementele de baza ale planului au ramas intacte. Franta urma sa fie spluberata de o miscare de invaluire din dreapta germana prin Belgia neutra, iar apoi minunata retea de cai ferate germane urma sa-i duca rapid pe veteranii victoriosi in est pentru ai invinge fara drept de apel pe rusii care se mobilizau cu viteza melcului. Planul era masiv. Era frumos conceput. Era…perfect.

Pe 1 august, 1914 von Moltke si-a vazut sansa. O altercatie in Balcani a adus in arena Imperiul Austro-Ungar impotriva Rusiei.  Intotdeauna excitabil si putin confuz despre planul de razboi, Wilhelm vroia sa-si sustina aliatul autriac fara a se incurca cu Franta sau sa aduca Marea Britanie in conflict violand neutralitatea Belgiei. Auzind intentiile imparatului, von Moltke aproape ca a lesinat. Cu toate tabelele cu cifre, cu toate manevrele, cu milioane de oameni pe drum si mii de trenuri in miscare catre vest von Moltke a rasuflat, „Majestate, nu se poate face.” Statul Major General German, cele mai bune inteligente martiale din Europa, vlastarii lui Hanibal, aveau un singur plan. Ei trebuiau sa atace Franta. Ei trebuiau sa treaca prin Belgia. Si asa au si facut.

Planul perfect a inceput sa se destrame aproape de la bun inceput. Germania putea controla propriile cai ferate si depourile de reaprovizionare, dar nu putea controla activitatile inamicilor sai. Belgienii au rezistat si au facut-o cu o tenacitate foarte mare, dand peste cap orarul german. Patru puternice divizii britanice, formate din profesionisti echipati cu pusti cu repetitie Lee Enfield au convins mai multe divizii germane subrezite ca batalioanele care le aveau in front aveau la dispozitie zeci de mitraliere. Francezii au inaintat in Alsacia-Lorena cum era prevazut si au esuat intr-o risposta sangeroasa. Dar, au fost capabili sa asambleze rapid rezerve pline de spirit si trupe coloniale disciplinate care au blocat marea invaluire germana. Dupa sase saptamani de operatiuni, cum a prezis von Schlieffen, batalia culminanta a avut loc pe raul Marna, dar ea a fost castigata de francezi si nu de germani. Trupele germane epuizate au sovait si s-au retras.  Planul perfect nu a luat in considerare acest demers. Un Plan B nu a existat. Au urmat patru ani de razboi de transee si pozitii.

Ce putem sa invatam un secol mai tarziu din planul perfect al lui von Schlieffen? Mai de graba decat sa evoce fantoma lui Hannibal, Schlieffen si mandrele sale cadre ale Statului Major General ar fi fost mai bine servite sa se uite la unul de-al lor, Carl von Clausewitz. In lucrarea sa magisteriala, „Despre Razboi”, Clausewitz, care el insusi a luptat in prea multe batalii, a scris despre ceea ce el a denumit frictiune: „Nenumarate incidente minore – pe care tu nu ai cum sa le prevezi cu adevarat – duc in general la un nivel inferior de performanta.” Armate inclestate in lupta letala, genereaza frictiune nu disimilara cu frecarea a doua bete. Acest lucru este endemic in razboi precum umezeala este la apa. Nici-un calculator, nici-o arma secreta, si nici-un truc nu va alunga frictiunea. Acest lucru a fost adevarat in Franta in 1914 si este adevarat si in ziua de astazi. Aveti grija de planul perfect: Va esua.

Si mai departe? In 1914 rezultatul a fost Primul Razboi Mondial. Mai bine de o suta de ani mai tarziu, este o amintire aratatoare a pretului scump al arogantei militare. Am face bine sa tinem minte cand luptam in razboaiele de astazi si sa ne pregatim pentru cele ce vor urma.

Alex

articolul original.

Planul lui Schlieffen și coșmarul german de a lupta pe două fronturi

19 December 2022 at 14:30
image

La începutul secolului XX, Germania se găsea într-o poziție militară deloc de invidiat. Prinsă la mijloc de alianța franco-rusă, armata germană trebuia să rezolve o problemă majoră, cum să lupte simultan pe două fronturi. Franța, inamicul tradițional al Germaniei, se pregătea puternic pentru a-și lua revanșa după înfrângerea umilitoare suferită în războiul din 1870. Dinspre est, Germania era amenințată de fostul aliat, Imperiul Rus, care îi devenise adversar din momentul în care Berlinul a renunțat la politica dusă de Otto von Bismarck.

Prin politica externă dusă de cancelarul german Bismarck, Franța a fost aproape 20 de ani izolată politic și militar de celelalte Mari Puteri europene. După ce împăratul Wilhelm al II-lea a urcat pe tron în 1888, Germania s-a distanțat de Rusia și Marea Britanie, în speranța că își va construi un imperiu extins.

Ca urmare a noii politici germane, dar și a existenței Triplei Alianțe, Franța și Rusia au semnat în 1894 o convenție militară comună prin care își protejau reciproc interesele. Astfel, a luat naștere problema unui viitor război în care Germania trebuia să lupte simultan pe două fronturi.

, șeful Marelui Stat Major german în perioada 1891-1905, trebuia să rezolve această problemă, mai ales că, în 1904, Marea Britanie și Franța au încheiat pactul Antanta cordială.

Bătălia de la Cannae,  Hannibal și Schlieffen

Schlieffen a venit cu o soluție ingenioasă inspirată din tactica marelui conducător cartaginez Hannibal. În Bătălia de la Cannae, din anul 216 î.Hr., Hannibal a aplicat împotriva romanilor un plan de luptă cu atacuri date prin învăluire.

Deși conducea o armată de doar 50.000 de oameni, Hannibal a reușit să învingă armata romană ce număra peste 80.000 de soldați.

Schlieffen a fost atât de pasionat de lupta de la Cannae încât a scris o carte despre celebră bătălie și a dezvoltat strategia lui Hannibal într-o serie întreagă de articole.

„O luptă de anihilare poate fi executată astăzi, în conformitate cu aceleași planuri concepute de Hannibal în vremuri de mult uitate. Frontul inamic nu este scopul principal al atacului… Trupele și rezervele nu trebui să fie concentrate în masă împotriva frontului inamic, esențial este ca flancurile să fie zdrobite. Aripile nu ar trebui să fie solicitate la punctele de avansare din față, ci mai degrabă de-a lungul întregii adâncimi și extinderi a formației inamice. Anihilare este completată printr-un atac împotriva spatelui inamicului… Pentru a aduce o victorie decisivă și de anihilare este necesar un atac împotriva porțiunii frontale și împotriva unuia sau ambelor flancuri…”, scria Schlieffen.

Planul lui Schlieffen pentru campania din Franța

Inspirat de Hannibal, Schlieffen a redactat un plan militar ce prevedea un atac rapid asupra Franței dat de armata germană, cu forțele principale concentrate pe flancul drept, prin Belgia și Olanda, cunoscând că Rusia, din cauza întinderii, își poate mobiliza mai încet trupele. Pe scurt, trebuiau să pătrundă prin nord-est, apoi să își schimbe direcția de deplasare către sud, cucereau Parisul și cădeau în spatele dispozitivului francez de la frontiera cu Germania.

Campania împotriva Franței trebuia să dureze maxim șase săptămâni, după care forțele principale germane urmau a fi transportate cu trenurile pe Frontul de Est, pentru a lupta împotriva armatei ruse, foarte numeroase, care s-ar fi mobilizat într-o perioadă ceva mai lungă.

Dacă pe plan militar atacul plănuit de Schlieffen era inovativ și putea surprinde armata franceză, din punct de vedere politic, acesta avea o mare problemă. Pentru a ajunge în Franța, armata germană trebuia să atace Belgia, un stat neutru la acea vreme. Atacarea Belgiei de către Germania putea conduce la un război cu Marea Britanie, lucru ce s-a și întâmplat.

Moltke schimbă puțin planul lui Schlieffen

Succesorul lui Schlieffen la conducerea Marelui Stat Major german, Helmuth Johannes Ludwig von Moltke, a modificat puțin planul, prin organizarea a două lovituri, față de una stabilită de predecesorul său. A menținut atacul principal asupra flancului drept, dar înaintarea soldaților germani urma a se desfășura doar prin teritoriul belgian. În schimb, Moltke a diminuat numărul soldaților care trebuiau să participe la lovitura dată prin flanc asupra Franței și a întărit semnificativ forțele germane de pe Frontul de Est ce urmau să lupte împotriva Rusiei.

Cum forțele aflate la dispoziție erau insuficiente pentru a lupta pe două fronturi, Moltke încalcă un principiu fundamental al luptei armate, cel al concentrării forțelor și mijloacelor în vederea susținerii unui amplu atac.

Alfred von Schlieffen nu a fost de acord cu modificările aduse de succesorul său la planul de război al Germaniei. Se spune că ultimele cuvinte, înainte de a trece în eternitate, ale lui Schlieffen au fost: „Aripa dreaptă! Aripa dreaptă! Întăriți aripa dreaptă!”

Paradoxul a făcut ca strategii militari francezi să contribuie, fără să dorească, la. Planul de luptă francez prevedea un atac frontal asupra Germaniei, dat pe direcții divergente, cu scopul ruperii dispozitivului advers și  înaintarea spre Berlin. La frontiera cu Belgia erau lăsate doar un sfert dintre forțele franceze, ceea ce venea în întâmpinarea ideilor lui Schlieffen, facilitând misiunea armatelor germane.

Planurile militare și realitatea de pe câmpul de luptă

Chiar în primele săptămâni de la debutul primei Conflagrații Mondiale, beligeranții aveau să afle că planurile făcute înaintea războiului nu se potriveau cu realitatea de pe câmpul de luptă. Germanii au subestimat rezistența peste așteptări a armatei belgiene, capacitatea de manevră a armatei franceze, cât și durata mobilizării armatei ruse, care a fost mult mai scurtă.

Așa s-a ajuns ca Germania, din chiar primul moment al izbucnirii războiului, să lupte pe două fronturi. Un alt paradox a fost faptul că, în ciuda planificatorilor germani, armata Reichului să aibă succes în est, acolo unde se așteptau mai puțin, iar în vest să eșueze, timp de patru ani într-un război de poziții, deși trebuiau să înfrângă armata franceză în doar șase săptămâni.

articolul original.

Ce conținea „Ipoteza Z”, planul secret pentru intrarea României în război

14 December 2022 at 13:00
image

România a intrat în Primul Război Mondial cu un plan militar impus de raționamente politice, dar și de starea de spirit a populației. Eliberarea Transilvaniei era obiectivul central, iar „Ipoteza Z” a fost planul care trebuia să asigure îndeplinirea acestui scop.

La momentul izbucnirii Primului Război Mondial, România se afla într-o alianță militară cu Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Italia). Convenția militară cu Puterile Centrale fusese reînnoită în decembrie 1912 și prevedea ca, în eventualitatea unui conflict între Austro-Ungaria și Rusia, Armata Română să acționeze peste Prut.

După Războaiele Balcanice, autoritățile militare române încep să ia tot mai în serios și posibilitatea unui război cu Austro-Ungaria. Când s-a declanșat , la cererea primului ministru Ionel Brătianu, Marele Stat Major al Armatei Române a început să lucreze asiduu la o strategie de război împotriva Austro-Ungariei.

Puterile Centrale sau Antanta

În tot acest timp, clasa politică era măcinată de următoarea întrebare: „alături de cine trebuie să participe România la război, de Puterile Centrale sau de Antanta?”

Răspunsul la întrebare era condiționat de două curente de opinie. Primii erau partizanii securității naționale, avându-i ca exponenți pe P.P. Carp, Constantin Stere, Titu Maiorescu etc., care doreau intrarea în război alături de Puterile Centrale.

„Rusia nu ne va da Transilvania, Rusia vrea strâmtorile, va trece peste trupul nostru ca să le obțină. Alianța cu dânșii nu ne va duce decât la sclavie. Trebuie să fie cineva orb, incapabil, nu om politic ca să nu înțeleagă, ca să nu vadă un lucru atât de sigur, de limpede (…). Gândește-te la răspunderea ce o luați în fața istoriei, distrugeți opera tuturor generațiilor de la 1848 încoace! Ele v-au lăsat un stat neatârnat, având putința de-a juca un rol aici, în Orientul Europei, voi îl transformați într-o gubernie rusească. N-au să fie destule blesteme ca să pedepsească în vecii vecilor crima ce o pregătiți azi împotriva românismului”, îi explica Constantin Stere lui I.G. Duca.

Pe de altă parte se situau politicienii, precum Ionel Brătianu, Take Ionescu, Nicolae Filipescu, Nicolae Iorga etc., care susțineau ideea unității naționale. Bineînțeles că și unii și alții voiau ambele lucruri, era însă vorba de prioritatea acordată securității sau unității naționale.

„Nu știu cum se va desfășura războiul, putem avea soarta Serbiei (la aceea dată era complet ocupată, n.n.), dar vom fi confirmat, în mod imprescriptibil, drepturile noastre asupra pământului nostru. Vezi, momentul de față e hotărâtor. Dacă se încheie pacea fără noi, vom fi zdrobiți între o Ungarie mare şi o Bulgarie mare. Trebuie să vază lumea ce voim şi pentru ce voim”, îi scria Ion I.C. Brătianu fiul său, Gheorghe, la 8 august 1916.

Teama de Rusia, războiul și Bulgaria

Susținătorii nu contestau amenințarea Rusiei și experiența dură alături de aceasta în 1878, doar că România în acea împrejurare nu prea avea de ales.

Societatea românească, în marea ei majoritate, susținea intrarea în război alături de Antanta pentru a elibera Transilvania. „Opinia publică fusese pregătită pentru invadarea Transilvaniei, nimeni nu ar fi fost în măsură să impună altă direcție nației române”, descria Nicolae Iorga atmosfera din societatea românească

În septembrie 1915, Bulgaria se alătură Puterilor Centrale, fapt ce a complicat situația militară a României. În cazul în care decidenții politici hotărau intrarea în război alături de Antanta, Bulgaria putea fi mai mult decât o problemă. În această situație, România urma să lupte pe două fronturi cu o lungime de două ori mai mare decât a frontului francez și doar cu puțin mai mică decât cea a frontului rusesc.

Ce prevedea „Ipoteza Z”?

Între 1915 și 1916 au fost elaborate mai multe variante ale unui plan ce avea ca prim obiectiv Transilvania. Forma finală a planului de război al României, , a fost aprobată la începutul lunii august a anului 1916 și a fost trimisă comandanților militari în plicuri sigilate, ce urmau a fi deschise numai în ziua în care se declara război Puterilor Centrale.

Conform „Ipotezei Z”, trei armate (I, a II-a și de Nord) ce reprezentau două treimi din forțele combatante (369.159 de oameni) avansau imediat în Transilvania. Planul a estimat corect că în Transilvania erau 100.000 de soldați austro-ungari, care nu puteau opune decât o rezistență slabă. În același timp în care la Viena era înmânată declarația de război de către ambasadorul român, soldații români urmau a pătrunde prin trecătorile din Carpați în Transilvania, în trei etape, și să atingă următoarele puncte:

  1. În a 25 zi de la data mobilizării, soldații români trebuiau să ajungă la râul Mureș, aliniament ce scurta linia frontului de la 950 la 300 de kilometri;
  2. Până în ziua a 30 de la data mobilizării, forțele române trebuiau să înainteze spre nord și vest, respectiv spre Cluj și Deva, și spre Munții Apuseni;
  3. Până în ziua a 39 de la data mobilizării, trupele române trebuiau să atingă zona Oradea-Debrețin.

Frontiera de sud a României urma să fie acoperită de Armata a III-a, alcătuită din 142.523 de oameni, ce reprezentau 25% din totalul forțelor operative, avea misiunea să respingă un eventual atac bulgar.

Planificatorii militari români estimau că până în 120.000 de soldați, care alcătuiau forțele germano-bulgare din nordul Bulgariei, urmau să atace trupele române. Prin urmare, misiunea Armatei a III-a era doar defensivă în prima fază. În a doua etapă, după ce corpul expediționar rusesc își ocupa poziția din Dobrogea, soldații români trebuiau să distrugă forțele inamice din nord-estul Bulgariei și să ocupe zona Ruse-Varna.

Criticile la adresa „Ipotezei Z”

Ulterior, au existat multe critici la adresa planului, deși majoritatea lor au recunoscut că elementele centrale al „Ipotezei Z” au fost condiționate de poziția strategică extrem de dificilă a României, dar și de necesitatea politică a avansării armatei în Transilvania. Mulți critici ai „Ipotezei Z” au arătat că planul de război din Transilvania a subestimat capacitatea inamicului de a trimite rapid multe întăriri în zonă. Era puțin probabil ca Germania să permită înaintarea trupelor române spre inima Ungariei, fără să trimită întăriri substanțiale, chiar cu riscul înrăutățirii situației de pe alte fronturi.

Aceeași situație de subestimare a eventualelor întăriri inamice era prezentă în „Ipoteza Z” și pe frontul din Sud. În „Ipoteza Z” se presupunea că majoritatea forțelor bulgare aveau să fie concentrate pe frontul de la Salonic.

Din păcate pentru România, toate hibele „Ipotezei Z” aveau să iasă la lumină în chiar primele săptămâni de război.

articolul original.

Manevra de la Flămânda, o operațiune controversată. „Dacă continuai, eram pierdut”

12 December 2022 at 07:30
image

Manevra militară de la Flămânda, din toamna anului 1916, prin care trupele române conduse de generalul Alexandru Averescu au încercat să treacă Dunărea, pentru a ataca din spate forțele bulgaro-germane din Dobrogea, rămâne în continuare un subiect analizat de istoricii militari. Care a fost impactul operațiunii? De ce a eșuat? Cum au privit germanii manevrele lui Averescu?

La puține zile după ce a intrat în Primul Război Mondial, România se afla într-o situație grea. După ce, la 27 august 1916, Armata Română a intrat în Transilvania, fără să întâmpine o mare rezistență, a urmat o contraofensivă a trupelor Puterilor Centrale.

Spre surprinderea României, atacul forțelor bulgaro-germane de la Turtucaia s-a încheiat cu un adevărat dezastru pentru soldații români, iar panica s-a instalat imediat în București, dar și în restul țării.

Regele Ferdinand I, la sfat cu generalul Alexandru Averescu

Cu majoritatea forțelor combatante angrenate în lupte în Transilvania, România devenea tot mai expusă atacurilor dinspre frontiera sudică. Situația era gravă, dar putea să devină catastrofală pentru țară. În acest context, la 7 septembrie 1916, Regele Ferdinand I se întâlnește la Periș cu generalul Alexandru Averescu, pentru a-i asculta părerea privitoare la acțiunile militare pe care Armata Română trebuia să le întreprindă pentru a ieși din situația de criză în care se afla.

Averescu a venit cu o propunere nouă, care nu era pe placul Marelui Cartier General . Astfel, el a susținut că ofensiva din Transilvania trebuie oprită, iar, în sud, trebuie constituită o forță armată puternică pentru a trece la ofensivă împotriva Bulgariei.

Averescu susținea că manevra putea să pună capăt temerilor că Bucureștiul urma să fie ocupat de bulgari, iar obținerea unei victorii împotriva trupelor bulgaro-germane conducea la refacera moralului soldaților români. Ferdinand a aprobat planul lui Averescu și l-a numit pe general la comanda Armatei a III-a, ce apăra frontiera din sud a țării.

Alternativa propusă de Constantin Prezan

A doua zi după întâlnire, armatele române, care înaintau în Transilvania, au primit ordin să-și „suspende deocamdată” ofensiva. O serie de divizii urmau a fi mutate în sudul țării, la frontiera cu Bulgaria.

Averescu considera că Armata Română nu putea desfășura acțiuni ofensive atât în nord, cât și în sud, din cauza resurselor limitate. De o altă părere era generalul Constantin Prezan, care a propus întărirea Armatei a III-a doar cu o divizie, maxim două, transferate de la trupele ce luptau în Transilvania, iar restul armatei trebuia să își continue înaintarea cu scopul de ajunge la râul Mureș, mișcare ce scurta linia frontului și permitea crearea unor rezerve militare.

Planul lui Averescu, aprobat de rege și de primul-ministru

Până la urmă, și prim-ministrul Ionel Brătianu au hotărât să urmeze sfatul generalului Alexandru Averescu, care a fost numit la comanda unui nou grup de armate, denumit Sud, și i s-a ordonat să treacă la ofensivă împotriva trupelor bulgaro-germane din Dobrogea cu scopul de a le distruge. Pentru ofensivă urmau să fie transferate în subordinea lui Averescu patru noi divizii, din care trei urmau să fie transferate din Transilvania.

Pe 17 septembrie 1916, Averescu a înaintat conducerii Armatei Române un amplu plan care prevedea un atac bifurcat. Astfel, Armata Dobrogei urma să lanseze o ofensivă în același timp în care un nou grup de luptă, format din cinci divizii, urma să traverseze Dunărea în zona satului Flămânda, aflat la sud de București.

Odată ajunse pe teritoriul Bulgariei, soldații români atacau din spate forțele bulgaro-germane ce pătrundeau tot mai adânc în Dobrogea. Pentru traversarea Dunării, urma să fie construit un pod de pontoane. În dimineața zilei de 1 octombrie, primele trupe române au trecut Dunărea, la bordul unor mici ambarcațiuni. Tot în acea dimineață, a început și construcția podului de pontoane, care în ciuda bombardamentelor aviației germane, a fost terminat spre seară.

Manevra de la Flămânda, schimbată din cauza vremii

Totul avea însă să se schimbe odată cu înrăutățirea vremii. Chiar în acea noapte a avut loc o furtună puternică care a rupt podul de pontoane, dar chiar și așa inginerii români l-au reparat în dimineața zilei de 2 octombrie. Furtuna a adus cu ea și creșterea nivelului Dunării, de care au profitat vasele inamice, acestea au reușit să treacă de protecția podului. Navele austro-ungare s-au apropiat din amonte de pod și l-au bombardat puternic.

În acest timp, Alexandru Averescu a raportat întreaga situație către Marele Cartier General al Armatei Române. El a propus două soluții: fie continuarea acțiunii în ciuda tuturor riscurilor, fie suspendarea lor împreună cu menținerea unui cap de pod pe teritoriul Bulgariei, urmând ca operațiunea să se reia atunci când era asigurată securitatea podului. Marele Cartier General, dar și Regele Ferdinand I au optat pentru ultima variantă. Nici aceasta nu a mai fost pusă în practică.

Pe când era în plină desfășurare , armatele române din Transilvania, slăbite de transferul de forțe către sudul țării, erau atacate masiv de către Armata a IX-a germană, condusă de generalul Erich von Falkenhayn. Pe 3 octombrie 1916, Averescu a primit ordin să retragă toate trupele și să trimită două divizii în Transilvania. Aveau să urmeze și altele.

Mackensen către Averescu: „Dacă continuai, eram pierdut”

Transferul diviziilor române din nord în sud a slăbit considerabil armatele române ce luptau în Transilvania, Armata I-a și Armata a II-a, iar acest lucru s-a văzut odată cu începerea atacului german. Practic, patru dintre diviziile care trebuiau să lupte în Transilvania au fost timp de o lună pe drumuri, din Transilvania până la Dunăre și înapoi. Pe altă parte, dacă manevra ar fi reușit, trupele române din Bulgaria ar fi purtat lupte aprige și nu ar mai fi putut să vină în sprijinul forțelor române din Transilvania ce erau atacate de germani și austrieci.

La începutul anului 1918, Alexandru Averescu s-a întâlnit cu generalul german Mackensen, cel care a condus trupele bulgaro-germane în atacul asupra României din 1916. Generalul german i-a spus lui Averescu ce a crezut despre Manevra de la Flămânda: „Știi dumneata că, dacă continuai, eram pierdut”. Când generalul român i-a explicat că situația din Transilvania a determinat oprirea operațiunii, Mackensen a replicat: „Ați fi avut vreme, după ce m-ați fi nimicit!”

articolul original.

6 decembrie 1916 trupele germane au ocupat Bucureștiul în timpul Primului Război Mondial

6 December 2022 at 04:03
image

După doi ani de neutralitate, în vara anului 1916, România se afla în fața unei mari decizii: intrarea sau nu în vâltoarea primei mari conflagrații militare a secolului XX. Opinia publică și cea mai mare parte a oamenilor politici români așteptau cu nerăbdare momentul când factorii de decizie vor lua hotărârea de a ordona intrarea armatei române în acțiune, pentru eliberarea provinciilor românești aflate sub stăpânirea monarhiei austroungare.

După lungi și dificile tratative, la 4 august 1916 este semnat la București Tratatul de alianță dintre România și Antantă (formată din Franța, Marea Britanie, Rusia și Italia). Prin convenția politică a Tratatului, țara noastră căpăta din partea celor patru puteri europene garanții asupra integrității sale teritoriale. Statele ce compuneau Antanta urmau să recunoască și să sprijine, în cadrul viitoarei Conferințe de pace care avea să se desfășoare la încheierea conflictului armat, dreptul României asupra teritoriilor locuite de români aflate în componența Austro-Ungariei. O altă clauză deosebit de importantă a convenției politice o reprezenta recunoașterea dreptului României de a participa la negocierile de pace pe poziții de egalitate față de cei patru aliați.

Prin convenția militară a Tratatului, România se obliga să declare război Triplei Alianțe până cel târziu la 28 august, și armata română să intre în acțiune. Regele Ferdinand convoacă la 14 august 1916 Consiliul de Coroană, pentru a hotărî asupra viitoarei poziții a României.

Marea majoritate a participanților la ședința istorică a Consiliului de Coroană au susținut intrarea  în război a României alături de Antantă, argumentând că astfel va fi realizat idealul de veacuri al neamului românesc, unirea tuturor provinciilor locuite de români într-un stat național unitar independent și suveran, România.

Al. Marghiloman, Titu Maiorescu și Theodor Rosetti au optat pentru păstrarea în continuare a neutralității față de cele două grupări de state aflate în conflict. Singurul om politic care a pledat împotriva intrării României în conflictul armat de partea Antantei a fost P.P. Carp. Cu o majoritate de voturi, Consiliul de Coroană hotărăște intrarea României în război alături de Antantă. În seara aceleiași zile, ministrul României la Viena, Edgar Mavrocordat, remite cancelariei împăratului habsburg Carol al IV-lea declarația de război a României.

În noaptea de 17/30 august, armata română trece Carpații, eliberând Brașovul. După o serie de confruntări cu inamicul, trupele române ating aliniamentul Rășinari și Orlat.

În fața superiorității armatelor germano-austro-ungare aflate sub conducerea generalului Falkenhayn, trupele române se retrag. Și pe frontul de sud, în urma producerii „dezastrului de la Turtucani”, soldat cu mii de morți și răniți, trupele române se retrag. Contribuie la această succesiune de înfrângeri pe cele două fronturi, de nord și de sud, defecțiunile majore apărute în aprovizionarea cu armament și muniții pe care aliații trebuiau să le facă, potrivit convenției militare încheiate la intrarea în război a României.

La sud, armatele germano-bulgare aflate sub conducerea feldmareșalului Mackensen, supranumit „spărgătorul de fronturi”, forțează, la 10/23 noiembrie, la Zimnicea, Dunărea, punând piciorul în Câmpia Română. În fața acestei situații grele, grupul de armate este trecut sub comanda generalului Constantin Prezan, în încercarea de a împiedica înaintarea inamicului. La 11/24 noiembrie, trupele germano-austro-ungare trec, la Stoenești, Oltul. În acest context militar nefavorabil, în fața pericolului reprezentat de ofensiva inamică pe două direcții, cu punct final cucerirea Bucureștiului, oficialitățile române se retrag la Iași.

La 16/29 noiembrie are loc cea mai puternică bătălie dintre armata română, ce apăra Bucureștiul, și trupele invadatoare, pe care au cunoscut-o operațiunile militare ale anului 1916, luptele de la Neajlov și Argeș (Bătălia pentru București).

Inferioare în dotarea cu tehnică de luptă, dar și numeric, trupele române încep retragerea spre est. Guvernul condus de Ion I.C. Brătianu părăsește, la 20 noiembrie/3 decembrie, în ultimul moment, capitala țării. După trei zile, armatele germano-austro-ungare sub conducerea feldmareșalului Mackensen aveau să intre în București.

Tot la 6 decembrie:

1779: Moare pictorul francez Jean-Baptiste-Siméon Chardin.

1815: Mareșalul lui Napoleon Michel Ney este executat în curtea Palatului Luxembourg din Paris, la ordinul regelui Ludovic al XVIII-lea.

1882: Moare scriitorul englez Anthony Trollope.

1917: Finlanda își declară independența față de Rusia.

1991: Prima zi de emisie a celui mai vechi post de radio din Bucovina – Radio Top Suceava

Geo Alupoae, critic de teatru 

6 decembrie 1916 trupele germane au ocupat Bucureștiul în timpul Primului Război Mondial, 10.0 out of 10 based on 1 rating
articolul original.

1 DECEMBRIE 2022 – ZIUA NAȚIONALĂ A ROMÂNIEI

1 December 2022 at 00:21

LA MULȚI ANI, ROMÂNIA!

La mulți ani, români!

La 1 decembrie 1918, prin hotărârea Marii Adunări Naţionale de la Alba-Iulia, se înfăptuia statul naţional unitar român.

Reperele principalelor activități de astăzi sunt:

În Bucureşti, Parada Militară dedicată Zilei Naționale a României se desfăşoară de la ora 11.00 la Arcul de Triumf.

În garnizoana Alba Iulia, începând cu ora 13.40, la Monumentul „Marii Uniri” vor fi depuse coroane de flori, activitatea fiind urmată, de la ora 14.00, de ceremonia militară, în zona Bulevardului 1 Decembrie 1918.

Anul acesta, la parada din București participă peste 1.500 de militari și specialişti din Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Afacerilor Interne, Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Telecomunicații Speciale, Administrația Națională a Penitenciarelor și Autoritatea Vamală Română, precum şi 120 de mijloace tehnice. Vor participa și 150 de militari străini cu 25 de mijloace tehnice, în semn de respect pentru România.

Totodată, în zona Arcului de Triumf vor fi amplasate standuri expoziționale cu tehnică militară. Acestea vor putea fi vizitate după încheierea ceremoniei oficiale.

Tot joi, 1 Decembrie, Centrul de Transfuzie Sanguină „Colonel Prof. Dr. Nicolae Nestorescu” al Ministerului Apărării Naționale organizează, în intervalul 08.00-12.00 , o campanie de donare de sânge, pentru a veni în întâmpinarea pacienților cu nevoi transfuzionale din spitalele militare și civile.

De la ora 19.00, militarii Brigăzii 30 Gardă Mihai Viteazul vor desfășura retragerea cu torțe.
Evenimentul va începe din Piața Tricolorului, de pe esplanada Palatului Cercului Militar Național, militarii defilând pe traseul Palatul Cercului Militar Național – Calea Victoriei – Palatul Parlamentului – Palatul Cotroceni – sediul brigăzii.

Vă așteptăm să sărbătorim împreună!

MApN

articolul original.

Gata Oricând!

29 November 2022 at 22:08
image

https://gata-oricand.cinemagix.ro/

articolul original.

Mărturii despre județul Gorj în Primul Război Mondial”  – vol. III, de prof. Gabriel Sarcină

17 November 2022 at 06:42

Recent a văzut lumina tiparului și cel de-al treilea volum al unei lucrări de referință pentru istoriografia Gorjului, scrisă cu acribie de distinsului prof. Gabriel Sarcină și intitulată ”Mărturii despre județul Gorj în Primul Război Mondial. Documente”. De menționat faptul că primele două volume cuprind documente identificate de către autor referitoare la Primul Război Mondial datate din perioadele 1916-1919 (vol. I), 1919 – 1921  (vol. II), iar cel de-al treilea volum, la care ne referim acum, fiind și ultimul din acest ciclu, cuprinde documente datate în perioada 1922-1977.

Volumul la care ne referim cuprinde 820 de documente (918 pag.) despre județul Gorj în perioada Primului Război Mondial, identificate de autor, ordonate cronologic, în funcție de zi, lună, an, cu începere de la data de 2 ianuarie 1922 până la 8 februarie 1977, indiferent de modul în care acestea au fost scrie ”de mână, tipărite, dactilografiate și tipărite”, așa cum menționează autorul.

Lucrarea beneficiază de o ”Notă” a autorului asupra acestei ediții și este structurată astfel: ”Sigle și prescurtări – denumiri de comune”; ”Sigle și prescurtări – nume proprii”; ”Datarea și rezumatele documentelor”; ”Documente”; ”Anexe”, ”Glosar”; ”Bibliografie”; ”Indice de locuri” și ”Indice de nume”.

De menționat faptul că ”Nota asupra ediției”, ”Sigle și prescurtări” și ”Datarea și rezumatele documentelor” sunt prezentate și în limba engleză.

Interesant de remarcat este și motto-ul sub care apare această lucrare, care cu siguranță l-a însuflețit pe autor în sârgul acestei formidabile munci  și care a lucrat sub acest îndemn al reputatului istoric și om politic Nicolae Iorga, exprimat foarte sugestiv astfel: ”Suflați colbul de pe cronici și faceți să renască virtuțile bătrânilor de atunci în sufletul tinerilor de azi”!

Așa cum menționează și autorul, acest volum conține un mare număr de documente constând în ”decizii de împroprietărire sau de excludere de la împroprietărire ale foștilor mobilizați din campania 1916-1918 din comunele gorjene Bălești și Dănești”, numeroase tabele cu ”eroi gorjeni, invalizi, orfani și văduve de război sau cu împroprietărirea lumii I.O.V.R. …. registre cu pensionari I.O.V., gorjeni din Marele Război, precum și tabele cu rezerviști sau cu foști mobilizați …  (și – n.a.) decorați”, și enumerarea poate continua.

Un set important de documente îl au în prim-plan pe învățătorul-erou Victor Popescu, ”cel care, către sfârșitul primului deceniu interbelic, a fost implicat ca martor, în câteva procese de înaltă trădare ale unor degenerați din epoca de vârf a ocupației germane și austro-ungare”.

De asemenea întâlnim documente referitoare la eroina Ecaterina Teodoroiu, la comisarul Ioan C. Popilian, la Arethia Tătărescu și operele brâncușiene dedicate ”eroilor gorjeni/români din Primul Război Mondial”, la donații acordate pentru refacerea unor lăcașuri de cult din județul Gorj,  documente referitoare la Cimitirul Eroilor din Târgu-Jiu precum și la filialele gorjene ale  Societăților ”Cultul Eroilor” și ”Ocrotirea Orfanilor de Război”. Identificăm pe parcursul lucrării, de asemenea, documente referitoare al prizonierii de război decedați în fostele lagăre ale diverselor state aparținând Puterilor Centrale, la decorații, la evenimente organizate pentru colecte publice destinate ridicării unor monumente închinate eroilor neamului sau pentru întreținerea cimitirelor sau a monumentelor eroilor și multe altele.

Sursele de documentare ale autorului pentru acest volum s-au diversificat față de cele precedente. Astfel, dacă la primele două volume, sursa informațiilor a fost exclusivă, respectiv fondul arhivistic al Serviciului Județean Gorj al Arhivelor Naționale, în cel de-al treilea volum, sursele autorului au fost completate cu documente păstrate cu sfințenie în diverse colecții particulare, precum cele ale doamnei Claudia Drăgoiescu, sau a domnilor Gabriel Boiangiu, Damian Berculescu, Sever Pavel, Dan Pupăză și Nelu Vasile, precum și cu alte lucrări documentare publicate între timp de către istoricii Dan Neguleasa și Dumitru Cauc.

Așa cum subliniam și în trecut cu prilejul apariției volumului precedent din această lucrare, parcurgerea documentelor este un exercițiu interesant pentru orice cititor, fie el acomodat cu istoria sau simplu doritor de a afla informații legate de evenimentele din Primul Război Mondial petrecute pe teritoriul județului Gorj și despre urmările acestuia.

Parcurgerea acestui volum, ca și a celor anterioare, oferă o sursă de documentare excepțională pentru cei interesați și pasionați de istorie, dar nu numai. Chiar cititorul obișnuit are prilejul să afle lucruri foarte interesante despre acele vremuri,  poate despre înaintașii săi din comuna sau satul său natal, despre rude sau alți eroi care au făcut istorie pentru România.

Subliniem faptul că lucrarea ”Mărturii despre județul Gorj în Primul Război Mondial.  Documente”, în ansamblul său, este o lucrare foarte  importantă și în același timp interesantă care, trebuie să recunoaștem, solicită din partea cititorului obișnuit un anumit efort de înțelegere, dar cu siguranță că lecturarea acesteia, aduce în fiecare din noi, gânduri, reflecții, informații necunoscute și uneori extrem de prețioase, transpunându-ne în acele vremuri grele pentru orice locuitor din acest colț de țară, indiferent de  poziția sa socială.

Apreciem totodată faptul că această lucrare este utilă și de un real folos școlii de azi, profesorilor de istorie, dar nu numai. Lucrarea se constituie și într-o importantă sursă de documentare pentru cei care doresc să se ocupe de istoricul unor localități din Gorj.

Ca și celelalte două volume anterioare ale lucrării, și ultimul, respectiv la cel care ne referim acum, a apărut în condiții grafice deosebite la Editura ”Măiastra” din Târgu-Jiu și a fost tipărită de către Tipografia ProdCom Târgu Jiu, ale căror echipe merită toată admirația pentru felul în care arată.

De menționat faptul că această interesantă lucrare a apărut sub egida Societății de Științe Istorice din România – Filiala Gorj cu sprijinul financiar al Asociației Excelsior pentru  Excelență și Educație.

În cele ce urmează ne oprim asupra câtorva date biografice despre autor. Nicolae-Gabriel Sarcină s-a născut în satul Pocruia, comuna Tismana din județul Gorj, părinții săi fiind Elena și Nicolae Sarcină. Urmează cursurile Școlii Gimnaziale din satul natal (1980-1988) iar apoi pe cele ale Liceului Tehnologic ”Constantin Brâncuși” din Peștișani, județul Gorj (1988-1992). În anul 2003 devine absolvent al Facultății de Istorie și Patrimoniu ”Nicolae Lupu” din cadrul Universității ”Lucian Blaga” din Sibiu. Din anul 2005 este căsătorit cu Ana (n. Țuhașu), profesoară de matematică, având împreună doi copii: Elena-Teodora și Tudor-Nicolae. Tot din toamna anului 2005 ocupă funcția de profesor de istorie în cadrul Liceului Tehnologic ”Constantin Brâncuși” din Peștișani.

Pasionat de istorie, prof. Gabriel Sarcină, cercetează, scrie și publică în calitate de unic autor sau în colaborare, mai multe volume, dintre care amintim: ”Studiu asupra învățământului gorjean (1848-1918).Contribuții documentare” (coautor, Cluj-Napoca, 2007); ”Anuarul Liceului ”Constantin Brâncuși” – Peștișani (Sibiu, 2011); ”Contribuții la istoricul satului Pocruia, județul Gorj” (Sibiu, 2015); Mărturii despre județul Gorj în Primul Război Mondial. Documente” (Târgu-Jiu, vol. I – 2018; vol. II- 2019; vol. III – 2022). De asemenea publică o serie de articole în publicații de specialitate.

Prof. Gabriel Sarcină este pasionat de rebus, publicând astfel peste o sută de careuri tematice în reviste de profil precum ”Rebus” sau ”!Rebus Magazin”.

De menționat faptul că prof. Gabriel Sarcină este membru al Societății  de Științe Istorice din România – Filiala Gorj.

De apreciat faptul că, în nota sa asupra ediției acestui volum,  autorul simte nevoia sufletească să mulțumească public unor persoane care l-au ajutat în demersul său de cercetare și de editare a lucrării. Din lunga listă a autorului reținem mulțumirile adresate familiei care i-a creat condițiile necesare pentru acest demers al său, precum și a câtorva oameni care l-au sprijinit: echipa Serviciului Județean Gorj a Arhivelor Statului,  Adrian Tudor,  Jan Țîrlea,  lect. univ. dr. Adelin Ungureanu, prof.  univ. dr. ing. Ștefan Ghimiși, Dan Pupăză,  prof. Cornel Șomîcu. etc. și nu în ultimul rând domnii Iulian și Alin Popescu, fondator și respectiv președintele executiv al Asociației Excelsior pentru Excelență și Educație care a susținut din punct de vedere financiar acest proiect.

Această uriașă trudă a autorului merită a fi răsplătită, iar noi facem acest lucru prin a-l felicita pe D-l prof. Gabriel Sarcină și a-i mulțumi pentru efortul deosebit depus, urându-i totodată succes în munca sa  viitoare și concretizarea eforturilor sale în următoarele lucrări ce le mai are în proiect.

dr. Victor Troacă/ UZPR

Președinte  al Asociației Cercetătorilor și Autorilor de Carte Gorjeni ”Al. D. Șerban” Târgu-Jiu

articolul original.

11 Noiembrie – Ziua Veteranilor și a Sfârșitului Primului Război Mondial

11 November 2022 at 03:11

Ziua de 11 noiembrie a fost aleasă pentru simbolistica ei intrarea în vigoare, la 11 noiembrie 1918, ora 11.00, a Armistiţiului între Puterile Antantei şi Germania, în urma căruia se punea capăt Primului Război Mondial şi se creau condiţiile necesare realizării, în ţara noastră, a Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918.

A fost sărbătorită pentru prima dată în ţara noastră în anul 2014 printr-o ceremonie care a avut loc de la ora 10.30, la Monumentul Eroilor căzuţi în teatrele de operaţii şi pe teritoriul României, din Parcul Tineretului.

Azi, participanţii la activitate, vor purta cocarde reprezentând un bujor românesc, vor ţine un moment de reculegere şi vor depune o coroană de flori în memoria eroilor căzuţi la datorie, iar mai mulţi veterani ai teatrelor de operaţii vor fi înaintaţi în grad şi vor primi distincţii.

De asemenea, la ora 11.00 vor fi trase clopotele în toate bisericile şi capelele construite în incinta unităţilor militare.

Ziua Veteranilor a fost instituită prin Legea nr.150 din 22.10.2014, privind modificarea şi completarea OUG nr.82/2006 pentru recunoaşterea meritelor personalului armatei participant la acţiuni militare şi acordarea unor drepturi acestuia şi urmaşilor celui decedat.

România s-a alăturat, astfel, Australiei, Canadei, Statelor Unite ale Americii, precum şi altor state din Europa care, la 11 noiembrie, îşi arată recunoştinţa pentru militarii întorşi din misiuni şi îşi comemorează eroii.

Semnificaţia acestei zile pentru Armata României este legată şi de faptul că, pe data de 11 noiembrie 2003, a căzut la datorie sublocotenentul p.m. Iosif Silviu Fogoraşi, primul militar decedat în teatrul de operaţii din Afganistan, care a fost împuşcat, în urma unui atac asupra transportorului amfibiu blindat în care se afla. A fost decorat cu Ordinul „Virtutea Militara” în grad de Cavaler, cu însemn de război.

Iosif-Silviu Fogarasi

În ţara noastră se sărbătoreşte şi Ziua Veteranilor de Război, pe data de 29 aprilie (n.r. – în 1902 Regele Carol I a instituit titlul de „Veteran de război” în onoarea combatanţilor acoperiţi de glorie pe redutele Războiului de Independenţă), în onoarea tuturor militarilor români care au luptat şi şi-au dat viaţa, pe timpul celor două conflagraţii mondiale, pentru apărarea independenţei, suveranităţii şi integrităţii teritoriale a României.

Articol republicat și modificat după cel al MApN.

Share
1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (medie: 5,00 din 5)
imageÎncarc...
articolul original.

Toamna Primului Război Mondial, în Mărășeștii Dobrogei, pe linia de rezistență Topraisar – Amzacea

4 November 2022 at 06:59
image

Bogdan Bola, autor

Toamna, 1916, Dobrogea: „ofiţerii şi soldaţii Reg. 40 Infanterie au cerut să li se aducă în tranşee steagul regimentului. Sub ploaia de obuze, în timp ce muzica intona <Deşteptă-te române!>, toţi au jurat pe steag că nimic nu-I va face să dea înapoi în faţa puhoiului duşman”. Şi aveau să se ţină de cuvânt…
Pentru că tot am fost în județ, la târgul din satul General Scărișoreanu, m-am gândit că nu ar fi rău să fac puțin cunoscută istoria acestor locuri. Acum 106 ani, armatele turco – bulgaro – germane lansau cea mai puternică ofensivă din Dobrogea.

Poziţia noastră fusese amenajată încă din timp de pace, în câmp deschis, între Topraisar și Amzacea: prima linie era constituită din tranşee pentru trăgători şi adăposturi individuale pentru observatori, iar în spatele ei era linia de reţele de sârmă ghimpată, aşezată pe patru rânduri. Cam la 150 m în urma ei era linia principală de rezistenţă formată din şiruri sinuoase de tranşee, săpate adânc pentru trăgători în picioare, legate între ele cu lungi coridoare subterane.

Poziţia de la Topraisar, denumită „vizuina de șobolani” de exasperatul general von Mackensen, din cauza sistemului de apărare bine pus la punct, era apărată de Divizia 19 Infanterie, formată din soldați experimentați care luptaseră în Dobrogea de la începutul campaniei.

Aceștia erau comandați de Constantin Scărişoreanu, un ofiţer în vârstă de 47 de ani, care fusese avansat la gradul de general chiar pe câmpul de luptă (o premieră în Armata Română), în ziua de 15 octombrie 1916.

În centrul poziţiei se aflau militarii din Brigada 17 Infanterie – regimentele 9 vânători şi 40 infanterie – comandată de colonelul Stan Poetaş („taica Stan” cum îl numea afectuos trupa). Simțind iminența atacului, în dimineaţa zilei de 19 octombrie, „ofiţerii şi soldaţii Regimentului 40 Infanterie au cerut să li se aducă în tranşee steagul regimentului. Sub ploaia de obuze, în timp ce muzica intona <Deşteptă-te române!>, toţi au jurat pe steag că nimic nu-I va face să dea înapoi în faţa puhoiului duşman”. Şi aveau să se ţină de cuvânt.

După o formidabilă pregătire de artilerie (piese de calibrul 105, 150 și 210 mm), dirijată de cinci aeronave, infanteria germană trece la atac, încercând să se apropie de poziţiile românilor, reuşind ca până la ora 19.00 să se apropie de poziţia principală situată la sud de Topraisar. În ciuda celui mai puternic bombardament văzut pe frontul dobrogean și a atacurilor necontenite, în zilele de 19-20 octombrie 1916 germanii nu au putut cuceri localitatea Topraisar.

Se spune că toate fântânile din zonă au secat, din cauza folosirii excesive, atât pentru a domoli setea combatanților dar și pentru răcirea armamentului. În această situație, von Mackensen le dă de ales ofițerilor săi: „dacă voi contați pe un succes sigur, continuați atacul…în caz contrariu, întăriți-vă puternic pe poziția pe care sunteți”. Germanii și bulgarii iau decizia înțeleaptă: să se îngrope la rândul lor în tranşee, poziţiile lor cele mai înaintate fiind la circa 300 m de liniile noastre.
Pe flancul drept însă, diviziile 61 şi 115 ruse au părăsit poziţiile, retrăgându-se spre Cobadin, lăsând prizonieri bulgarilor 24 de ofiţeri şi 2800 de soldaţi. Remarca plină de amărăciune a scriitorului Victor Lazăr redă un crunt adevăr despre aliatul nostru: „Zadarnic a fost eroismul românesc, ca înainte de lupta de la Topraisar, unde soldații români au cerut să li se aducă steagul în tranșee, ca să jure de nou pe el, că vor muri pentru apărarea pământului românesc. Ei învingeau pe dușmanul uimit de-atâta putere de jertfă, dar alături de ei, rusul mișel se preda bulgarului sau fugea înapoi”.

La flancul stâng, Divizia 9 Infanterie condusă de generalul Rașcu, nefiind susţinută de trupele ruseşti din zonă şi nici de flota rusă a amiralului Paton, nu poate face faţă atacului executat de Divizia 1 Cavalerie şi de trei regimente de infanterie bulgare, sprijinite de 12 baterii de câmp, 4 baterii grele și 20 de aeroplane şi se retrage, pierzând #Agigea.
Prin limba de pământ între lacul Tuzla și mare, cavaleria inamică șarjează și reușește să ocupe și Techirghiolul. Generalul Scărișoreanu trimite toate rezervele pentru a umple golul ivit în stânga centrului frontului, dar este prea târziu.

În aceste condiţii , fiind în pericol să fie încercuite, trupele române părăsesc poziţia de la Topraisar, în ziua de 21 octombrie începând cu ora 13.30. În pofida faptului că pozițiile de pe Dunăre erau încă intacte (lângă Rasova) și monitoarele escadrilei române de la Dunăre încă ripostau, frontul cade iar numărul prizonierilor este unul mare – 3300 de soldați.
Dar, un lucru pe care mulți îl ignoră sau îl „uită”: dintre aceștia, doar 300 erau români. Însuși inamicul nostru notează în jurnalul de operațiuni: „Românii preferau să fie împușcați decât să se dea prinși”!

La final, aduc aminte exemplul colonelului român Tarnoschi, veteran al Războiului de Independență, rechemat în serviciu militar în acel an. Acesta participă cu vitejie în luptele din prima linie, însă este capturat după ce calul îi este ucis de explozia unui obuz.
Asfixiat de gazele exploziei, cu maxilarul rupt, imobilizat sub cal, este găsit de inamic și dus în fața feldmareșalului von Mackensen. Purtarea sa a impus dușmanului respect, acesta fiind tratat ca un prizonier de rang înalt și eliberat după terminarea războiului…

articolul original.

General de brigadă Florin Rădulescu

3 November 2022 at 04:00
By: lt(rez)

Cum deja ne-am obișnuit, trebuie să trecem în revista noastră de front încă un ofițer de excepție, infanterist și ulterior vânător de munte. Din start aș menționa că trecem scurt prin viața generalului, o viată cu adevărat ca în filme sau romane.

Florin Rădulescu se naște în 1894 în comuna Spătaru în județul Olt într-o familie de țărani avuți. În 1914 ca elev îl întâlnește pe Iuliu Maniu la Blaj și devine un militant pentru idealul național, Unirea. Inițial dorește să devină preot însă după întâlnirea cu Maniu se înscrie la Școala de Ofițeri de Infanterie și Cavalerie București pe care o termină ca premiant. Este repartizat sublocotenent în Iulie 1916 la Reg. 26 infanterie Rovine.

În August 1916 Rădulescu este mobilizat în cadrul Regimentului de infanterie 66 Balș  dislocat în zona Tg. Jiu. În sectorul Tg. Jiu întâmpină brigada germană Bode unde au loc lupte grele. Prin masarea mai multor unități germane, bulgare și turcești divizia romană este în scurt timp încercuită. Pentru a asigura retragerea diviziei, constituie un grup de sacrificiu sub comanda cpt. Voiculescu și în mod previzibil este rănit grav și transportat de germani în stare de inconștiență pe câmpul de luptă. Existând un grad de onoare intre combatanți la acea vreme desigur, este operat de urgență de un medic german și salvat. În memoriile sale Rădulescu relatează discuția postoperatorie cu medicul german. Acesta ii spune că glonțul i-a trecut pe lângă inimă.

Este trimis în Bucureștiul ocupat la un spital de prizonieri ofițeri pentru a-și continua recuperarea. Aici a cunoscut-o pe infirmiera Martha Bibescu și Ecaterina Ghica, ambele principese intrate voluntar in serviciul medical. Informal vorbind, de principesa Bibescu îl va lega o prietenie apropiată. Tot aici se va lega o camaraderie de o viață cu cel care va deveni generalul Tătăranu. Fiind aproape recuperat, fuge din spital și se alătură trupelor române. Sacrificiul său nu rămâne fără ecou, este decorat cu Ordinul “Mihai Viteazul” clasa a III-a si Crucea de război franceză.

În perioada rămasă din Marea conflagrație mondială, Rădulescu ocupă funcții în cadrul comandamentelor române informând asupra experienței sale din spatele linilor inamice și captivitate. Dintr-o sursă, necoroborată cu mai multe însă, aflăm că prin intermediul acestei activități îl cunoaște pe cel care va deveni sinonim cu operațiunile de intelligence romanești interbelice, Moruzov.

În perioada interbelica este numit atașat militar la Praga ulterior în Atena. Alte surse menționează doar că pe Moruzov l-ar fi cunoscut doar în 1936 fix înainte să plece la Praga. După întoarcerea în România, experiența sa se focalizează în dezvoltarea armei pe care percepe ca fiind de elită, respectiv Vânătorii de munte.

La începerea celui de-al doilea război mondial având în vedere experiența sa pe parte de infanterie respectiv operațiuni de infanterie în zone montane  lt-col Rădulescu este repartizat la Comandamentul Vânătorilor de Munte. Intrarea României în al doilea Război Mondial aduce și momentul astral al lt-colonelului Rădulescu în operațiunile de recuperare a Basarabiei, respectiv forțează Nistrul și străpunge linia fortificata Stalin. De îndată i se dă comanda grupului 7 Vânători de Munte (Batalioanele 15 si 16 VM) din Brigada 2 Mixta de Munte a gen. Ioan Dumitrache.

Unitățile de munte avansează spre stepa Nogay și se apropie de satele Ulbianovka și Malaja Belosjorka. În zona satului Malaja Belosjorka are loc un atac deosebit de puternic sovietic pe direcția centrală a brigăzii. Grupul 7 VM contraatacă, respinge atacul însă pierde 60% din personal, toți comandanții de companii fiind răniți sau morți. Pentru aceste fapte de eroism, lt-col Rădulescu alături de lt-col Dumitru Cârlan și col. Radu Korne devin primii trei ofițeri decorați cu ordinul Mihai Viteazul clasa a II-a. Până la sfârșitul războiului un număr de încă nouă ofițeri români vor primi această distincție rară. Din toate aceste distincții extrem de rar acordate, nu mai puțin de 5 se duc spre Vânătorii de Munte din care amintim obligatoriu gen. Avramescu, gen Mociulschi, gen Dumitrache.

Este trimis înapoi în România în 1943 de pe front și numit profesor al Școlii Superioare de Război.

În 1944 este numit comandant al Brigăzii 18 Vânători de Munte. Brigada se afla în apărare continuă față de forțele sovietice superioare pe sectorul Dealul de Mijloc, Munteni, Luncani și din aceste considerente este avansat pe câmpul de luptă la gradul de general de brigadă.

Participă și la luptele pentru eliberarea Ardealului, iar la sfârșitul lui Octombrie 1944 este rechemat la București, profesor la Școala superioară de Război.

Având experiența de primă mână cu sovieticii, văzând relele tratamente aplicate prizonierilor români înțelege ce înseamnă ocuparea României de către aceștia. Alături de gen. Aurel Aldea și alți ofițeri organizează Rezistenta, respectiv Mișcarea de Rezistență Românească. Aici trebuie a cităm din caietul său de memorii pentru exactitate doar ca să înțelegem percepția asupra “prieteniei” sovietice a celor care ii cunoșteau pe sovietici cel mai bine.

“Am fost primit în cabinetul de lucru al ministrului, unde mai erau prezenți: gen. de armată adjutant Iacobici Iosif, gen. de geniu Eftimiu Constantin, gen. de armată Ciupercă Niculae, profesorii universitari Istrate Micescu și Gh. A. C. Cuza, precum și dârzul și inimosul general Rădescu N. care era prim-ministrul țării noastre la acea dată. (…) Primit cu multă afecțiune camaraderească de toți cei prezenți – îi cunoscusem pe toți încă din alte vremuri – generalul Aldea ne arată în cuvinte emoționante greutățile prin care trece Patria noastră «din cauza comuniștilor cari, sprijiniți de aproape de Sovietici, terorizează pe M.S. Regele Mihai, guvernul și Patria noastră.» Generalul Aldea apelează la noi «să ne unim cu toți, ca-n vremurile grele ale Neamului nostru, și să facem zid în jurul Regelui și guvernului, să rezistăm până ce bunul Dumnezeu și anglo-americanii se vor îndura de noi să ne scape de acest prăpăd comunist, căzut pe capul Patriei noastre”

Este rugat insistent de Martha Bibescu să fugă din tară însă refuză și își continuă activitatea de rezistență. Cum este de așteptat este urmărit de securitate și arestat în 1950 și acuzat de legături compromițătoare cu puteri străine. Generalul este anchetat, însemnând bătut, torturat însă nu divulga nimic. În sfârșit este acuzat că a refuzat posturile oferite înainte de a fi dat afară în urma epurărilor din armată. Argumentează că desființarea armei Vânători de Munte, armă pe care a slujit-o cu suflet nu i-a mai permis sa continue. Mai este acuzat și că nu a arborat drapele sovietice motiv pentru care mai este anchetat în stil caracteristic securității încă o dată. Este trimis la închisoare la Aiud, eliberat in 1954 si apoi arestat iarăși in 1959 și trimis la Pitești. Acuzația a fost găsirea de manuscrise în care se aduc injurii regimului comunist din Romania. Este eliberat in 1964, bătrân si bolnav. Trăiește în anonimat în București și își scrie memoriile. În 1974, cu un an inaintea trecerii in nefință, primește un onor de la foștii săi elevi de la Școala Superioara de Război. Prea traziu si prea puțin pentru unul din militarii romani decorati cu cea mai înaltă distincție militară românească, ofițer de excepție legat de juramantul său pana în ultima clipă a vieții.

Ca de fiecare dată atunci când vorbesc despre aceasta armă:

Cu înalt respect și prețuire tuturor Vânătorilor de Munte, trecuți, prezenți si viitori.

ma semnez al vostru, lt(rez)

Surse:

CNSAS, Dosar P-16641, vol. 2, Caiet memorii Florin Rădulescu

Ordinul Militar de Razboi “Mihai Viteazul” – Col. Eugen Ichim

https://www.worldwar2.ro/decoratii/?language=ro&article=120

Aparaschivei, Sorin (2020). Serviciul britanic de informații în România (1916 – 1950). Editura Militară.

Arhivele Militare Române, Fond 355 – Corpul de Munte, Dosar 43 si 481

Raport nr. 1288 din 25 mai 1944, Divizia 18 Munte către Corpul 4.

De la Nistru la Marea de Azov. – Vasile Carlova

Poze – articol dedicat generalului pe wikipedia.org

Series Navigation<< General corp de armata Paul Teodorescu
articolul original.

Centenarul Încoronării. „Maria – Inima României”, la History Channel

15 October 2022 at 10:22

Pentru a marca 100 de ani de la Încoronarea Reginei Maria și a Regelui Ferdinand, HISTORY Channel prezintă în transmisiune specială documentarul-eveniment „Maria – Inima României” sâmbătă, 15 octombrie, de la ora 22:00.

Documentarul prezintă publicului povestea extraordinară a rolului politic și a interesantei vieți private a Reginei Maria a României. Nepoată a Reginei Victoria, ea s-a căsătorit cu Prințul Moștenitor al României în 1893. Vom vedea cum a condus țara în timpul ororilor Primului Război Mondial, până la victoria de la Conferința de Pace de la Paris din 1919. Filmul nu evită aspectele mai puțin strălucitoare ale vieții Reginei. Fiul său, Carol, și-a disprețuit părinții și când a devenit Rege a alungat-o pe Maria de la curte. Iar când comuniștii au ajuns la putere, au șters-o din istorie.

Regină și model conduită

Maria a României s-a născut în familia de Saxa Coburg și Gotha. Foto History Channel

Filmul prezintă povestea unei foarte importante epoci din istoria României, văzută din perspectiva
Reginei Maria, aflată în centrul luptei pentru realizarea Marei Uniri din 1918 și pentru crearea României moderne. Destinul său, al uneia dintre cele mai cunoscute femei din Europa epocii interbelice, a fost influențat de evenimente întâmplate în palatele regale din România, în saloanele Parisului, pe străzile New York-ului, la Kremlin și chiar în Vestul Sălbatic. Filmul este narat de actorul Marcel Iureș.

Regina Maria si Regele Ferdinand au avut 6 copii, dar nu s-au implicat cu nevoință în educația copiilor lor. Foto History Channel

„Cine poate rezista astăzi în România unei femei curajoase și frumoase care a dublat dimensiunea națiunii sale adoptive? Aceasta a fost Regina Maria, în urmă cu un secol”, a declarat John M. Florescu, producătorul executiv al documentarului.
Documentarul a fost realizat pe parcursul a 2 ani cu filmări în 9 țări și o documentare realizată în 14 arhive naționale. Oferă șansa publicului de a auzi vocea originală a Reginei și de a vedea filmări și imagini originale ale epocii, colorizate cu ajutorul tehnologiei moderne și prin implicarea unei echipe interdisciplinare de experți pentru a surprinde cât mai exact realitatea acelor vremuri. Filmul „Maria – Inima României” este o producție independentă Chainsaw Film Productions și se bucură de susținerea Academiei Române și a Institutului Cultural Român.
Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române, a declarat după lansarea oficială a documentarului:„Acest film nu doar că o readuce pe Regina Maria în atenția noastră, ci o readuce la viață, exact așa cum a fost ea și cum noi românii ar trebui să fim. Acesta este un film de referință”.
Difuzat în 42 de țări, inclusiv pe HISTORY Channel și HISTORY2, filmul „Maria – Inima României”, alături de documentarele „Regele care l-a păcălit pe Hitler/Războiul Regelui” și „Regele Mihai: Drumul către casă” face parte din „Turneul Național de Educație Istorică”, un eveniment itinerant susținut de HISTORY Channel, însumând proiecții gratuite ale celor 3 documentare în 25 orașe din România, acoperind astfel istoria României din anii 1860 până în prezent. „Regina Maria – Fapte și vorbe”, un podcast original HISTORY Channel despre rolul istoric al Reginei Maria.

Regina în era digitală

Regina Maria, pe timpul războiului și-a acompaniat soțul în refugiu în Moldova, activând ca soră de caritate în spitalele militare. Foto History Channel


HISTORY Channel a lansat și un podcast special despre viața și rolul istoric al Reginei Maria. Mini-seria audio „Regina Maria – fapte și vorbe” are 5 episoade și este realizată de istoricul Mihaela Simina, îmbinând două componente de conținut interconectate: citate (inclusiv inedite) care aparțin Reginei Maria a României și evocări ale unor întâmplări și evenimente la care Regina a luat parte. 

Podcastul evocă momente importante din viața Reginei Maria, de la copilăria sa la momentul în care a ajuns în România, evidențiind detalii inedite despre prezența istorică a Reginei la Conferința de Pace din Paris, precum și momentele grele ale Războiului, consemnate de aceasta în bine-cunoscutele sale jurnale. Mini-seria conchide cu detalii din culise mai puțin cunoscute de la ceremonia Încoronării de la Alba Iulia.

Regina Maria a cerut prin testament ca trupul să-i fie înhumat în biserica episcopală de la Curtea de Argeș, în timp ce inima să-i fie păstrată într-o raclă la reședința sa din Balcic, dar după cedarea Cadrilaterului, inima reginei a fost mutată la Bran. Foto History Channel

Mihaela Simina este istoric, autor și publicist cu o cunoaștere aprofundată despre istoria Familiei Regale a Românei. Licențiată în istorie, specializarea relații internaționale, Mihaela Simina este coautoare, alături de Adrian Cioroianu, a volumelor „Maria a României. Regina care a iubit viața și patria” (2015), și „Mihai I al României. Un rege cu onoare, loialitate și credință” (2016), ambele apărute la editura Curtea Veche Publishing, parte din colecția „Regii și Reginele noastre”; editor al albumului Regina Maria. Flori de portocal, Libris Editorial, Brașov, (2018). În prezent este autoare a rubricii „Accent pe istorie” în săptămânalul Dilema Veche și colaboratoare a revistei Historia.

Podcastul Regina Maria – fapte și vorbe este disponibil gratuit pe toate rețelele majore de streaming
( Spotify , Apple Podcasts, Google Podcasts) precum și pe contul oficial de YouTube al HISTORY
Channel.

articolul original.

Buletin naval. Monitorul – încă actual?

12 July 2022 at 03:00
By: Nicolae

În principiu, pe acest site, când vine vorba de marină discuțiile tind să meargă la extreme. Una dintre ipotezele preferate (alături de dispariția iminentă a tancurilor) rostogolite adeseori de „cunoscători” este și „mantra vizionar-futurologică” conform căreia monitoarele și vedetele blindate nu își mai au locul pe câmpul de luptă al secolului al XXI-lea. Evident, avem susținători și detractori. De obicei mai mulți detractori… 🙂

Este imposibil să detaliezi toate aspectele specifice unei flotile fluviale într-un articol de câteva pagini. Prin urmare, cer iertare cititorilor dar mă văd nevoit să mă limitez la câteva exemple și aspecte pe care nu le-am ales chiar întâmplător.

Discuția de astăzi se va centra pe monitor, „regele” mediului fluvial (aici voi încadra și vedele blindate din dotarea Forțelor Navale Române – FNR). Sau, dacă vreți, the capital ship a mediului fluvial. Despre „capital ships” am vorbit mai demult pe site, articolul poate fi recitit aici. FNR operează nave fluviale de la formarea României moderne și monitoare de la începutul secolului al XX-lea timp în care s-a acumulat foarte multă experiență în utilizarea acestui tip de navă.

Pentru a defini marina fluvială și costieră, anglo-saxonii folosesc termenul de brown water navy sau riverine navy. Chiar și în secolul al XX-lea care a consemnat apariția avioanelor și a elicopterelor, a rachetelor ghidate și a sateliților de spionaj, ori de câte ori mediul de luptă a implicat acțiuni militare în zone fluviale combatanții au utilizat nave adaptate și dedicate mediului fluvial. Americanii, cunoscuți îndeosebi pentru flota lor de mare largă, nu fac excepție.

Definiția termenului de monitor sună cam așa: o navă militară cuirasată cu borduri joase şi pescaj redus, dotată cu piese de artilerie de mare calibru. Denumirea derivă de la prima navă de această clasă – USS „Monitor”, construită în anul 1862 pentru unionişti de inginerul suedez Ericsson şi care s-a confruntat cu nava confederată CSS „Virginia”, o fostă fregată denumită anterior „Merrimack”, în timpul Războiului de Secesiune (1861 – 1865). Celebra bătălie a avut loc în Hampton Roads (în zona unde astăzi se află baza navală Norfolk) și a fost prima bătălie navală dintre două nave cuirasate, propulsate cu ajutorul forței aburilor. Monitorul a influențat decisiv luptele navale purtate în timpul Războiului de Secesiune. Mai multe informații despre monitoare puteți citi în acest articol mai vechi publicat pe rnhs.info. Vă invit să vizionați două clipuri foarte interesante pe acest subiect.

De altfel, americanii au continuat să utilizeze monitoare ori de câte ori au avut de luptat în zone fluviale și, după cum spunea cineva mai demult pe aici, „dacă SUA ar avea graniță cu Rusia pe Mississippi ar avea și astăzi o forța fluvială redutabilă”. De altfel, structuri specifice – Coastal Riverine Force (CORIVFOR), există și astăzi în US Navy, o forță navală preponderent maritimă. Războiul din Vietnam este probabil cel mai bun exemplu în acest sens pentru că avem deja sateliți de recunoaștere foto, avioane cu turboreactor dotate cu rachete și bombe ghidate, elicoptere, mă rog, în general cam tot ce există și astăzi în panoplia armatelor lumii. Vă invit la un tur video al forțelor fluviale americane angrenate în războiul din Vietnam.

Rolul monitorului ca principală navă de luptă în mediul fluvial românesc a fost definit în timpul Primului Război Mondial. Inițial, marina noastră visa la un Trafalgar danubian cu marina austro-ungară. Aceștia au fost însă destul de timizi astfel că, indiferent de motiv, o confruntare directă a fost evitată. Însă degringolada armatei române de la Turtucaia a fost cea care a determinat pentru totdeauna rolul monitorului în marina română: sprijinul trupelor de uscat cu foc direct dar mai ales indirect. Ceea ce nu i-a împiedicat pe ai noștri în 1916 să aibă depozitele pline preponderent de proiectile… perforante.

Sunt multe cărți care pot fi citite pe subiectul acțiunilor forțelor fluviale române în cele două mari războaie. Eu vă voi recomanda două despre Primul Război Mondial – „Marina română, Primul Război Mondial 1916-1918” de Raymond Stănescu și Cristian Crăciunoiu, Editura Modelism și „Escadrila de Nistru” de Virgil Alexandru Dragalina, Editura Militară – și una despre cel de-Al Doilea Război Mondial – „Marina română în al II-lea Război Mondial”, toate volumele, de Nicolae Koslinski și Raymond Stănescu, Editura Modelism. Evident mai sunt și altele. Dar acestea redau foarte bine principalele operațiuni fluviale din ambele războaie. 

În continuare voi prezenta pe scurt componența și organizarea forțelor fluviale române și americane astăzi, în anul de grație 2022. US Navy și FNR sunt două marine diametral opuse din mai toate punctele de vedere, indiferent dacă vorbim de aspecte geografice, politice, economice etc șamd Cu toate acestea, cred ca unele concluzii se pot desprinde tocmai din această comparație neobișnuită.

O să încep cu americanii. Coastal Riverine Force (CORIVFOR) sau CRF s-a format din fuziunea forțelor fluviale ale US Navy cu cea a forțelor maritime expediționare de securitate („Maritime Expeditionary Security Forces” – MESF) cu scopul de a acționa în apele interioare și costiere. CRF este alcătuită din Coastal Riverine Group (CORIVGRU) 1 cu baza în San Diego (Coasta de Vest) și CORIVGRU 2 (CRG 2) cu baza la Fort Story în Virginia Beach (Coasta de Est). Fiecare CRG este alcătuit la rândul său din mai multe escadroane – „coastal riverine squadrons” (CORIVRON) sau CRS care la rândul lor sunt alcătuite din trei sau patru companii, fiecare companie având în componență câte două plutoane. Escadroanele sunt active sau în rezervă.

Escadroanele trebuie să fie capabile să acționeze atât în zona apelor interioare/costiere („riverine and brown water”) cât și în zona economică exclusivă („green water”) dacă nevoia o cere. Capacitățile tehnico-tactice au în vedere atât acțiuni ofensive cât și acțiuni defensive în zonele alocate. În cazul americanilor, aceste escadroane trebuie să fie capabile să acționeze împreună cu un portavion și grupul său, cu o navă de desant amfibiu și grupul său precum și cu orice alte corpuri expediționare dislocate în zona lor.

CRF are pe ștatele de plată 4406 de oameni din care 2510 activi și 1896 în rezervă. Două escadroane active și două escadroane în rezervă sunt pe Coasta de Est, unul activ și două în rezervă pe Coasta de Vest. Două detașamente expediționare sunt detașate, unul în Bahrain și celălalt în Guam.

Fiecare escadron activ are un centru de comandă și patru companii, din care compania D se va concentra pe operațiunile în ape interne (râuri, fluvii etc) iar cele de la A la C sunt compuse din personal provenit preponderent din forțele maritime expediționare de securitate (MESF) și acționează îndeosebi în zona maritimă costieră. 

Fiecare companie este alcătuită din două plutoane și este antrenată să opereze toate tipurile de bărci aflate în dotare și poate funcționa ca o unitate independentă. Fiecare companie va fi echipată cu patru nave de patrulare capabile să navigheze în zona maritimă costieră (ape teritoriale, zonă economică exclusivă) și patru nave fluviale. Escadroanele aflate în rezervă sunt alcătuite doar din trei companii.

monitorul fluvial monitorul fluvial

În ceea ce privește dotarea tehnică, CRF are în dotare Riverine Command Boats (RCB) al căror proiect are la bază CB-90, Riverine Patrol Boats (RPB) de 39 de picioare (aprox. 12 m) construite de cei de la Safeboats și Riverine Assault Boats, cele două din imaginile de mai sus, de 33 de picioare (aprox. 10 m) construite de USMI. Toate acestea sunt nave fluviale cu fundul plat care nu pot fi folosite pe mare decât în condiții optime.

Pentru zona maritimă costieră sunt folosite bărci Sea Arks de 34 de picioare (aprox. 10 m) și bărci de patrulare de 25 de picioare (aprox. 7,5 m) produse de cei de la Safe boats. Pentru chestiuni mai serioase în zona maritimă costieră americanii folosesc nave de patrulare Mk VI (produsă tot de cei de la Safe boats) dar, relativ recent, s-a luat decizia scoaterii lor din serviciu, nu mi-e foarte clar care sunt motivele și nici cu ce vor fi înlocuite, dacă vor fi.

Navele de patrulare Mk VI au 85 de picioare (aprox. 26 m) și o viteză de croazieră de 27 Nd (Vmax 41 Nd). Echipajul este alcătuit din 10 oameni și poate lua la bord 8 pasageri. Sunt înarmate cu două tunuri MK 38 Mod 2 de 25mm și două mitraliere stabilizate. Pot opera vehicule aeriene fără pilot pentru recunoaștere, cercetare etc. Prin comparație, vedetele noastre blindate au 44 m iar monitoarele 52 m dar și un armament semnificativ mai puternic.

CRF are planuri și pentru includerea în flotă a unor bărci fără echipaj – USV-uri.

Mai sunt informații interesante despre ce fac forțele brown water din US Navy și aici.

În Forțele Navale Române, flotila fluvială are în responsabilitate zona apelor interioare (fluviul Dunărea, Delta, zona lagunară) posibilitatea de a acționa direct în apele maritime costiere fiind limitată de starea de agitație a mării din cauza mijloacelor tehnice cu care este dotată (monitoare, vedete blindate, vedete dragoare/de patrulare cu fund plat si pescaj foarte redus).

Conform site-ului Forțelor Navale Române, în cazul unui război, flotila fluvială va apăra comunicaţiile fluviale şi va sprijini forţele terestre pentru interzicerea forţării fluviului şi a zonei lagunare pe direcţiile probabile de acţiune ale adversarului. Dintre misiunile executate în comun cu forțele terestre sunt menționate:

  • participarea la interzicerea forţării Dunării;
  • asigurarea flancului dispozitivului de luptă al trupelor terestre;
  • sprijinul prin foc de artilerie al acestora;
  • transportul şi sprijinul prin foc al desantului fluvial tactic/asigurarea siguranţei unui convoi.

Pentru îndeplinirea acestor misiuni, flotila fluvială operează trei nave de tip monitor și cinci nave de tip vedetă blindată ca principală forță de lovire. În nomenclatorul forțelor navale acestea sunt denumite nave purtătoare de artilerie fiind echipate cu aruncătoare de proiectile reactive, tunuri și mitraliere. Apărarea antiaeriană se bazează pe lansatoare portabile de rachete antiaeriene (MANPADS) tip Strela dar și pe tunurile rapide de 30mm, respectiv pe mitralierele de 14,5mm care pot fi folosite și împotriva țintelor aflate pe țărm. Baza Divizionului 67 Nave Purtătoare de Artilerie unde sunt încadrate ambele tipuri de nave este la Brăila.

Apoi, avem Divizionul 88 vedete fluviale alcătuit din două secții, una la Brăila (șase unități) și cealaltă la Tulcea (tot șase unități). Vedetele fluviale sunt la origine vedete-dragoare construite din aluminiu (VD141) cu capacități de minare – deminare. Conform site-ului FNR, cele de la Brăila sunt echipate cu drăgi mecanice și magneto-acustice, cele de la Tulcea nu, fiind folosite doar la patrulare în aria de responsabilitate. Divizionul 88 Vedete Fluviale reprezintă unica forţă specializată, dotată şi instruită capabilă să ducă lupta cu minele lansate la fluviu, în orice punct al acestuia, indiferent de anotimp şi situaţie hidrologică.

VD141 sunt mai degrabă dragoare decât nave de patrulare chiar dacă pot îndeplini ambele roluri. În opinia mea sunt foarte bătrâne și cam lente pentru rolul de patrulare. Am văzut că pușcașii noștri marini folosesc multe bărci pneumatice pentru deplasare în/spre/dinspre raioanele desemnate dar parcă nu le-ar strica niște mijloace tehnice mai răsărite, pe modelul Riverine Assault Boats sau Riverine Patrol Boats. Iar perspectiva unei granițe comune cu Federația Rusă pe brațul Chilia impune accelerarea măsurilor de îmbunătățire a mijloacelor tehnice navale puse la dispoziția brațului fluvial al FNR.

În structura forțelor fluviale mai intră și Divizionul 131 Nave Sprijin Logistic cu două secții, una la Brăila și una la Tulcea și, aspect important, Regimentul 307 Infanterie Marină. Mai jos, câteva clipuri care exemplifică destul de elocvent cam ce așteptări avem de la flotila fluvială.

Personal, sunt un mare fan al vedetelor blindate. După cum spuneam într-un articol mai vechi care poate fi recitit aici, vedetele blindate au fost reparate capital, remotorizate și modernizate destul de inspirat având în vedere fondurile reduse avute la dispoziție. Evident, în ceea ce privește armamentul mai este în mod cert loc de îmbunătățiri.

Am observat că la americani accentul se pune pe nave mici, agile, rapide, dar ceva mai „subțire” înarmate. Cea mai mare navă de patrulare – Mk VI are 25 m este foarte rapidă și poate acționa fără limitări nu doar în mediul fluvial ci și în cel maritim costier dovedind ceva mai multă versatilitate din acest punct de vedere. Îndrăznesc să afirm că Mk VI nu se încadrează în clasa monitoarelor. Monitoarele (am inclus aici și vedetele blindate) sunt mai mari, mai lente dar cu o putere de foc impresionantă prin comparație cu Mk VI. 

În opinia mea, vedetele blindate sunt cel mai reușit proiect naval dezvoltat și produs în România. Știu, sunt subiectiv, dar nu suntem cu toții?

monitorul fluvial

articolul original.
  • There are no more articles
❌